Calitățile politicianului ideal

Să luăm acum la puricat cele cinci trăsături necesare politicianului ideal despre care am scris în articolul precedent: orgoliul, prostia, indiferența, fățarnicia și cruzimea.

Orgoliul și vanitatea sunt combustibilul politicianului. Fără deficitul cronic de aplauze și validare din jur, nici un om nu va lucra 16-20 de ore pe zi pentru a cîștiga alegerile sau – și mai dificil – pentru a se menține la putere. Dacă un politician nu are complexul inferiorității, îi va fi foarte greu să găsească motivația necesară menținerii în luptă constantă, extenuantă și fără sfîrșit pentru „putere”.

Da, dictatorii capturează statul, dar și statul capturează dictatorii. Unica remunerare pentru stres, ore nedormite, rupere totală de familie, întîlniri cu alegători, de altfel, nesuferiți și plictisitori, împăcarea lingăilor care mereu cer resurse, fac prostii și se bat unul cu altul, permanenta umbră a loviturii de palat, frica de ziua de după, toate aceste chinuri sunt răsplătite cu resurse, dar, în primul rînd trebuie răsplătite cu frică și iubire – cu aplauze și atenție.

Prostia ajută în acest sens. Și în calea spre putere și în procesul exercitării acestei „puteri”, politicianul repetă același discurs iar și iar, la adunări, întîlniri, delegații, presă, emisiuni și chiar în somn. Un politician inteligent are probleme cu disciplina asta discursivă – începe să improvizeze, să se plictisească, are prea mare încredere în propria capacitate de a se descurca și greșește.

În plus, marea majoritate a electoratului nu are timp de neologisme, fraze complicate și cuvinte cu mai mult de trei silabe. Politicienii de succes îndrugă prostii – fraze fără sens – le repetă de un milion de ori cu siguranța imbecilului hotărît și asta le aduce trofeul: Yes, we can; America Great Again; Change we can believe in. Oamenilor le place de ei. Politicianul ales e caricatura ideală a majorității electorale. Reagan, Bush, Bush, Obama, Trump – niște politicieni minunați.

Indiferența, sau mai bine zis obrazul gros ajută politicianul să reziste. Să reziste valurilor de scuipat continuu cu care sunt bombardați de cetățeni. Pentru că e una cînd inamicul tău personal te urăște pe tine concret. E una cînd un om necunoscut te urăște pentru ceea ce reprezinți (culoarea pielii, limba/accentul). Dar e cu totul altceva cînd oameni absolut necunoscuți de urăsc din toate puterile anume concret pe tine. Să duci așa ceva nu-i ușor. La fel cum nu e ușor să dormi bine noapte știind că la ordinul tău mor familii întregi sub bombardamente. Ai nevoie de multă insensibilitate să mănînci tortă și să ordoni bombardarea unei capitale. Dacă un politician pune pe inimă comentariile trolilor, ura concetățenilor sau nefericirea produsă de deciziile lui – el se va strica.

E foarte important pentru un politician să fie fățarnic. El încearcă să mențină echilibrul în vîrful unei piramide mișcătoare. O piramidă de oameni vii se mișscă, se luptă, îl trag de picioare, iar el stă pe ei și nu cade. O vreme. Pe urmă cade, dar altul se va ridica și va dansa pe oameni.

Grupuri diferite de interese luptă pentru aceleași resurse, grupuri care se urăsc între ele vin la el pentru soluții, grupul pe care îl conduce el e în conflict cu grupuri conduse de alții și el merge la negocieri. Dacă un politician nu poate minți oamenii aflați în conflict, dacă nu îi poate duce cu fofîrlica, obosi cu promisiuni – oamenii își vor tăia gîturile. Asta e firea omului – să îi sară țandăra, să își sărute părinții și frații și să meargă să ucidă alți oameni la război. Politicienii care obțin pacea, inevitabil sunt trădătorii propriului neam care abia visa să moară în tranșee cu kalașul în mînă. Lideri politici care „au trădat” poporul și nu i-au permis să moară la război are și Moldova în scurta ei istorie.

Și aici apare cruzimea. Competiția politică e extrem de dură – concurenți sunt mulți, locuri pe podium – puține, uneori doar unul. De cînd a apărut agricultura și oamenii n-au mai putut să fugă de agresor, legea e făcută de cei care bat și ucid selectiv, iar valoarea adăugată e produsă de cei bătuți și uciși. (Trebuie să recunoaștem că agricultura a făcut o lucru minunat pentru evitarea genocidului – agricultorii trebuiau mereu lăsați să trăiască, pentru a produce o nouă roadă la anul – nu prea avea sens să-i ucizi pe toți sau să le iei toată mîncarea).

Și este un anumit sens economic pentru liderul politic să fie deosebit de crud cu oponentul lui – în primul rînd pentru a preveni apariția unor noi pretendenți, în al doilea pentru a disciplina propria haită și în al treilea pentru a fascina „poporul”. Da, în politica modernă nu mai arăți mulțimii capul tăiat al oponentului, îi umilești „imaginea”. Și exercițiile din electorală te ajută în exercitarea puterii – deciziile potrivite deseori înseamnă condamnări la moarte.

Niște bani furați din achiziții, duc la morți pe masa de operații, Un sens giratoriu pus aiurea ucide a doua zi oameni pe trecerea de pietoni. Aproape toate deciziile de politici produc nemulțumiri, nefericiri și chiar scurtări de vieți. Uneori știi acest lucru din timp și inspiri adînc înainte să tai, dar cel mai des afli despre consecințe mai tîrziu, cînd taxa pentru corupție și prostie e achitată aleator cu vieți omenești pe o șosea ce taie un sat în două.

Și e foarte rar cînd aceste cinci calități se găsesc într-un singur om. Cînd asta se întîmplă, aproape inevitabil, societatea îl descoperă, îl ademenește spre putere, îl ridică în sus cu forțele impersonale economice și sociale și îl pune pe tron.

Dar nimeni nu-i ideal. De aceea și politicianul lasă o trăsătură neacoperită – fie devine prea modest, fie începe să se gîndească prea mult la sensul vieții, fie îi apare sovistea și îi aduce insomnii și ezitări, fie devine sincer cu anumite grupuri sau cu sine. Toate aceste slăbiciuni îi sapă în aura de politician și sistemul îl aruncă din piramidă.

Cel mai bun „rus” al tuturor timpurilor a fost votat Stalin, iar cel mai bun „român” – Ștefan cel Mare. Și asta nu e nici bine nici rău. Asta așa e.

 

Politicianul ideal

Politicianul e un stîlp pe care locuitorii scuipă cînd li-i ciudă. Acesta e un rol esențial, un rol fără de care circul numit țară ar degrada în teatrul numit război. De asta e atît de ușor să urîm politicienii, pentru că ei sunt selectați de forțele sociale să se potrivească urii noastre, la fel ca sacoul făcut la comandă.

Și cine urmărește de aproape selecția, promovarea și căderea politicianului, nu are cum să nu observe ironia acestui proces al croirii unei sorți politice. Se vede că așa lucrează meta prin oameni.

Am să rog cititorul să nu ia descrierea de mai sus ca pe o bătaie de joc de oamenii politici sau ca pe o răutate îndreptată contra lor – nu am intenția să-i condamn sau să mă răfuiesc aruncînd în aer cuvinte strînse-n pumn. Politicienii sunt ca preoții, ca martirii, ca aitișnicii, ca scriitorii, ca învățătorii, ca tine și ca mine – niște oameni. Și oamenii sunt așa cum sunt și ei sunt în jur și asta-i situația. Îi poți admira sau îi poți condamna, da îi poți și – pur și simplu urmări și absorbi – așa cum sunt ei.

Și evident că oamenii care se lansează în politică sunt diferiți, fiecare cu soarta lui, fiecare cu slăbiciunile, întîmplările și poverile Textul nu e despre o categorie de oameni, textul e despre o funcție socială.

Pentru că, urmărind atent miile de stomatologi din Moldova, va trebui să recunoaștem că ei sunt diferiți, dar funcția lor e să repare dinți – fie dinții oamenilor, fie, uneori, ca în cazul lui Veniamin Cojuharschi – dinții elefanților.

Și dacă e clar cu ce se ocupă stomatologii și care e funcția lor socială, va trebui să recunoaștem că, în pofida volumului enorm de atenție pe care îl atragem politicienilor, noi nu avem o claritate la fel de mare în privința naturii ocupației lor.

Cu ce se ocupă un politician? Cu lupta politică? Sau cu condusul țării? Cu guvernarea? Cu opoziția?

Toate aceste cuvinte sunt metafore frumoase.

Nu vom vedea politicieni luptînd așa cum luptă boxerii în ring. Nu vom vedea politicienii conducînd o țară așa cum un șofer conduce troleibuzul. Guvernarea și opoziția sunt iarăși codificări.

De asta, dacă vom urmări atent ce fac cu adevărat politicienii, cu ce se ocupă ei, indiferent de poziție, rang și context, va trebui să cădem de-acord cu toții că politicianul e un stîlp pe care din cînd în cînd ne ducem să scuipăm.

Și pentru ca să putem scuipa pe el, el trebuie mereu să fie în fața noastră, de aceea politicianul caută mereu să se afișeze. El ni se arată la televizor, el ni se arată pe panouri, el ni se arată de pe stîlpi, el ni se arată din ziare, el ni se arată de pe ecranul calculatorului. Și noi îl vedem și facem tfiu, chi… mă… de dihanie coruptă și trădătoare și ni se face parcă mai bine, parcă ni se face mai ușor.

Cu cît mai multă ură aruncăm în politician, cu atît ne spălăm pe noi mai bine și căpătăm strălucire albă. Pe fonul politicienilor chiar și escrocii, criminalii sau violatorii se simt buni, se simt bine, se simt mîntuiți.

Și aici, cu riscul de a merge pe o muchie ascuțită la limita binelui și răului, ajungem inevitabil la Isus, care, ajuns din zona înțelepciunii în zona luptei politice – a fost transformat de oponenți literalmente în așa un stîlp. Iar ei, la rîndul lor au primit milenii la rînd ură și scuipaturi de la credincioși. Cum să nu-ți speli mîinile?

 

Dar să ne întoarcem în albia plăcută a aiurelii conceptuale.

Ce om și-ar dori vreodată să aibă așa o funcție? Vorba lui Veniamin Cojuharschi – Dumnezeu tot nu-i prost, de aceea meta lucrează prin noi și e rînd lung-lung de oameni care vor să devină astfel de stîlp.

Pentru că stîlpul, cu cît e mai mult și mai intens murdărit de răutatea extirpată din cetățeni, cu atît devine mai negru și cu atît mai tare străluce a alb surul oamenilor. Și mulți încep să lumineze ca Gandalf și înțeleg că ei sunt alesul. Că ei sunt schimbarea. Că ei pot schimba sistemul.

Prin sistem ei înțeleg, desigur, fațada de roticele ministeriale, bugetare sau birocratice; nicidecum adevăratul sistem – de circulație a urii în natură. Și aici mai intervin cele două trăsături menționate mai sus – corupția și trădarea.

Corupția nu o voi explica, pentru a lăsa ceva neexplicat – așa că luați-o ca temă pe acasă.

Trădarea funcționează simplu și e inevitabilă. Dacă ne-am uita la oameni ca la niște bile vom observa că ei uneori se ciocnesc unul de altul. Și oamenii uneori intră în niște conflicte dure și lungi din cauza unui garaj, a unei gălăgii sau a unui accident minor de automobil. Alte ori intră în conflicte mai mari din cauza vreunei anexări, denumirii unei regiuni sau limbi sau din cauza unui gazoduct. Din persepctiva bilelor asta nu contează. Ciocnirea e ciocnire.

Și pentru că în mod ideal oamenii cu cea mai mare plăcere și-ar tăia gîtul unul altuia din vreo cauză sau alta – apare o anumită ierarhie în care reprezentanții oamenilor le trădează, inevitabil, interesele, ca gîturile să rămînă netăiate. Și atunci oamenii care din cauza unui trădător de la conducere au ratat ocazia sfîntă de a ucide și de a muri în tranșee cu kalașul la gît – se duc la stîlp și scuipă – dumnecatu mă-tii de jigodie coruptă și trădătoare. Și parcă devin mai buni.

Și rîndul la fiut politician nu contenește. Doritorii sunt mulți și sunt gata de orice numai ca să ajungă să fie stîlp de scuipat pe. Și iarăși va trebui să subliniem cu trei linii roșii că și oamenii care scuipă și oamenii-stîlpi sunt demni de neutralitatea noastră emoțională – nici ura, nici compătimirea, nici simpatia și nici desconsiderarea nu va schimba cu nimic situația. Situația e în jur și ea are loc și se derulează tot acolo.

Așadar, ne înarmăm cu liniște și calm și privim mai departe în esențe.

Sunt cîteva trăsături care avantajează mult candidații în lupta pentru funcția de stîlp. Aceste trăsături sunt – orgoliul, mediocritatea intelectuală, detașarea emoțională, fățărnicia și cruzimea. Politicianul ideal e orgolios, prost, indiferent, fățarnic și crud.

Dacă, accidental un om care nu și-a educat aceste trăsături din timp ajunge să fie politician, forțele sociale fie îl modelează, fie îl aruncă înapoi în rînd.

Dar de ce politicianul ideal trebuie să aibă aceste trăsături? La asta voi răspunde în următorul articol. Și nu vă grăbiți să condamnați în gîndul vostru politicienii, prieteni. La ce ne-ar ajuta un măcelar care nu ne livrează carne pentru că i-i milă să măcelăreacă vita? Ce face piața cu un măcelar care nu aduce carne, ci lacrimi și scuze?

Noi suntem „buni” în mare parte pentru că politicienii sunt „răi”. La ce ne-ar folosi un politician sfînt? La nimic.

Așa că tfiu – mîncate-ar rugina de dihanie trădătoare și coruptă 😉

 

Opposition 101 (for Harvard graduates)

#localpolitics #boring #sharepost

Dear Harvard Graduate in opposition,

here is a basic rule for opposition politics.

YOU NEVER – repeat what Government says. If Government launches „Prima Casă”, you never criticize Prima Casă. If Government organizes „Eastern Partnership and Current Security Challenges” you DON’T GO there with 3 other people and a banner to protest. If president Dodon makes a stupid statement on facebook – you don’t react. Why? Because you feed their agenda. You share their content. You play on their ground and you look like a weak echo.

YOU ALWAYS – try to push social agenda. If a grenade explodes in center of the capital city you take action and request changes in legislation. If a doctor is beaten by a patient and goes public on hospital corruption – you don’t talk about a recent international education forum nobody cares about – you make a press conference and request from the Government improving the health system.

 

 

In the first scenario the Government acts – you react. They control the agenda, the WHEN things happen, the rabbits in the hat.

In the second you act – and you put the Government in a position to react. You control the agenda, the WHEN things happen, the rabbits in the hat.

 

 

 

 

 

Toți se temeau de Andrei Pavlovici

Toți se temeau de Andrei Pavlovici. Cînd intra în sală, se făcea liniște și se așternea un strat unsuros de gravitate și încordare. Andrei Pavlovici ieșea din laborator gîrbovit și pe coridorul lung al universității, pline de forfotă și gălăgie, se forma un segment de liniște. Acest segment de liniște parcurgea tunelul de gălăgie, de parcă o mînă invizibilă închidea gurile studenților cinci metri în fața lui Andrei Pavlovici și cinci metri în spatele lui Andrei Pavlovici.

Dacă am fi întrebat oamenii de ce anume se tem de Andrei Pavlovici, răspunsul ar fi fost același, clar și precis – pentru că toți se temeau de Andrei Pavlovici. Frica se citea în ochii oamenilor și studenții noi o vedeau la alți studenți și la alți profesori și se învățau repede să le fie frică de Andrei Pavlovici. În anii 30 în URSS omul s-a adaptat să învețe despre lumea înconjurătoare nu privind-o direct, ci privind cum alți oameni o privesc. Pentru că lumea înconjurătoare era nisip mișcător – azi toți priveau cu admirație un tovarăș, da mîine deja puteai numai să taci despre el. Fotografia tovarășului dispărea din enciclopedie sau de pe tabla de onoare. La oficiul stării civile se făcea rînd de tătici tineri care doreau să schimbe numele copiilor.

Cînd în cantina universitară intra în anii 30 un necunoscut, toți imediat se uitau, nu la el desigur, ci la oamenii din jur, la privile lor, să înțeleagă cine e necunoscutul.

Și iată în așa realitate a intrat prima dată în cantina Universității din Kiev Veniamin Cojuharschi. El a observat că intrarea lui a generat o mare forfotă și mișcare, dar nimeni nu-l privea, de parcă Veniamin nu era om, ci un fenomen impersonal ca ninsoarea. Toți căutau răspunsul în privirile altora, dar în ele găseau doar întrebări. Nimeni nu știa cine e Veniamin sau mai bine zis, nimeni nu știa cine e Veniamin din punct de vedere al teoriei comunist-leniniste. Încă.

Ca în adins, în acel moment în cantină intră Andrei Pavlovici. Bătrînul profesor privea absent la propriii pantofi și din viteză s-a ciocnit de spinarea lată a lui Veniamin.

 


Toți oamenii din cantină ar fi putut jura că au auzit exclamația „Oi!”, chiar dacă nimeni, nici chiar Andrei Pavlovici nu a spus nicmic. Pur și simplu a avut loc acea rară sincronie în care 83 de oameni diferiți în același timp în mințile lor exclamă „Oi!” și de la asta aerul un pic vibrează.

Veniamin s-a întors spre necunoscutul căscat care l-a lovit și a spus cu voce calmă și dojenitoare:

– Grajdanin! Smotrite pod nogami!
(Cetățene! Privește sub picioare!)

O exclamație de trei ori absurdă. În primul rînd, Andrei Pavlovici anume sub propriile picioare și privea absent cînd a intrat cu fruntea între omoplații lui Veniamin. Într-al doilea, Veniamin nu era o băltoacă sau un desen cu creta pe asfalt de 1 iunie în care ar fi putut călca bătrînul profesor, ci coșcogemite o nămilă de flăcău de pe malul Nistrului, pe care nicidecum nu-l observi privind în jos, ci anume în sus. În al treilea rînd, chiar Veniamin Bogdanovici era un căscat care se zgîia în toate direcțiile, numai nu în cea spre care pășea, generînd accidente de gravitate invers proporțională greutății obiiectelor și oamenilor din jur.

Mai mult chiar (sau, chiar mai puțin) – lovitura corpului uscat și gîrbovit al lui Andrei Pavlovici a fost pentru Veniamin ca aterizarea unei pene pe blana zbîrlită a unui motănaș de două luni speriat și încovoiat pe toate labele – impactul fizic era infim, dar reacția instinctivă superlativă.

 

Ca un motănaș care sare cu toate labele odată și pune la îndoială existența gravitației (aici trebuie menționată asocierea cititorului nostru nr. 816 care a generat în imaginația lui fertilă o scenă delicioasă, în care Isaac Newton privește confuz cum un măr simerenka, învîrtindu-se cade, de parcă filmat cu încetinitorul, în jos, în timp ce de jos în sus, cu aceeași accelerație zboară un motănaș speriat de contactul ultra-fin cu o pană, dar să revenim la anii 30).

Andrei Pavlovici, care nu a găsit în privirile celor din jur răspuns la întrebarea cine e acest om, a bîiguit încet un „Izvinite” (mă iertați) și a ieșit pierdut din cantină, chiar dacă, trebuie să recunoaștem, foamea îl rodea la fel de mult ca jena.

 

După această scenă pe care ar fi ignorat-o oricare alt scriitor, privirile oamenilor din jurului profesoruilui s-au schimbat radical. Dintîi, martorii ciocnirii au încetat să se mai teamă de Andrei Pavlovici. După care, prietenii lor au încetat să se mai teamă de Andrei Pavlovici. După care, întreg corpul profesoral a încetat să se mai teamă de Andrei Pavlovici. Nimeni nu se mai temea de Andrei Pavlovici!

 

Din contra, toți discutau cu el veseli și, cu toată stupoarea disponibilă în acea zonă a globului pămîntesc, bătrînul profesor și oamenii din jurul lui au făcut descoperirea că profesorul e un om glumeț și un excelent bucătar. Mai mult chiar (sau, chiar mai puțin) Natalia Gheorghevna de la Catedra de Chimie a descoperit că Andrei Pavlovici e un om extraordinar și foarte bine păstrat așa că în patru luni au marcat în jurul unei mese de treizeci de oameni un fel de nuntă comunist-leninistă cu mult samogon, hlizit și chiar dansuri.

 

E drept că peste 8 luni Andrei Pavlovici a fost executat, dar asta deja e o altă istorie, fără tîlc.

 

 

 

Ben seni sevduğimi dunyalara bildurdum

Endurdun kaşlaruni babani mi eldurdum

En dereye dereye al dereden taşlari

Geçti bizden sevdaluk al cebumden saçlari

 

Kiz evunun onine sereceğum kilimi

Oldi hayli zamanlar görmedum sevduğumi

Yaz geldi bahar geldi açti yeşil yapraklar

Ben sana doyamadum doysun kara topraklar

 

Discursul lui Veniamin Cojuharschi la recepția de Marele Octombrie din Ambasada URSS în Angola - 7 noiembrie 1971

(discursul stomatologul moldovan Veniamin Cojuharschi aflat în misiune științifică în țările prietenoase din sudul Africii, spus la recepția dată de ambasada URSS cu prilejul Marelui Octombrie din 1971, după care a avut probleme)

Tovarăși,

Unii oameni cînd spun „unii oameni” se au în vedere pe ei. Fie că știu asta, fie că nu-și dau sama, unii oameni fac asta. (Și aici Metalumba Adelardovna îmi șoptește la ureche că uneori „unii oameni” înseamnă doar unii oameni, dar cine ești tu, Metalumba Adelardovna, să-mi șoptești mie la ureche?)

/aplauze și hlizituri în sală/

Ap iaca.

Unii oameni sunt funcții de discurs. Și discursul e finit, iar funcția nu se oprește. Duce oamenii și duce. Cu discursul lor. Și oamenii se duc și spun discursul lor. Oamenii cred că se duc, dar îi duce discursul. Care mai lung. Care mai scurt. Și ajung inevitabil (unii oameni) să se repete. Să repete dintîi gîndurile. Mai apoi formulările. Mai apoi chiar cuvintele. Și la început, un prieten bun, adică nou, le ascultă unor oameni cu interes discursurile. Și le umple repetările de viață și prospețime. Cu ochi sclipitori.

Cît poate dura o prietenie a unor funcții?

Pînă se epuizează discursul. Pentru că discursul nu e doar verb și literă și sunet. E și gest și zîmbet și călătorii și jocuri. Și locuri, mîncăruri, dar mai ales Weltanschauunguri. Și așa unii oameni umblă. Cu Weltanschauungul lor mare și frumos. Și-l arată ba la unul ba la altul. Se hrănește cu uimiri și complimente. Cu fascinații și validări. Pînă ajung la repetări. Și dacă discursul începe să se repete. Evident că prietenul vechi e problema. El începe să se „strice”.

/murmur în sală/

Îi dispar din ochi sclipiciuri. Îmi pare că v-am mai spus asta o dată. Și prietenul va spune nu, nu, mi-ai spus. Iar prietenul cel mai bun sau soțul devotat  va zice știu, dar spune și voi asculta ca prima oară. Voi da din cap, dragul meu refren. Dragul meu tril. (Dacă mai trăia, Veniamin probabil ar fi spus – Dragul meu playlist pe repeat)

Dragul meu martor al propriei repetări. Te voi asculta mereu ca prima dată. Va zice, dar cine știe la ce se gîndește. Pe unde îi umblă mintea? (Metalumba Adelardovna îmi șoptește – prin aceleași locuri; Dar cine ești tu Metalumba Adelardovna să-mi șoptești mie la ureche?)

/rîsete în sală/

Pentru că așa sunt unii oameni. Plictisitori și răi și proști și needucați. Necitiți, limitați, supuși impulsurilor de moment. (Și aici Metalumba Adelardovna iar îmi șoptește la ureche – e sama – se trezește Marele Profesor, dar cine ești tu să-mi șoptești la ureche, Metalumba Adelardovna?).

/hohote în sală/

Și acești unii oameni, acești veșnic alți oameni, mereu oamenii din jur merită o Mare Lecție de viață.

Aceeași Mare Lecție de viață. Repetată pînă devine funcție de discurs. Pînă umblăm și căutăm prieteni noi în care să ne vărsăm repetiția. Din care să extragem un pic de atenție, un pic de admirație. Un pic de… Am impresia că v-am mai spus asta odată…

Nu?

Atunci să bem pentru prietenia veșnică dintre poporul sovietic și poporul angolez!

So con, convince your mirror
As you’ve always done before
Giving substance to shadows
Giving substance ever more
And you assume you got something to offer
Secrets shiny and new
But how much of you is repetition
That you didn’t whisper to him too