Ziua în care am încetat să-mi fac griji și am îndrăgit știrile false

Mulți cunoscuți de-ai mei au început să vorbească despre fake news. Chiar am fost la lansarea cărții lui Marian Voicu, absolut accidental. Încă n-am citit cartea, dar o recomand cu cea mai mare bucurie. Nu știu dacă ce voi scrie mai jos va ajuta pe cineva să-și umple cu conținut discursul, dar poate, cel puțin va lărgi orizontul discuției.

 

  1. Contextul discuției

Lumea trece printr-un salt tehnologic enorm, dar greu de observat. Mulți îl simt, dar puțini îl înțeleg. Dacă e să reduc la esență, tehnologia nouă este – accesul la date directe despre comportamentul real al majorității oamenilor, cu posibilitate de dezagregare pînă la o persoană, zi de zi.

Niciodată umanitatea nu a cunoscut atîtea despre fiecare om în parte. Pentru științele sociale saltul e ca de la teoria geocentrică la Einstein. Enorm.

Să explic doar un aspect. Pînă acum, ca să afli pulsul societății vizavi de homosexuali, să zicem, aveam doar date secundare. Sociologii produceau date despre ce cred oamenii că ei cred despre ei. Vine un tinerel cu planșetă la ușă și o întreabă pe cheochea Valea – cheoche Vale, da mata respecți homosexualii? Și cheochea Valea zicea – în ochi nu-i văd. Da sîngurică are la gazdă doi artiști talentați și chiar le face ceai dimineața. Îs buni băieții. Acum tineretul e așa, ce să-i faci, zice cheochea Valea. Da în schimb, ce frumos cîntă. Sau din contra – badea Gheorghe zice că tare iubește și tolerează gay-ii, da noaptea umblă prin oraș și îi bate.

De extrem de multe ori răspunsurile oamenilor diferă de la oră la oră, de la operator la operator, de cine mai este în casă, ce vreme e afară și așa mai departe. Și chiar dacă au fost absolut deschiși și sinceri, datele pe care le furnizează sunt – „CEEA CE CRED EI DESPRE EI”. În timp ce acțiunile lor pe internet trădează comportamentul lor real în foarte multe domenii ale vieții. De exemplu despre viața lor sexuală. Despre sănătatea lor. Ce le place, ce urăsc, de ce se tem. Ce venituri reale au. Nu declarate sau doar oficiale. Ce fumează și la ce ore. Și tot așa.

Acum sociologii desigur vor sări în sus ca proștii să explice că datele lor sunt conform metodologiilor, că toate erorile sunt atent eliminate prin metode tainice și chirurgicale, dar asta e bred. Nici un om care ia decizii nu va prefera date sociologice datelor comportamentului pe net. Și supărarea sociologilor e de două ori absurdă pentru că anume acum ei devin foarte importanți. Despre asta poate voi scrie altă dată că și așa mă înșir.

Dar partea asta, sociologică e floare la ureche. Mulți din voi produc date secundare de care nu am idee. Unde ați fost, cît dormiți, la ce oră vă treziți, cîți pași ați făcut, cu ce oameni contactați, fluxurile bănești – ele toate, analizate atent pot da rezultate care depășesc orice înțelegere accesibilă pînă acum. Abia urmează.

 

  1. Date la o parte

Deci. Omenirea a ajuns acum să producă un număr enorm de date extrem de exacte despre (aproape) fiecare membru al ei. Și omenirea nu prea știe ce să facă cu acest cadou din partea lui Dumnezeu. Panica din Congres, cu invitarea lui Zuckerberg, e anume despre asta. Nu despre Putin, fake news (bitch please!) sau Trump. Ci anume despre ce facem cu iaca tăt asta.

E clar că atitudinea moralisto-secoluoptsprezece că oamenii au dreptul și că amendamentul patru și așa mai departe nu merge. La fel cum nu merge cu orice interzicere a unei tehnologii noi. Nu se poate clonare la voi aici în civilizație? Va fi făcută în Somalii, pe vase în apele internaționale, în secret în toate țările. Va fi făcută. Nu vă place că datele voastre pot fi folosite – poftim, interziceți. Dar ele vor fi folosite. În Somalii, pe vase în apele internaționale, în secret în toate țările.

Și SUA și Marea Britanie anume asta au pățit. Fie din întîrziere, fie din cauza existenței statului de drept, au ajuns depășite total de una din Somalii. Și clar că aces la acceste* date acum are doar o parte a societății. Decizia mare, care urmează e – ce parte anume?

Jacek Yerka. Grădina cu patru anotimpuri.

  1. Manipularea e neutră

Manipularea nu e, apriori, nici bună nici rea. E schimbare intenționată de comportament. Fie că guvernul decide să manipuleze șoferii ca aceștia să poarte centuri și să moară mai rar. Fie că Bill Gates vrea să manipuleze părinții din centrul Africii să nu taie clitorul copilelor. Fie că tu vrei să oprești vecinul din dreliuit sîmbăta la 6 dimineața. Toate sunt manipulări.

Accesul la date face manipularea mult mai simplă. Imaginează-ți că știi că vecinul cu dreliul a furat de la lucru două scaune și un ficus. Sau că se uită la gay porn da tatăl logodnicei lui e preot. Sau că se teme de șerpi.

Politicienii mereu au colectat date despre oameni. Mereu au folosit fricile și speranțele lor. Mereu i-au mințit și mereu i-au hrănit cu fake news. Nici unul din aceste instrumente nu e nou. Ce e nou e posibilitatea de a lucra direct și individual cu fiecare om, în baza fricilor și dorințele lor profunde, despre care nici ei uneori nu știu.

Cum e, de exemplu frica de a fi manipulat de Rusia. Sau secret crush-ul pentru Natalia Cheptene. Sau frica că persoana dragă va afla că tu te piși în chiuvetă. Comportamente reale, nu opinii despre sine. Real shit. Ceva cu care se poate de lucrat.

 

  1. Iaca și fake news-ul

Toată isteria legată de fake news are, din cîte văd eu, două funcții principale. Prima – e că guvernele se află în treabă. Adică nu au idee ce să facă, dar finanțează și ei niște activități. A doua e ca sursă de frică.

Problema cu frica e că oamenii o depășesc. Fie că se deprind cu ea. Fie că rutina lucru-supermarket-televizor îi fac să uite. Whatever. De asta cu gestionarea fricilor noastre fiecare guvern serios se ocupă cu cea mai mare atenție.

Cel mai serios guvern, după ce a pierdut sperietoarea ideală – URSS, a avut marele nenoroc (așa s-a întîmplat) să apară terorismul și mai ales al-Qaida. Numa-numa s-au săturat oamenii de al-Qaida, că a apărut (țînchipui?) Statul Islamic cu filmări de cele mai bună calitate, difuzate la toate buletinele de știri. Dar iată că și ISIS, după 10 ani a dispărut. Ce dușman construim? În ce frică investim?

Nu mai e nevoie. Din moment ce se lucrează cu fiecare om individual, nu mai avem nevoie de frici de masă. O ce veste minunată! Cei care se tem de Coreea de Nord vor fi hrăniți cu frică de Coreea de Nord. Cei care se tem de Rusia, vor fi hrăniți cu frica de Rusia. Te temi de accidente – uite ce colecție faină avem. Ești paranoic? Totul în jur va fi fake news.

Fake news-ul e doar o frică. Și cei care „luptă”, o propagă ideal – ei se găsesc unul pe altul, se adună, ceva vorbesc, înțeleg că nimeni n-are idee ce e de făcut și fac toți, împreună, același lucru. Se tem.

 

Soluții?

Ca să propunem soluții, trebuie să definim problema. Eu personal nu văd nici o problemă. Dacă și merită să discutăm ceva în comentarii e anume asta. Să propuneți cum definim problema.

Eu nu văd o problemă. Oamenii au mai descoperit ceva de care nu sunt gata. Nu e prima dată. Dinamita, anthraxul sau bomba nucleară tot nu-s floricele. Omenirea merge mai departe. Adaptanții vor avea pe termen scurt mici avantaje, pe urmă restul se vor adapta și ei. Posibil că invenția va scăpa un pic de sub control și vor muri oameni. Aleator, nedrept și pe neașteptate. Oamenii altfel nici nu prea vor să moară. A mai fost, o să mai fie.

De obicei așa salturi recroiesc lumea.

Totuși.

Da dacă tu vrei să oprești fake news-urile? Să fie totul cum a fost (cînd oare)? Dacă vrei să lupți cu fake news-ul? Dacă ai grant și trebuie să scrii raport?

Iată cîteva idei:

  • Propune interzicerea utilizării emoțiilor în știri și publicitate. Orice apel la emoții este o manipulare a inconștientului.
  • Propune interzicerea fonului muzical în știri.
  • Propune finanțarea cu și mai mulți bani a poliției datelor personale.
  • Propune introducerea pașaportului digital (asta e foarte ironic)
  • Tupa produce o mulțime de materiale în care sparii oamenii cu balonul de săpun „fake news” (prefă-te că nu-ți dai seama că faci, de facto, fake news)
  • Pur și simplu spune tot felul de fraze și cere dreptate cu vocea plină de emoții (unica variantă cît de cît rațională).

 

Tu, totuși, nu ești de-acord

Chiar insist!

 

Мне не нравится лето,
Солнце белого цвета,
Вопросы без ответов,
Небо после рассвета.

Унеси меня ветер
На другую планету,
Только не на эту,
Где я все потерял.
Где я всё потерял…

Где, розовые очки
Моя ракета, где ты
Мое кривое счастье…

Все приборы врут,
Все, кто с нами, умрут,
Кольцевые дороги
Никуда не ведут.

 

Pentru ură, tastați 3

N.B. Eu nu mai scriu demult la teme de actualitate. În primul rînd, actualitatea e plictisitoare și în al doilea mi-s indiferente spectacolele politice din ultimele două sezoane. De aceea prefer să scriu despre cele veșnice. Sau despre Veniamin Cojuharschi. Azi e excepție pentru că azi tăcerea tot răsună. Cum văd eu lucrurile:

Decizia primei instanțe de a anula alegerile din Chișinău e absurdă din aproape toate punctele de vedere.

În primul rînd e absurdă din punct de vedere juridic. Dacă acțiunile unui concurent electoral pot duce la anularea de tot a alegerilor, orice concurent electoral care simte că va pierde în turul 2 va fi foarte motivat să încalce legea și să anuleze alegerile. Adică? Adică #naprimer Vasile ajunge în turul doi contra Elizavetei. Și știe că Elizaveta are 60% din intenția de vot și el, Vasile, pierde. Sîmbăta înaintea votului el va face agitație, va publica fotografii cu Jacinda Ardern sau Camila Vallejo și gata. Alegeri anulate. Serios?!

Poți sancționa concurentul, dar nu anulezi din cauza acțiunilor lui de tot alegerile. Cu același succes dacă un șofer încalcă regulile ai putea dispune închiderea drumului.

Într-al doilea rînd e absurdă din punct de vedere al interesului politic al puterii. Alegerile neașteptate – prezidențiale, locale anticipate – au avut tot timpul în sistemul lui Plahotniuc rolul de a slei partidele cherite de opoziție de energie și puteri și menținerea lor într-un joc energofag cu sumă zero. Și coordonatorul numai-numai s-a lăudat la toată lumea că Moldova e democrație pentru că primele „alegeri” le-a cîștigat „opoziția” de stînga, iar secundele „alegeri” – „opoziția” de dreapta. Și acum baț! – și acest instrument de calmare a spiritelor nu doar că e anulat, dar chiar transformat în catalizator de protest.

Gibisiul e în jocriză.

Dar acum apare întrebarea – greșeala asta absurdă, odată făcută (inițiată de vreun „strateg” pedejos din zona femidei) – devine o oportunitate? Pentru că toată Europa deja e în capul lui Plahotniuc, toți cer direct acestuia să intervină în justiție să facă dreptatea înapoi (sceneta asta în sine e adorabilă, desigur) – mulțimea s-a trezit, chiar și Viorel Mardare s-a enervat – orice ar face puterea deja nu va putea atenua pierderile.

Și cine nu adoră momentele cînd poți să faci orice? Eu aș vrea să pot să fac orice.

Situația singură cere agravarea crizei. Menținerea deciziei evident injuste, evident aberante, evident nedrepte și intrarea în regim de criză politică. Regimul preferat de acțiune al gibisiului – cînd totul e alb-negru, toată lumea se împarte în dușmani și aliați, cînd e clar ce înseamnă victoria și war-roomul are luminile mereu aprinse.

Și cam demult nu a fost război politic, chiar dacă Lupu nu îl oprește.

Și cine vor fi oponenții? Cîțivaisprezece ambasadori leșinați de cald, cu staffuri în concedii, două partiduțe și șase onegeuri? De-o plăcere. Mai ales că pînă la urmă este ieșirea pe din dos – sabia damocliană a căderii Moldovei în sfera de influență a Rusiei. Dar asta e decizie prea extraterestră, chiar și pentru jucătorii de poker.

Unicul cîștigător clar este primarul ales Năstase. În loc să stea acum în primăria pustie, încercînd să convingă oamenii să îl ajute, în cîteva luni rămase să înțeleagă pe ce lume se află, el e în centrul atenției europene, în rolul pozitiv de luptător cu mafia, cu tirania și corupția. Cel mai bun rol posibil pentru calitățile de care dispune.

Față de protestul trist din timpul conferinței Parteneriatului Estic cu Provocările de Securitate Externe, cel de ieri a avut un iz puternic de 6 aprilie 2009. Și un număr admirabil de oameni enervați.

BEFORE (sursa foto – Ziarul National)

 

AFTER (sursa foto pagina FB a Maiei Sandu)

Dar cum a fost posibil ca mecanismul „statului capturat” să eșueze de atîtea ori la rînd – cu stabilirea alegerilor, cu candidatul „independent”, cu interceptarea cu mama, cu victoria celui mai nesuferit oponent în turul doi și apoi, iată!, cu această decizie absurdissimă a primei instanțe?

Verisiunea de serviciu, cea mai importantă, desigur este prostia și incompetența. Nouă ne place să credem că acolo sus stă un computer mare-mare, care e tare deștept, dar cînd vezi cum se face salamul nu mai ai iluzii privind IQ-ul. Sus ajung luptătorii, nu gînditorii. Și cînd ajung sus, luptătorii trebuie să caute creierul și să-l folosească. Și e tare greu. Mai ales într-un sistem ultra-centralizat, unde nimeni în jur nu-și asumă nimic fără APROBAT DE SUS. Și Cel de Sus obosește. El are capacitatea de a lua 5-7 decizii pe zi, dar vin cîte 25-30. Omul obosește, aiurește, se enervează, ia decizii alehamite, ia decizii proaste.

Asta-i situația.

E în interesul opoziției ca validarea să întîrzie cît mai mult. Recuzarea, amînarea, toate instrumentele vor fi folosite. Puterea, din contra va încerca să urgenteze validarea ca să stingă rugul, cît mocnește. Și să intrăm în vară cu status-quo. Pînă la alegeri, cine va mai ține minte numele Berdilo?

P.S. Curtea de a Apel a menținut decizia primei instanțe și nu a validat mandatul de primar al lui Andrei Năstase.

 

 

Viața de după moartea politică

Nu intenționez să te jignesc, dragă politician. Tu ai dus în cîrcă ura și dragostea unui popor balcanic, manifestarea colectivă preferată a căruia e bășcălia. Nu e o soartă ușoară. 

Dar, vai! Ai murit politic. Ratingul tău, cîndva falnic și măreț, acum se zbate între zero și zero întreg și unu procente. Jurnaliștii trec pe alături, alergînd după alte capete vorbitoare. Colegii de politică ling alte funduri. Oamenii de afaceri zîmbesc curtenitor, dar nu se rețin lîngă tine.

Ce-i de făcut?

Calea durerii veșnice a rămînerii în politică

Dacă nu te-ai născut nemuritor și indestructibil, ca Iliescu sau Diacov, insistența rămînerii în politică va arăta jalnic. Snegur, Tarlev, Băsescu, Sakașvili și mulți-mulți alții ne-au demonstrat cît de lungă poate fi moartea. Vei încerca să ridici ratingul din toate puterile, vei epuiza lista de telefoane, poate chiar vei umbla la rezerva financiară, dar degeaba. Oamenii nu te mai votează, puterea nu se mai întoarce în mîinile tale puhave. Tu, care erai cîndva viitorul, te-ai prefăcut în trecut. Brusc și nemilos.

Da, în jurul tău au rămas 3-4 oameni extrem de loiali care dau din cap, aidoma cățelului de lîngă parbriz. Da, ei repetă că totul e bine sau că acest bine e la orizont. Nu-i crede.

Dacă nu poți face nimic-nimicuța în afară de politică, e timpul să devii vasalul cuiva. Tu știi al cui. Al celui care are viitorul. Care împarte promisiuni, funcții. Care adună acum voturi, resurse, speranțe de la cetățeni. El e la modă. Gîdilă-i orgoliul.

Îi va place să îți simtă gudurarea. Va dori să te poarte, ca pe o bijuterie. Va aprecia faptul că tu deja știi ce și cum, că oamenii te cunosc, că „tu poți mobiliza un anumit segment”. (Noi cu tine știm că nu mai poți mobiliza nici măcar un punct, nu încă segment, dar asta e formula politicoasă în discuția despre morții politici). Convinge – obține locul cela de ministru, ambasador sau vice-ceva pe reforma unui domeniu aleator vital pentru parcursul.

Înghite mîndria și fă asta. Poate, cu timpul, poate cu anii, poate oamenii vor înțelege… Speră. Rămîi în politică și fugărește-te după stafia puterii. Cel puțin, în grămăjoara instituțională mică oferită, vei sta în vîrfuleț, o să fii șeful.

 

Calea revenirii în rai

Hai să recunoaștem – politica e iadul. Tu ai ales, cîndva, în tinerețe sau în criza vîrstei oarecare această cale, ai călcat greșit și ai lunecat în imoralitate, corupție, fățărnicie, cruzime și mîndrie. Ai descoperit că poți face lucruri rele și să dormi liniștit. Că nu ești cel care erai. Că unii știu despre tine ceea ce nu ai dori să afle părinții sau copiii tăi. Și parcă nu ai făcut mari crime, nimic deosebit de alții, dar poveștile care nu vor intra în biografie ar ocupa mai multe pagini ca biografia. Știi asta.

Există  întoarcere în rai?

Moldovenii nu au inventat politica. La fel ca multe alte lucruri. Aproape toate lucrurile. Așa că e bine să ne uităm la potlogarii din țările dezvoltate ca să vedem ce fac ei după ce Zeița Puterii dă drumul la apă.

Calea Academică

Președinții SUA, după mandat, nu se prea zbat pentru locuri în senat sau congres, precum o fac colegii lor balcano-caucazici. Ei și-au atins apogeul și nu vor să eclipseze prostiile spuse în calitate de președinți cu prostii spuse în altă calitate.

În primul rînd, construiesc o bibliotecă. Pentru că oamenii uită, iar momentele tale de glorie au trecut. Dacă nu te vei ocupa tu de documentarea, colectarea, stocarea, arhivarea și punerea în valoare a informațiilor și documentelor despre activitatea ta – nimeni nu o va face. Și asta chiar e util.

Poate noi nu putem aprecia acum apariția unei Biblioteci Prezidențiale cu Colecția Snegur, Colecția Voronin sau Colecția Lucinschii, dar după 25-50 de ani, cînd generația urii va fi înlocuită – Domnului să ne rugăm – cu generația relaxării – cuiva îi va fi foarte interesant să urmărească viața noastră, a dinozaurilor.

Mergi în aule. Mergi la studenți, povestește-le despre succese, aprinde-le ochii, motivează-i. Răspunde-le la întrebări, povestește-le despre eșecuri – spune-le ce ai învățat în viața politică. În ce rahaturi să nu calce.

Creează sau alătură-te unor centre de cercetare sau de consultanță în politici publice. Nimeni nu se așteaptă să excelezi în aceste domenii. Știm bine că nimic nou nu mai poate fi stors din neuronii tăi trecuți prin politică, dar prezența ta acolo va da seriozitate, statut și va permite, poate, să fie evitate unele erori sau iluzii.

 

Calea Afacerilor

Da, viața s-a aranjat așa încît nu ai, de fapt, o profesie. Nu poți ciopli în lemn, nu poți instala un Windows, nu poți fi șofer de macara. Nimeni nu angajează în funcția de politician. Experiența ta nu trebuie nimănui.

Dar tu ai anumite abilități în management. Nu mari, dar tot ceva. Știi cum se alocă bugete. Cum se fac achiziții. Cum se acoperă cheltuielile nejustificate. Și mai ales – știi oamenii din sistem. Multe companii au nevoie de tine. Nu lăsa pauza să se lungească. Acum, cît încă oamenii țin minte că ai fost președinte, premier sau primar – încă mai poți găsi un naiv care crede că știi chestii. Că te pricepi la lucruri.

Mergi în compania ei sau a lui ca director pe dezvoltare. Și cînd nimeni nu te vede, pe ascuns – învață. Află cum funcționează compania, ce cere piața, ce face competiția – tu poți învăța asta. Vezi cum și cui anume face compania vînzări. Încearcă să ajuți compania înainte ca toți să înțeleagă că ești un balast.

Nu deschide propria afacere imediat după ce ai fost demnitar! Este un mic secret pe care îl știi, dar preferi să îl uiți. În companiile private cheltui cît mai puțini bani și cîștigi cît mai mulți. Exact invers decît instituțiile de stat. Acolo cît mai mult cheltui cu atît mai mult primești în bugetul viitor. Tu nu ai nici o șansă în business, dacă faci trecerea brusc. Învață.

Calea Salvării Lumii

Mai este calea decentă a binefacerii. Fondul Numelui Prenumelui tău poate salva lumea. Poate aduce apă potabilă acolo unde nu e. Poate aduce dragoste copiilor orfani. Pote aduce locuri de muncă persoanelor dezavantajate. Poate salva Șoimul Dunărean de la dispariție. Poate reanima limba găgăuză. Tu ai numele, credibilitatea și relațiile să salvezi bucățica ta preferată de lume.

Și culmea – pe banii altora! Exact cum te-ai obișnuit.

Dar indiferent de calea decentă aleasă – revino la tine. Viața politică nu e viață. Citește, călătorește, fă prostii, reconectează-te cu prietenii de pînă la, mergi în locurile care. N-a rămas mult. Învață din prima moarte.

P.S. da tu inițial nu ai pus un alt muzon la urmă?

 

 

Eu permanent devin

– Eu nu exist. Eu permanent devin. Chiar și acum mîna îmi scrie gînduri depășite. Mintea e în altă parte, scrisul întîrzie, eu sunt altcineva.

Matilda nu a spus nimic.

Veniamin a continuat:

– Permanent devin, niciodată nu reușesc să exist. Să mă ajung din urmă.  Tu crezi că mă vezi, dar pînă mă vezi eu deja sunt altul. Și nici măcar nu țin minte cine eram.

Pe obrazul umflat al Matildei se prelingea în zvîcniri o lacrimă.

– Tu vrei să spui că nu mă iubești?

– Nu, Matiușca, din contra. Eu tare, tare…

Matilda a izbucnit în hohote și Veniamin știa că n-are cum să fie auzit. Nici de ea și nici de el.

– …eu tare, tare nu vreu să-ți spun asta.

Matilda știa. Demult știa. De-odată știa. Veniamin încă nu devenise omul cela care nu o iubea, dar Matilda știa. Omul Cela unea toți bărbații din viața ei ca o ață ce trece prin gămăliile a 23 de ace. Ace de diferite dimensiuni, care mai tocite, care mai subțiri, dar ața e aceeași. Cînd intra ața în ac, apărea Omul Cela.

El era unul singur. El intra în iubitul ei și iubitul ei devenea Omul Cela. Om care nu-și găsește locul, om care nu găsește cuvintele, om care nu găsește ieșirea, om care nu-i mai găsește ochii, om care nu-i mai găsește buzele, om care nu o mai există. Cuvintele cu care Omul Cela îi fura bărbatul erau diferite. Care mai deștepte, care mai prostești, care mai elegante, care mai dure. De parcă Omul Cela venea cu mesajul, dar folosea bagajul de cuvinte local. 

Știa că în spatele fiecărui bărbat care o anina pe stradă sau o curta la universitate e, de fapt, Omul Cela. Că el se folosește de bărbați ca de măști și se joacă cu ea. Un joc crud, în care Matilda mereu pierde. Jocul de-a privirea, jocul de-a uitarea, jocul de-a prefăcutul că nu știi, jocul de-a de data asta e altfel, jocul de-a mereu va fi așa.

Și nu, nu era ca în copilărie. Atunci mama ieșea în prag și striga „Maaaa-tiii-ldaaaaa-aaaa-moooi”, copiii alergau acasă și toate jocurile se terminau brusc. Nu.

Jocul de-a mereu va fi așa se termina lent, lung și trist ca un scîrțîit de frînă. Iubitul dispărea ca zăpada – Omul Cela deja rînjea victorios de sub privirile vinovate, iar lîngă tulpinile copacilor încă mai rămîneau mormane netopite de iubire. 

Matilda se uita la mormane, încercînd să-și imagineze fața iubitului, dar acolo era doar Omul Cela.

– Înțelegi? întrebă Veniamin care simțea că devine din ce în ce mai tîmpit.

– Înțelegi? Întreba Omul Cela care nu simțea nimic.

– Înțelegi? întreba inima care purta 23 de ace.

– Înțelegi? Întreba lacrima care a desenat pe obrazul ei bombat semnul întrebării și apoi a căzut ca un punct.

Matilda a răsuflat adînc și a spus.

– Înțeleg, Veniamin, înțeleg. Dar vreu să te rog un ultim lucru.

– Ce?

– Ia-mi, ca amintire, o înghețată.

 

 

 

Pe piatra asta voi zidi o carte

Dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău, ai fi simțit seara tîrziu, cam după 11, vibrațiile pașilor lui Veniamin Cojuharschii. La început te-ai fi întrebat dacă chiar sunt pași de om sau doar bătaie de vînt. Apoi ar fi apărut dubii privind mișcarea pașilor – se apropie, se îndepărtează, merg pe loc sau tropăie un copil obraznic în vreo casă de aproape?

Dar nu – chiar erau pași și pașii se apropie. Pămîntul încet se zdruncină, pietrele de alături parcă se gudură mai aproape, ca niște boboci în timpul somnului. Pașii tropăie tot mai tare și spinarea ta amorțită abia așteaptă să fie apăsată de greutatea lor proaspătă.

Te-ai fi bucurat de apăsare și ai fi primit-o cu bucurie, ca pe o binecuvîntare, ca pe o atenție, ca pe un semn.

– Mergi pe mine, mergi pe mine, se gîndește fiecare piatră din drum. Trebuie să recunoști că, în vîltoarea dramei, ți-ai pierdut și tu cumpătul și te-ai lăsat pradă dorinței, te-ai lăsat total, ai uitat de mîndrie, de nivelul tău, de ce cred alte pietre și ai început și tu să repeți ca un copil cu temele făcute – pe mine, pe mine, pe mine.

 

Dar Veniamin a pășit pe alături.

Și nici nu avea el ochi să binecuvînteze pietrele pe care pășea și nici atenție nu le atrăgea și nici sensuri ascunse nu ascundea de noi. El era în propriile griji, iar privirea de sub picioare fugea ba în trecut, ba în viitor și nicidecum în direcția noastră.

Încet-încet, vibrațiile pașilor lui s-au topit în depărtare, s-au ascuns absorbite de alte pietre, de pămîntul dintre ele, de păpădiile care pe ici-colo găseau loc, timp și voință să crească în mijlocul drumului și să se bucure de soare, vînt și ploaie.

Pietrele au mai zumzăit abia perceptibil din energia pașilor trecuți și s-au liniștit. Dacă pietrele ar putea dormi, am putea spune că au adormit. Și dacă pietrele s-ar putea trezi, am putea spune că s-au trezit. Dacă pietrele ar putea alerga, ele s-ar fi ridicat și ar fi alergat după Veniamin Cojuharschi.

Și nici să citească pietrele nu pot. Numai tu, numai tu, dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău ai fi știut să citești printre aceste rînduri.