Da chiar nu se poate oleacă mai-ncet!?

Unicul mod prin care Borea se conecta cu lumea era enervarea. În lipsa enervării, tot ce făcea Borea era să beie. Bere ziua, vodcă spre sară. Femeia nu-l trevojă, îl știe bine și își căta de treabă. Borea nu își făcea griji pentru ea, pentru că grija nu făcea parte din setul lui de instrumente.

Și la lucru Borea era tot așa. Nu făcea nimic, pînă nu venea cineva să-l enerveze. Fie că era un client, fie că era vreun șef, numai în enervare maximă putea Borea să se concentreze și să facă lucrul. Și salvarea lui era că se enerva ușor și enervat avea o putere de concentrare uluitoare. Putea pe nervi să lucreze 12 ore fără pauză, cu o eficiență maximă. După care o săptămînă să nu facă nimic.

Da iaca Liuba, din contra, își făcea griji. Pentru că așa cum din Borea putea să iasă numai enervare, toată ființa Liubei se manifesta prin grijă. Era Liuba, în jurul ei, cît vedei, se întindea lumea și între lume și Liuba era numai grijă.

De aceea la școală Liuba avea clasa plină de flori și plante decorative. Pentru fiecare copil tremura și înainte de fiecare lecție deschisă leșina. Liuba tare se temea pentru toți și tuturor le spunea la despărțire să fie foarte atenți și să aibă mare grijă. Cît era la lucru își făcea grijă pentru ce se întîmpla acasă (acasă nu se întîmpla nimic), iar odată ajunsă acasă își făcea griji de plantele de la lucru.

— Of măi Borea, a zis Liuba.

— M? A întrebat Borea.

— Îmi fac griji măi Borea, a zis Liuba și și-a acoperit gura cu mîna, privind undeva în dreapta de parcă ar fi căutat un lucru pierdut.

— Și deam? a întrebat Borea, care s-a ridicat un picuț de pe divan, cu o mînă ducînd halba spre gură, iar cu alta dînd mai încet televizorul. 

Lui Borea nu-i plăceau discuțiile, dar el știa, din lunga experiență conjugală că ele-s ca durerile de dinți – cît mai devreme le abordezi, cu atît mai puțin dor.

— Îmi fac griji măi Borea, spunea Liuba într-una, ba aranjînd un ștergărel, ba spălînd un talger.

— Liubă hăi, mîrîia Borea sacadat printre replicile din serial, tăt normal. Pauză. Tăt îi normal. Niște replici mai lungi din televizor. Tăt a să șie normal. Pauză. Tu glavna – nu-ți face griji.

Aici Liuba, care deja de zeci de ori își tot ștergea palmele de șorț nu a rezistat. A podit-o plînsul.

Borea s-a uitat la ea și a inspirat adînc-adînc aer în piept. Era liniște. Liuba își ștergea palmele de șorț, lacrimile îi curgeau pe obraji. S-a apropiat de speteaza unui scaun și a strîns puternic scîndura de sus. Borea a expirat.

— Eu îmi fac griji, Borea, a șoptit Liuba, fără să-și dea seama dacă vroia sau nu vroia ca Borea s-o audă.

Borea a auzit-o.

— Numa nu mă înnerva Liubă hăi, n-a rezistat Borea. Numa… și aici vocea lui a început a glăsui în silabe răspicate… te rog eu nu mă î ner va.

— Nu te înerva, Borea, a mîrîit răgușit glasul Liubei.

— Ap eu te rog, o mai zis o dată Borea și o dat mai tare la televizor.

Liuba a dispărut pentru cîteva minute în bucătărie, a porăit prin frigider după care s-a făcut liniște. Borea a simțit cu ceafa că femeia se uită fix la dînsu. Și el asta nu putea suferi. Asta îl scotea din sărite. Liuba își făcea griji. Moda asta a ei de a-l privi așa lung mult timp, pe ascuns, de parcă el era vinovat de ceva îl făcea să turbe. S-a întors brusc și i-a prins privirea.

— Nu blin, Liuba, dumnecatu lu mîc-ta, de cîte ori te-am rugat să nu te uiț așa la mine! a început a urla Borea.

Nu vom reda tot monologul. L-a ținut vreo 15 minute. A înjurat, a adus argumente, a început să se sfădească singur cu el și cu cît mai mult se enerva, cu atît mai mult se enerva. Serialul și berea au fost uitate, Borea era un ghem de viață. Îl auzeau vecinii, îl auzeau trecătorii, îl auzeau și hulubii de sub acoperiș. Borea era enervat.

Liuba îl privea cu grijă și cu fiecare strigăt, cu fiecare gest aprig, simțea cum suflețelul ei alarmat se liniștește. Grijile parcă se făceau mai mici, mai mici, pînă au dispărut cu totul. A mers în baie și, în timp ce Borea continua să urle, și-a aranjat un pic părul și, întinzînd gîtul pe ușă ca să vadă dacă Borea e în continuare în dormitor și-a scos în două mișcări sutienul de sub halat.

Borea a mai strigat ceva, apoi s-a liniștit brusc și s-a așezat pe divan. Liuba s-a apropiat încet și s-a așezat lîngă el.

— L-o mai prins pe acela? a întrebat arătînd cu bărbia spre televizor.

— Nu, a răspuns Borea gesticulînd cu berea în mînă, da au scos din telefonul ei fotografiile și au găsit garajul.

— Oho, a spus Liuba.

Au privit un timp serialul pînă a început reclama.

— Fa Liubă, tu cîte-odată așă de tare mă enervezi, a spus liniștit Borea, simțind sub palma dreaptă schimbarea vestimentară a femeii.

— Dacă mi-i în grijă Borea, a răspuns încet Liuba și și-a frecat gingaș nasul de obrazul omului.

Добро пожаловать на этот белый свет 
Привет, ты словно прилетел сюда с других планет 
Всех нас порадовать, добро пожаловать 
На этот край земли, здесь все свои. 

Мы позовём из океана корабли 
И будем праздновать. 

Останься с нами пусть когда-нибудь 
Любая жизнь давно закончившая путь 
Начнётся заново.

 

Sistemul

Ploua. Oamenii din stație s-au înghesuit sub acoperișul neîncăpător. Iura s-a gîndit dacă să se bage sau să stea sub ploaie. Drumul era liber, nu era nici urmă de troleibuz, așa că s-a băgat între două fete și a privit în sus. Acoperișul era din plastic transparent și picăturile de ploaie formau șuvoaie mici, care ba se uneau, ba se despărțeau și curgeau la vale.

Linia ploii trecea exact pe strada Izmail. Pe partea cu UNIC era soare și uscăciune, iar pe partea spre Brîncuși deja picura binișor. Lîngă Academie în genere era potopul.

Vsevolod Alexeevici mergea prin subterana întunecată, cînd a observat ceva mișcîndu-se spre el. Vsevolod Alexeevici nu vedea bine, dar ceea ce deslușea nu era din această lume. Spre el venea lumină, dar lumina se împrăștia ciudat pe jos. Subterana era pustie. Moșul s-a apropiat de entitatea extraterestră și a răsuflat ușurat – era apă. Apa pătrunse în subterană și reflecta ciudat lumina, ca un organism viu. De bucurie, Vsevolod Alexeevici s-a pus în pirostrii și a început să plesnească apa cu palmele, ca un băiețel.

Sofia mergea pe marginea ploii. Linia nu era chiar exactă, picăturile fine cădeau pe pavajul fierbinte și se uscau aproape imediat, dar veneau altele. Ploaia înainta și se retrăgea în valuri, iar Sofia mergea pe malul valurilor, ca la mare. Frontul de apă era nemișcat – oamenii din stația de vizavi erau sub duș, iar aici era uscat. Din rucsacul ei se auzea boxa și din boxă se auzea plăilistul. Sofia tocmai a dat mai tare, ca să nu audă nimic, cînd în fața ei, din subterană a apărut un bătrîn gîrbovit, cu ochelari, ud leoarcă.

Vsevolod Alexeevici s-a jucat cu băltoaca, pînă aceasta i-a ajuns la genunchi. Ochii i s-au deprins cu reflecțiile apei neliștite și a început a zări în ea lumini, culori, obiecte. A observat cu bucurie că dacă lovește în același fel apa, ea îi arată aceleași imagini. Într-un moment de sus s-a auzit o melodie ciudată și Vsevolod Alexeevici, ca un șobolan din poveste, a ieșit să o vadă. Melodia ieșea dintr-o fată cu rucsac, care traversa strada printre mașini și se ducea spre stație. Vsevolod Alexeevici a intrat și el în ploaie, și s-a înghesuit printre oameni, să asculte melodia.

Iura privea acoperișul lovit de ploaie. Sofia privea plaja din marea de ploaie. Vsevolod Alexeevici privea absent fața unei femei care mișca foarte ciudat buzele. Ba le țuguia încordată, ba schița un zîmbet, strîngînd din maxilar, ba își mușca buza de jos. Erau toate semnele că femeia e enervată, obosită și grăbită.

Dintr-o dată, din fundul stației s-a auzit o voce, care a pronunțat clar și cu hotărîre: „De vină e sistemul!”

Toți s-au întors să vadă cine vorbea, dar, acolo nu era nimeni.

De stație se apropiau încet trei troleibuze goale.


 

Identitatea moldovenească

Ceea ce face moldovenii unici e o mazăre mică, peste care au fost așternute patru saltele de violență. Marea majoritate nu simt bobul de mazăre și dorm liniștiți pe cele patru saltele. Alții chiar se laudă cu cele patru saltele, zicînd că unici ne face anume combinația aceasta succesivă de saltele. Trauma. Majoritatea aleg una din saltele și spun că ea e salteaua preferată și adevărată care asigură somnul cel mai dulce și răspuns la toate întrebările. 42. Dar sunt și oameni care simt bobul de mazăre. Și ca să simți bobul de mazăre trebuie să te foiești. Și să nu poți dormi.

Ca să descoperim bobul de mazăre, care este o deșărtăciune, va trebui să scoatem, rînd pe rînd saltelele. Și e greu. Din mai multe motive. În primul rînd, noi stăm pe saltele, precum pămîntul pe balene. Într-al doilea rînd, saltelele sunt întrețesute și încîlcite și niciodată nu vom putea elimina toate firele din care sunt făcute. Trebuie să vedem acul din stog cu bîrna în ochiul nostru. 

De aceea ne vom juca.

Salteaua cea mai superficială este, desigur cea așternută după independență. E o saltea greu de înțeles, pentru că încă lucrăm la ea. Nu e finalizată, nu știm ce ațe vor fi tăiate, care vor continua? Nu știm ce culoare va ieși de-asupra, în selecția istorică. Dar, în linii generale, o putem numi salteaua globalizării consumeriste.

Salteaua globalizării e una în care mobilul general este îmbogățirea rapidă. Nimic nu vor acum moldovenii mai mulți și mai tare decît îmbogățirea rapidă. Asta e valoare supremă și ea se manifestă în fațade, garduri, porsche-uri, pristroici, selfiuri pe fonul monumentelor. Ea se manifestă în religie – toate bisericile trec de la acoperiș albastru la acoperiș de aur. Ea se manifestă în artă – videoclipurile sunt doldora de abundență. Ideologia se conturează în lupta dintre agenda liberală – toleranță, drepturi, educație sexuală, locuri de muncă, minorități și reacția conservatoare – pseudo-ortodoxie, familie tradițională, naționalism economic, conspiraționism. Sfîrșitul lumii, în această pătură e unul ecologic – încălzirea globală ne va ucide. 

Dacă privim sub ea o să descoperim salteaua sovietică. E o saltea mai clară, distanța o face mai lesne de cuprins, mai închegată, mai acceptabilă. E atît de vizibilă și reală, încît mulți o văd numai pe ea în toate manifestările moldovenilor – am avea „mentalitate sovietică”, „am moștenit infrastructura sovietică și nimic nu am făcut mai departe”, Moldova ar fi „o invenție stalinistă” șamd. Salteaua culturală sovietică era una a realismului socialist, ateismului științific, economiei planificate, frăției dintre popoare, a luptei de clasă (și incluziunii), a unui socialism responsabil, al creației poporului, cenzurate de uniunile de creație și jertfei poporului sovietic în marile războaie victorioase. Ideologia era colectivistă – individualismul era mustrat, bogăția era o vină. Sfîrșitul lumii era nuclear – inevitabilul război mondial urma să șteargă viața pe pămînt.

Dar sub salteaua sovietică se așterne păturicea subțire românească. Partea asta de Moldovă a prins naționalismul doar un pic, două decenii, dar ce decenii! Cele mai crude decenii ale naționalismului – împingerea lui spre absolut, cu soluții finale, Holocaust, măsurări de cranii, schimb de populații și escatologie colectivă. Naționalismul a instrumentalizat toate manifestările culturale și le-a pus în slujba elitei naționale – arta, știința, justiția, etica, educația, armata, slujba la stat – toate erau condiționate și îmbuibate cu aderări la ideologia corectă. E epoca epurărilor – etnice, întru curățirea de elemente „străine”, lingvistice întru purificarea limbii, economice, întru întoarcerea resurselor adevăraților stăpîni. Sfîrșitul lumii naționalist este degradarea și moartea națiunii.

Sub salteaua românească, stă un strat gros imperial țarist rus. Multe ițe culturale încep anume aici – primul teatru, primele licee, primele muzee, primele colecții și galerii de artă, primele violențe colective organizate de stat. Stratul acesta e adînc îngropat și a fost intens șters atît în perioada de pînă la 1945 – cu emigrări și epurări masive, cît și după 45, prin ștergerea foarte intensă și violentă a amintirilor, cărților și elitelor țariste. Dar el se vede încă lesne în arhitectură și planificarea orașelor, în cîteva monumente – Pușkin, Vulcănești, cîteva drumuri de caldarîm, parcuri în stil francez și urme de tramvai. Sfîrșitul lumii era revoluția și căderea monarhiei și e unicul sfîrșit al lumii care chiar s-a manifestat.

Este posibil să ne relaxăm ochiul minții într-atît încît să zărim sub aceste patru straturi? Nu știu. Ce a rămas în noi din ce a fost creat pînă la 1775? Dacă vedem ceva de dincolo de acest an – e oare datorită vederii bune sau datorită imaginației? Priviți în jur – ce aveți de dincolo de 1775? Nu colecționat – moștenit?

Iată răspunsul.

În pofida tradiției locale de a arunca și distruge tot ce e vechi (de la șiutor la icoane) și de a îmbrățișa ușor și rapid tot ce e nou – cîte ceva a rămas. Un bob de mazăre. Niște icoane în mănăstiri și la Muzeul de Arte. Niște biserici vechi, unele cu fresce (la Căușeni). Niște cîntece, niște legende și multe cuvinte. Cuvinte vechi, pline de tîlc.

Și să fiu înțeles corect – nu vorbesc defel aici doar despre etnicii moldoveni. Nu doar moldovenii au în Moldova o continuitate ce străbate dincolo de 1775. Evreii, rutenii, staroverii, țiganii, armenii – mulți au firele neîntrerupte pînă după 1775, dar la fel de vagi și greu de deslușit. La fel de șterse și acoperite cu saltele. Unele popoare au lăsat în bobul de mazăre doar denumiri și au plecat de pe aceste meleaguri – tătarii, turcii, polonezii. Repet – bobul de mazăre nu e unul naționalist.

Lista de mai sus, cu țăndări rămase dinainte de 1775, este una subiectivă. Subversivă. Este una personală. E rezultatul propriei mele foiri pe cele patru plapume. Și care e problema în plapume? Plapumele sunt proiecte ideologice construite, impuse cu violență peste cultura locală. Ele sunt inevitabile – toate populațiile lumii, cu excepția cîtorva triburi din Amazonca au fost acoperite de proiecte totalitare care au salvat oamenii de propria cultură. Plapumele nu oferă soluții profunde. Profunzimea necesită timp și cele mai valoroase și unice elemente de identitate sunt cele care au o continuitate în secole.

Care e continuitatea cea mai veche care ne face unici și valoroși la nivel global? E bobul de mazăre – un pic de folclor, un pic de un fel de a fi, un pic de cuvinte vechi, un pic de credințe și legături cu natura și locul, un pic de morminte, ritualuri, credințe și neamuri. Bobul de mazăre e mic. Și e din ce în ce mai mic. Dar el e tot ce avem mai valoros. Și tot ce avem mai periculos pentru producătorii de pături totalitare. De aceea, dacă nu puteți dormi nopțile în căutarea inspirației, foiți-vă. Sub clișee e înfundată deșertăciunea plină de potențial a strămoșilor.

Dar de ce anume 1775? Și de ce mazăre nu e saltea? Și de ce saltelele adorm? Despre asta în următoarea postare, că și așa am lungit-o. 

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lieSo look into the well


The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Deep into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lie

So look into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

So deep into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lie

 

Și toți s-au bucurat

Agripina tare s-a bucurat. S-a bucurat pentru că la știri toți erau bucuroși. Și pentru că toți așteptau o schimbare și ea tot aștepta o schimbare. Spre bine. Că dacă va fi mai bine poate și oamenii vor cumpăra mai mult și poate or cere mai puțin pentru arendă. Așa că Agripina era bucuroasă. Și Aliona de la buticul de alături tot era bucuroasă. A sunat-o. Tî uvidela, Gripușca, skoliko samaliotov, a întrebat-o. Clar că o văzut.

Savelii Matveevici era tare bucuros. Era încă la lucru și a văzut că toți, fix ca el, înăuntru îs bucuroși, da pe față arătau că îs îngrijorați. Subalternii îl priveau, parcă așteptînd să ia de la el dezlegare să se bucure. Și văzînd asta, domnu primar, chiar dacă era membru de partid, a zîmbit colectivului și a zis: Nu ce, băieți? Am scăpat? Și ei și-au dat bucuria pe față. Se pare că am scăpat, i-a răspuns vice-primarul, care avea și el dosare.

Domnul Ciobanu era bucuros. S-a reținut la lucru, ca de obicei. Televizorul era deschis, de data asta cu sunet. S-a uitat peste dosarele de pe masă. Trebuiau sortate – care mai trebuiesc, care nu mai trebuiesc și care niciodată nici n-o trebuit, dar le făcuse pentru orice caz. Cam jumate pot fi aruncate, s-a gîndit domnul Ciobanu, dar în aer era atîta bucurie, încît a deschis fereastra să intre răcoarea serii și și-a aprins o țigară. Șeful lui a ieșit grăbit din clădire și a intrat în Jeep. La lumina automată din salon, domnul Ciobanu i-a zărit zîmbetul. Crede că nu-l vede nimeni, s-a gîndit domnul Ciobanu.

Carolina a răsuflat ușurată. În ultimul timp nu avea presimțiri bune. Banii puși de-o parte îi ajungeau pe restul vieții, dar să iasă din schemă băieții n-o lăsau. „Nu e cel mai rău variant”, se gîndea ea trecînd o nouă stopcă de hîrtii prin schredder. Mitea de-amu magnetizase toate hardurile, mai rămînea și acasă să verifice dacă o rămas vre-un file. Și pentru orice caz o să mai transfere odată bitcoinii ceia în alte șapte conturi. „Foarte bine”, repeta ea bucuroasă. „Foarte bine, era deja timpul.”

Domnul Vlad a închis ochii. A înțeles că gata. Știa că acest moment va veni. Din adîncul corpului, inexplicabil, i s-a ridicat prin gît spre față o caldă bucurie. A aruncat ochii peste fereastră, de-asupra orașului. Nu-i va fi dor. Oamenii ceia încă bodogăneau ceva, dar el se gîndea la a lui. Ultimele luni au fost un coșmar. În fiecare clipă menținea echilibrul și-i ținea pe toți laolaltă și ascultători. Acum era liber de ei, de luptă și de țara asta de debili, care așa și nu au înțeles nimic. „Nu și pohui”, s-a gîndit domnul Vlad. Era relaxat, pentru prima dată în ultimii ani nu avea nici o urgență. S-or lămuri ei și singuri mai departe. A zîmbit.

Ceva foarte mare s-a dezlegat. Era iunie, era cald, pe cer lumina Jupiterul și pentru cîteva clipe toți erau bucuroși. Toți au scăpat. Pînă una alta, erau liberi.

It’s always around me, all this noise, but
Not really as loud as the voice saying
„Let it happen, let it happen (It’s gonna feel so good)
Just let it happen, let it happen

All this running around
Trying to cover my shadow
An ocean growing inside
All the others seem shallow
All this running around
Bearing down on my shoulders
I can hear an alarm
Must be morning

 

Curtea Quantică

Moldova e prima țară în lume în care a fost testată în practică teoria multiversului. Pentru cîteva zile ne-am bucurat de două realități. Pentru că puține state din lume au calitatea resurselor umane și detașarea de logică necesare pentru a încerca experimente de complexitatea celui la care am fost recent martori, rezultatele sunt analizate minuțios în toate institutele atomice serioase.

(c) Alina Ponomariov

Despre ce e vorba?

La 8 iunie 61 deputați s-au adunat în Parlament și au început să vrăjească o majoritate. Curtea Constituțională a declarat „ab initio” (adică de-amu-nainte) toate deciziile acelui parlament neconstituționale. Dar Parlamentul și el a declarat instituțiile statului, inclusiv Curtea – captive și deciziile curții – ilegale.

Și aici realitatea s-a împărțit în două.

În realitatea A, Curtea Constituțională A avea tot dreptul să dea verdicte, cei 61 de parlamentari A erau uzurpatori, iar guvernul Maiei Sandu A – ilegal.

În realitatea paralelă B, Curtea Constituțională B era captivă, deciziile acesteia ilegale, iar guvernul Sandu B absolut legal.

N-o să înșir acum povestea detaliată a glorioasei revoluții, pentru că asta e irelevant la nivelul subatomic al experimentului. Doar cîteva observații.

Șase zile aceste două realități paralele au fost menținute cu efort enorm din partea moldovenilor. În realitatea A, Moldova a vîndut Stadionul Republican Ambasadei SUA și a mutat ambasada din Tel Aviv la Ierusalim.

În realitatea B a fost demis șeful IGP, s-a rechemat de la Washington ambasadoarea și s-a anunțat organizarea Marșului Poporului.

Un moment-cheie pentru experiment a fost prăbușirea realității A la 14 iunie, cînd toți savanții de acolo și-au luat eprubetele și au dispărut în gaura neagră. Se părea că realitatea B ar fi devenit unica realitate, dar quantul e quant. E imprevizibil.

Curtea Constituțională A s-a întrunit la 15 iunie și a anulat deciziile făcute în realitatea A. Un lucru absolut absurd din punctul de vedere al unicii realități rămase B.

Dacă decizia din 15 iunie este legală, atunci Curtea A activat legal în toată perioada și reiese că și deciziile inițiale ale Curții A u fost în vigoare. Și mai reiese că instituția Curții Constituționale B rusc s-a autodezcaptivat. Or, în realitatea B nu există o procedură de dezcaptivare și nici un juriu care să consemneze dezcaptivarea instituției. Poate Curtea A rămas captivă?

Dacă decizia Curții A/B din 15 iunie este ilegală (pornind de la premiza că CC A continuat să fie captivă și nu a putut, ca baronul Munchausen să se scoată singură din captivitate), atunci deciziile A nterioare rămîn legale, pînă o nouă componență descpativată și (desigur) apolitică și independentă a Curții le va anula. Dar pentru că viitoarea componență a Curții va fi absolut independentă și apolitică, nu putem încă ști sigur că deciziile vor fi anulate. Poate vor fi lăsate în vigoare? Nu știm.

În orice caz, relipirea celor două realități s-a făcut cu mai multe paradoxuri. Miniștrii B au mers să preia de la Miniștrii A (uzurpatori, desigur) fotoliile. Șeful IGP A și-a dat demisia. Marșul Poporului (B) a fost anulat, semn că instituțiile s-au descaparat, totuși.

Sunt multe întrebări irelevante în bani, dar cruciale pentru experiment. Cine din miniștri va primi salarii pentru această săptămînă? Cui i se vor socoti aceste 5 zile de muncă asiduă la stagiu? Dar la șefia IGP – ce va fi scris pentru perioada 9-14 iunie? Sunt întrebări importante pentru determinarea rolului observatorului asupra superpoziției. Dacă primesc bani miniștrii A, iese că miniștrii B sunt uzurpatorii. Dacă primesc bani miniștrii B, iese că miniștrii A sunt uzurpatorii. Dacă vor primi bani ambii (experimentele costă) înseamnă că experimentul a dus la stricarea definitivă a realității.

În tot acest vîrtej, se simte un cîmp cuantic. Așa o eliberare de gravitația constituțională. Totul devine ușor, totul plutește în aer, totul pare ireal. Pînă ne deprindem, zic optimiștii. Cu ce anume? întreabă savanții.

Vom afla. Колайдерул аге с-о заводит.

Маҥ таган аттардыҥ,
Jаражын, jаражын,
Чӧйилип барааткан,
Аргымак аттардыҥ.

Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр,
Сакыбай мени,
Маҥ тада бердилер.

Аттар, аттар,
Аргымак аттарым.
Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр.

Кажайган каскактаҥ,
Меҥдештӱ тӱшкилейт.
Кажы ла тӱнде олор jорыкта.
Кырлыктыҥ суузын,
Меҥдештӱ кечкилейт.

Аттар, аттар,
Аргымак аттарым.
Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр.

Аттар, аттар,
Аргымак аттарым.
Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр.