A trăi cu boala

Motanul negru din curtea noastră. Nu pot scrie că-i al meu, că e mîndru. Stă afară lîngă fereastra întredeschisă și absoarbe firele de căldură care se preling din casă. Afară e soare cu dinți. Îl cheamă Barac, nici de la Obama, nici de la Hussein, ci anume ‍de la Barraq. Are pe spinare urme de leșai. E boala de piele cu care lupt de vreo doi ani deja. Pacientul e foarte sensibil. Nu acceptă atingeri, dară-mi-te aplicare de unguent lipicios și urît mirositor. E exclus.

Ultima armă – un spray cu care îl împroșc pe răni în timp ce mănîncă. Sunetul fin al sprayului face toate pisicile din curte (avem 5) să țîșnească speriate care încotro. Ustură. Boala dispare, apoi iar apare, în locuri noi, de obicei în pete mici, fără a afecta blana strălucitoare a motanului. Libertatea de a umbla prin curți și a te bate cu alți motani costă.

Acum e iarnă, leșaiul, din cauza frigoterapiei se retrage singur. Barac, străluce, conform numelui. Imaginea lui pe fereastră, colectînd resturile de căldură ce i le oferă casa, mi-a adus aminte de un concept foarte elaborat pe care l-am învățat în satul bunicilor din Soroca – să trăiești cu boala.

Să trăiești cu boala este o stare de împăcare între om și boala lui, în care nici una din părți nu poate învinge. Fie că e vorba de diabet, de reumatism sau o umflătură ciudată pe spinare; fie că e vorba de o durere cronică la picior, șale sau mînă de origini nediagnosticate, aproape fiecare al doilea om din sat trăia cu o boală.

O parte din ei au ajuns la armistițiu după lupte grele, umblat pe la medici, cheltuieli pe cure și proceduri, fără rezultate decisive. Ei trăiesc cu boala și nu prea au de ales.

Partea a doua, numeroasă și ea, s-a împăcat cu boala fără (mare) luptă. Fie că boala a venit treptat, prin mici amorțeli care au trecut în mici dureri care au trecut în minore dizabilități; fie că ea a venit cînd omul avea alte priorități (da pămîntul cine o să-l prășească?), fie că a a atacat un om cu profundă neîncredere în medicină, în toate aceste și alte cazuri, omul s-a împăcat cu boala din start.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

În cazul bunelului era o umflătură mare pe spinare. Toți știam de ea, toți îi spuneam să meargă la medic, umflătura creștea an de an, dar, cum nu încurca la lucru, bunelul nu vedea sensul să piardă o zi sau chiar mai multe ca să și-o scoată. Umflătura ceea a văzut colhozuri, a văzut căderea Uniunii Sovietice, a văzut denominlizarea rublei și deficituri a văzut cum purtătorul ei a căzut dintr-o mîndră și meritată avuție, într-o sărăcie lucie. A trăit mai mult ca mulți din cititorii acestui articol, pînă a devenit vizibilă chiar și prin pulover. A fost scoasă chirurgical la Republican după o mini-revoluție în familie, cu urcat forțat în mașină și ținut o sătpămînă în spital.

Se poate spune că nu există oameni sănătoși. Fiecare din noi duce ceva în corpul lui ce poate fi numit boală – o îndintere de mușchi, niște aritmie, o iritare pe piele, o disfuncție alimentară. Dacă am merge zilnic să facem analize, zilnic am descoperi anumite abateri de la „normal” și nici cei mai aprigi ipohondri nu au atîta panică în ei cîte simptome ale infinitului de boli există și se manifestă în noi. Simți oboseală? Iritare? Ești apatic? Sau plin de energie? Toate pot fi simptome de boală. Așa că e inevitabil să ignorăm zilnic unele simptome și să amînăm vizita la medic. Mai ales că aceasta e atent presărată cu multe emoții negative ca să nu mai avem poftă de ea (rînduri, de ce v-ați adresat așa tîrziu, plăți formale și informale, tratamente scumpe deseori prescrise de dragul procentului, policlinici-închisori reci și sumbre, n-o să continui, avem ce avem pentru că…).

„…deoarece nu avem… știți nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer. Nu s-a pus întrebarea înainte. Cu regret astăzi a apărut această idee, dar era frumos, era bine să fi fost” Nicolae Timofti

Așa că ajungem să trăim cu boala. Mai ales că fix așa boală a avut X sau Y și a umblat la medici a cheltuit o mulțime de bani a făcut operație și ce, l-a ajutat? Nu, nu l-a ajutat? În plus, suntem toți muritori, iar boala asta nu e așa de gravă, ne deranjează un pic, dar încă nu se știe dacă om trata-o să nu prindem complicații, iar medicii noștri, dacă intri pe mîna lor…

Buddha a arătat calea eliberării, omul care trăiește cu boala ne arată calea acceptării. Evident că lumea e plină de suferință, bătrînețe și moarte. Dar cu prima poți să te împaci, a doua e inevitabilă, iar a treia poți chiar să o aștepți cu nerăbdare.

Bunica mea de la Soroca, ca și mulți alți bătrîni din satele Moldovei, după ce și-a epuizat orizonturile de așteptare dătătoare de sens – căsătoria, copiii, căsătoria copiilor, nepoții – a început să se pregătească de moarte. Activ. Să cumpere prosoape și veselă, plapume și băsmăli, să repete mantrele „oare de ce nu mă mai ia odată și odată”, „oare cît o să mă mai țină oare…” și asta la vîrsta de 50-55 de ani deja. E adevărat că ea trăia cu boala fără a avea de ales. Iar aceasta – diabetul – îi lua treptat vederea și trupul, bucată cu bucată, amputare după amputare. Așteptarea morții după epuizarea tuturor ritualurilor merge mînă în mînă cu acceptarea bolii.

Buddha poate și renunță la dorințe pentru a se elibera de cele trei lanțuri, dar moș Vasile le acceptă – și dorințele și lanțurile – pentru că de la un păhărel încă nimeni nu a murit, iar „doctorul nu dă voie” e cel mai bun început de vorbă și ce fel de discuție fără o sută de grame?

Așa că, dragii mei, sănătate, sănătate, că-i mai scumpă decît toate, că restul le-om cumpăra, să fim sănătoși!

 

Turnînd apă în nisip

 

Consecințele retragerii lui Marian Lupu din alegeri

Exercițiul de mai jos nu pretinde la exactitate, dar tendința identificată și concluzia le consider valabile. El ne va ajuta să înțelegem de ce PD a decis să îl retragă pe Marian Lupu și de ce Iurie Leancă (aparent paradoxal, dar, de fapt în aceeași logică) rămîne în cursă.

Deschidem un excel și pornim.

 

Datele de start

În exercițiul nostru simplu vom lucra cu modelarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din primul și unicul tur. Vom compara rezultatul ipotetic cu Lupu în ecuație și apoi rezultatul ipotetic fără Lupu în ecuație.

Evident, nu avem de unde să știm care sunt intențiile de vot pentru moment. Sondajele au marjă de eroare și în plus, în aceste ultime zile înainte de scrutin au loc evenimente ce pot influența comportamentul alegătorului semnificativ. De aceea nu voi pretinde aici că fac un pariu pe rezultate. Nu îmi propun să gicesc cît mai exact rezultatele reale ale primului tur. Asta nu e atît de relevant pentru identificarea modificărilor produse de retragerea lui Lupu.

De aceea vom porni de la datele Barometrului Opiniei Publice din octombrie 2016 (link la fișierul PDF) și anume intenția de vot pentru prezidențiale. În noiembrie 2014 BOP-ul a prognozat destul de bine rezultatele finale:

bop14

Iată ce spune BOP-ul acum:

respondenti_decisi

După cum observați, va trebui să facem cîteva manipulări grosolane, ca să putem genera datele inițiale ale problemei.

În primul rînd vom face o asumare nu chiar exactă, că absolut toți votanții lui Andrei Năstase vor merge la alegeri și vir da votul pentru Maia Sandu, așa că vom adăuga Maiei Sandu cele 12,5% (operația 1).

Apoi vom adăuga 1,2% de intenție de vot pentru Ina Popenco, scoasă din cursă, lui Igor Dodon, aici cred că nu apar mari erori de aproximare (operația 2).

În al treilea rînd va trebui să distribuim o parte din cei 6,4% de „altcineva” printre candidații din cursă, pentru că Ana Guțu, Maia Laguta, Valeriu Ghilețchi și Silvia Radu nu însumează 6,4% din opțiunile de vot. Dacă ar fi așa, atunci cel puțin unul din ei ar fi avut un rezultat de peste 6,4/4=1,6, și ar fi apărut mai sus de Ina Popenco și Mihai Ghimpu în opțiunile de vot. Vom distribui 3,2% din acest pool celorlalți candidați (operația 3).

Avem așa un rezultat procentual:

datestart

OK, să presupunem că astea ar fi intențiile de vot procentuale. Ele sunt aici pur teoretice, pentru că sondajul nu ia în calcul votul de peste hotare, nu ia în calcul resursa administrativă și nu ia în calcul eventualele falsificări. Repet – e doar un exercițiu.

Ce înseamnă aceste procente în oameni?

La alegerile parlamentare din 2014 au participat 1,650,000 de alegători. În 2010 la parlamentare au participat 1,733,000. În 2009 – 1,590,000. Noi nu avem alegeri prezidențiale recente să putem evalua gradul de interes al cetățenilor pentru aceste alegeri. Presupunerea mea este că nu vom avea mare entuziasm și participarea va fi modestă. Să presupunem că vor ieși să-și exprime votul 1,600,000 de oameni. Transformăm procentele în voturi:

lupueste

Ce vor face alegătorii democrați?

Este greu de prevăzut exact comportamentul alegătorilor democrați după decizia neașteptată de ieri. Marian Lupu a avut o campanie scumpă, intensă, o campanie locală foarte bine organizată. E greu de crezut că activiștii și membrii PD din teritoriu vor continua cu aceeași rîvnă să promoveze votarea Maiei Sandu, mai ales după etichetarea acestui gest drept „cadou otrăvit” de către ultima. E greu de crezut că primarii dependenți de PD vor îndemna cu aceeași rîvnă cetățenii din localitățile lor să voteze cu PD, știind că acum conducerea partidului nu va mai verifica performanța fiecăruia pe baza rezultatelor din circumscripția lor. Totuși, e una să fii verificat în localitatea ta sau la sectorul tău după cîte voturi sunt pentru Marian Lupu și e cu totul altă situație cînd e vorba de a susține pe Maia Sandu.

De aceea eu presupun că în rîndurile susținătorilor PD reacția cea mai mare va fi de neparticipare la alegeri. Vom evalua scenariul unei neparticipări masive (scenariul A – 95.000 din electoratul PD refuză să meargă la vot) și scenariul B – al pasivității moderate (o treime – 60.000 de simpatizanți PD nu merg la vot).

Ce vor face cei care vor merge la cabine, totuși? O parte din ei vor vota Maia Sandu, probabil, o altă parte, posibil se vor orienta spre Iurie Leancă; dar eu presupun că cei mai mulți, în special în raioanele de nord ale țării vor vota masiv pentru Igor Dodon. Vom presupune aici, destul de optimist, că voturile electoratului PD care va merge la vot se vor împărți egal între Maia Sandu (45%) și Igor Dodon (45%), cu 10% din ele mergînd la Iurie Leancă.

Care este situația în cele două scenarii?

scenariuab

În ambele scenarii rezultatul lui Igor Dodon în primul tur crește cu 5-6%. Asta se datorează a doi factori obiectivi – pasivitatea electoratului PD va duce la micșorarea bazei electorale, respectiv fiecare vot crește în însemnătate. Pasivitatea electorală favorizează liderul din sondaje. Al doilea factor – electoratul PD nu o va susține masiv pe Maia Sandu, după o campanie foarte agresivă contra acesteia.

După retragerea lui Marian Lupu, Igor Dodon a făcut cîțiva mari pași spre victoria din primul tur.

În această logică electorală, este explicabil gestul „neașteptat” al lui Iurie Leancă de a rămîne în alegeri. Cei 3% ai lui Leancă vor vota cu toții pentru Maia Sandu în cazul retragerii. Nu vor sta acasă.

Acum Igor Dodon se gîndește de unde să mai găsească 25-30.000 de alegători să își asigure victoria din primul tur. Dar chiar dacă ia doar 49% în această duminică, liderul PSRM poate conta pe tot electoratul lui Ciubașenco pentru un tur 2 relaxat. O victorie ușor de prevăzut, despre care am scris în august.

O notificare importantă: scenariile de mai sus NU reprezintă o prognoză. Ele doar sunt folosite pentru a arăta cum (a) pasivitatea previzibilă a electoratului PD plus (b) împărțirea lui între cei doi favoriți, modifică rezultatele procentuale ale votului. Care este direcția.

Vom putea face concluzii duminică.

 

P.S. În toiul campaniei prezidențiale, puțini au atras atenția la intenția de vot pentru eventualele parlamentare. Priviți acest tablou. Se întîmplă lucruri importante în politica din Moldova:

Intenția de vot pentru partide

parlamentare

 


.

 

Rețeta lecturii

Față de mulți din cititorii blogului meu am o reacție ca a omuleanului de la piață, căruia cîinele i-a furat salamul. „He! Ce folos că salamul e la el, dacă instrucția a rămas la mine.”

Din comentarii și discuții în „realitate” sunt mereu uimit de varietatea interpretărilor și a felului de a înțelege textele. E normal că fiecare om ia din toate textele ceea ce poate lua. Sau ceea de ce are nevoie. (De obicei – confirmare și validare).

Avem foarte puține momente de învățare profundă în viață. Eu am avut vreo 5-6. Încă le caut.

Și atunci, dacă tot îmi furați înțelesurile și eu rămîn cu nimic, am decis să scriu o instrucție. Un manual de utilizare a acestui blog.

 

Varietatea lecturilor

Școala face un lucru foarte bun cu predarea aspectelor tehnice ale cititului. Învățăm litere, învățăm să le unim în cuvinte, apoi să adaptăm intonația la sens și la organizarea propoziției sau discursului. Se poate reproșa școlii că nu oferă tehnica lecturii rapide (cînd nu pronunți fiecare cuvînt în minte, din inerție), dar beneficiile acestui nivel sunt discutabile. Viața omului e suficient de lungă să citească ce merită, chiar și cu lectură lentă.

Pe partea de esență – ce facem cu sensurile citite – școala are un program foarte slab. Cu excepția textului literar, analizat după niște calapoade create în secolul 19, se face puțin și aleator.

Așa că, după ce demonstrăm că nu ne înecăm, societatea ne urează succes și ne aruncă în oceanul lecturii. Mulți fug înapoi pe plajă, mulți înoată cum pot, alegînd căi sau fiind duși de curente, fiecare își descoperă propriul stil de lectură și ajungem să atingem infinitul de fațete ale aceluiași text, fără a ne intersecta. De parcă textul ar fi o oglindă selectivă ce reflectă doar fragmentele din noi pe care suntem gata să le vedem.

Nu mă apuc, desigur, să rezolv acum problema cititului. Nici nu cred că poate cineva să o rezolve – mare bucurie din uniformizarea acestui act creativ poate trăi doar un Napoleon sau un Ceaușescu. Nici nu este o problemă. Probleme, în genere, nu sunt, totul e super.

mandala-1001555

Instrucția blogului Homo Ludens (versiune oficială și obligatorie)

Toleranța față de infinitul de rătăciri literale (ce țin de litere) nu trebuie să ne inhibe în exprimarea propriilor metode. Pe care nu le impunem, dar trebuie să le lămurim, pentru evitarea efectelor adverse de la consumarea textelor.

Așa că puteți înțelege ce doriți din textele mele, dar intenția cu care au fost scrise este următoarea:

 

Nu e despre adevăr și nici despre dreptate

Obiectivul scrierii la anumite teme nu este nicidecum unul de a promova un adevăr sau de a revela aspectul „real” al unui fenomen. Pentru mine, e mult mai valoros să reușesc să cresc claritatea imaginii. Respectiv, chiar dacă simțiți că eu am rătăcit foarte departe de adevărurile pe care vă bazați existența, încercați să ignorați reflexul de vomă și să vă răspundeți nu la întrebarea: „Are oare dreptate autorul?” (care, e de fapt o verificare a corelației dintre text ți setul aleatoriu de convingeri cu care v-ați pomenit în acest moment); ci, cum răspunde la întrebările:

– Pune autorul în discuție aspecte noi ale temei?
– Reușește să genereze în mine întrebări care nu mi-ar fi venit, de altfel?
– Reușește pe aspecte pe care le abordează să îmi crească rezoluția imaginii, să disece conceptele și să releve fațete noi ale fenomenului?

Scrisul promoțional – în care se alege o dreptate și apoi, în baza ei, se selectează argumente și evenimente pentru a o demonstra – e prea plictisitor, chiar dacă, de multe ori cad și eu în ispita acestui joc al dualității. Pe acest blog, scris mai mult pentru mine, decît pentru alții, majoritatea textelor sunt cu contraste mici, de asta ochiului deprins cu alb-negru ele, deseori, par spălăcite.

În gîndire, ca și în designul interior, recenții îmbogățiți adoră contrastele, obiectele strălucitoare, aurul și lumina puternică. Cu timpul (și cu gustul), oamenii descoperă bucuria nuanțelor și gradientelor și se mută dinspre discursul de luptă, exterior, spre discursul de autodescoperire. (cu excepția discursurilor-produs, create pentru consum curent, pentru targheți).

Aici am decis să revin, să adaug o nuanță. Cînd spun că discursul se mută dinspre exterior spre interior, am în vedere și lectura. Lectura se mută și ea dinspre căutarea de argumente înspre observarea interioară. Textul citit e și el un monolog al nostru interior, doar că nu e al nostru. Ne lăsăm posedați de monologul cuiva, îl trăim prin noi, cu mici pauze în care ne amintim că monologul nu este al nostru. Cufundarea în lectură și trezirea din lectură. Dar și asta e doar o metaforă, pentru că și monoloagele noastre, cît de ale noastre sunt? Trezirea din ele e la fel de uluitoare.

 

Ca și visele, gîndurile se uită. La fel și convingerile. Textul scris, de la începutul istoriei ne permite acest lux al călătoriei în trecutul nostru.

Și rețeta de mai sus – a căutării de noi nuanțe în domeniile care ne interesează – este una pe care o aplic la toate lecturile. Lectura are acest aspect important de redefinire a lumii, de ajustare și multiplicare a frontierelor rațiunii pe care le aplicăm asupra realității. După o lectură bună, „realitatea” rămîne aceeași, dar lumea în care trăim se face mai bogată. Iar uneori se transformă. Iar rareori – devine alta. Mai plină de sensuri. Pe hartă apar concepte noi, ele creează legături cu neuronii vechi și această extindere înăuntrul nostru ne produce o mare plăcere.

 

Da, lectura e și despre plăcere

Ca și scrisul. Scrisul e o gîndire foarte lentă, care îți oferă luxul să digeri bine gîndurile, să te întorci la ele, să le reorganizezi. Să le contempli. Și să le țeși cu legături noi, pe care monologul obișnuit interior nu se obosește să o facă. Scrisul te face mai deștept. Îți ridică nivelul. Trebuie să recunosc că recitesc de multe ori textul recent finisat. Îmi place să-l șlefuiesc. Îmi oferă iluzia timpului oprit. Pentru că gîndirea cursivă e ca un rîu, iar textul scris – ca o cascadă înghețată. Pe care o poți sculpta. Ca o fotografie. Poți să mai umbli la ea cu fotoșopul…

Da, evident că sunt mai prost ca autorul acestui blog – la fel cum pițipoanca sau pițiponcul cela arată mai bine pe instagram decît la masa de alături; asta-i situația.

Și asta e valabil și pentru domnul cela profesor de la care ai așteptări. El se va repeta, se va bîlbîi, se va încurca și se va contrazice la orele de curs – nu-l judeca. Dacă are o carte scrisă – citește-i cartea.

Eu încerc să produc această plăcere a lecturii. Desigur că nu nimeresc în toate gusturile, dar metoda mea e următoarea: (încerc să) scriu simplu (1). Adică fraze scurte – cuvinte obișnuite. Fără pribambasuri. Scriu verbal (2) (adică scriu la fel cum aș vorbi în fața unui public). Scriu natural (3) – nu fac un plan al textului – urmez șirul natural al gîndurilor. Ce îmi vine aceea scriu.

 

Experimentez

Deseori las calul să aleagă drumul. Ca și în această postare, de exemplu. Trebuia să fie o instrucție de utilizare a blogului, dar a ieșit ciortznaetșto. O mărturisire. Și ea nu pînă la capăt. Scrisul îți oferă această lecție – gîndirea noastră e fragmentară și imprevizibilă. Te pornești în Papua Noua Guinee, și înoți-înoți, îi dăi și-i dăi (ca Octav), dar curenții oceanici te aduc la Dondușeni.

Și da, mă joc. Lectura e un spațiu de joc. În care intrăm, și facem schimb de sensuri. Eu cu ale mele, voi cu ale voastre, jonglăm un pic, ne simțim bine, mai remodelăm plastilina din craniu și mergem mai departe. Spre orizont. Încolo unde ne duce gîndirea și lecturile ei.

 

Schimbarea mecanică, nemiloasă, fără speranțe și fără entuziasm

Articolul ce urmează e din seria 50%.

  • Care-s șansele să ieși din casă și să vezi un dinozaur?
  • 50% – sau ai să vezi un dinozaur sau n-ai să vezi.

Uneori, poporul se satură de o anumită clică de la putere. Motivele pot fi multe. Sau clica ceea fură, sau s-a reținut prea mult la treucă, sau nu are nici o soluție pentru problemele reale ale țării, sau pur și simplu nu știe să comunice bine cu oamenii, pot fi multe cauze.

Și fie că vin alegerile, fie că vin revoltele violente, dar poporul decide să schimbe puterea. De obicei poporul – voi îl știți – toți oamenii ceia din troleibuze, piața centrală și de pe cîmpuri, pe care nu-i cunoașteți și mereu vă întrebați oare de unde s-au mai luat și aiștea – iaca ei sunt poporul; poporul are în față două căi.

2016_08_moldovabirds-8080

Prima, extrem de rară, este să înlocuiască puterea de care s-au săturat cu o putere mai bună – cu un lider sau o echipă de oameni de stat cu experiență, plan și viziune pentru țară, necorupți, iubitori de pace, investiții și capabili să convingă oamenii să se lase de deprinderile rele și să îmbrățișeze reforme de modernizare care să le facă țara mai competitivă și mai comodă, iar viața mai lungă, mai plină de bucurii și oportunități. Repet, așa situații sunt extrem de rare.

A doua situație, mult mai frecventă, în care nimerește poporul, este să înlocuiască puterea de care s-a săturat cu o putere și mai proastă – cu niște imbecili înfumurați care se ceartă pentru blana iepurelui, care sunt legați pînă peste gît cu actuala putere sau cu structuri mafiote, care în trecut au la activi delapidări, saune romantice și bătăi în club, niște diletanți după care ambasadorii își fac cruce, iar jurnaliștii străini bat mătănii recunoscători că sunt jurnaliști străini și nu locali. Cunoașteți bine situația. La noi doar schimbări din astea s-au produs. Și nu numai la noi, amintiți-vă de Constantinescu, Sarkozy, Iușcenco sau Ivanișvili.

Mulți tirani cunosc foarte bine repulsia poporului față de asemenea personaje și joacă abil pe acest sentiment pentru a se menține la putere. Foarte bine folosește această situație Lukașenco. Ah, jalnica imagine a liderilor opoziției belaruse… Sau Putin! Opoziția rusă, care din toată intelighenția de valoare pe care o produce matușca poate genera doar Iavlinski, Nemțovi, Berezovși și Navalnîi. Ah, ce opoziție de vis are Putin.

Asta e micul secret al tiranilor – ei știu să pară mai albi și mai pufoși decît opoziția. Și e ușor să pară astfel – de partea lor e bugetul, funcțiile în instituții, acțiunile cu impact asupra cetățenilor, presa, aura diplomației internaționale și trecutul plin de fapte.

Opoziția nu are buget, nu are armată de funcționari, nu poate schimba încă viața cetățenilor și nici nu au aura ceea a omului de la putere, aura sacralității. Uneori opoziția nu are nici măcar costum și cravată, scrie cu greșeli gramaticale și (aracan și vai de mine!) se bălbîie și tremură în fața camerelor de filmat.

De asta e foarte ușor pentru tiranii șmecheri să dezbine și să defăimeze opoziția. Să o facă să pară preocupată de nimicuri, certăreață, coruptă și lipsită de prestigiu.

Popoarele șmechere înțeleg foarte bine în subconștientul colectiv momentul cînd cei vechi trebuie pur și simplu luați și aruncați la gunoi. Și în locul lor de pus pe oricine. Chiar și pe Iohannis. Chiar și pe Poroșenco. Chiar și pe Băsescu. Chiar și pe Voronin, cel din 2001.

Da, la început ei sunt țărănoși, ciudați și preocupați de nimicuri. Da, ei par neserioși, îngîmfați și incapabili să conducă o țară. (Of Voronin la ORT în 2001, țineți minte? Da pe dna Ostapciuc?!) Dar însăși schimbarea lor deja produce o măturare și revigorare a sistemului. Schemele vechi se modifică, lupta dintre noile grupulețe creează breșe, iar competiția generează noi idei și noi posibilități de reformare.

Și chiar dacă se adeverește că noua putere e cu mult-mult mai rea decît cea precedentă, fiind venită recent la putere, ea poate fi schimbată și influențată mult mai ușor decît cea veche.

De asta poporul șmecher știe foarte bine sensul „schimbării politicienilor din motive de igienă”. Politicienii sunt ca apa de la flori – dacă nu îi schimbi des – se bîhlesc. Asta e natura puterii – toți liderii, chiar și cei luminați, cu timpul ajung să se corupă, să abuzeze, să se creadă mari semi-zei. Prietenii lui Mandela pot să vă confirme.

Realitatea e că politicienii expiră. Ca niște produse pe rafturi.

Acestea sunt cele două situații tipice în care nimerește un popor obosit de mîrlanii de la putere. În prima situație poporul schimbă mîrlanii pe niște oameni de stat; în a doua, poporul schimbă mîrlanii pe alți mîrlani. Pentru că poporul are nevoie de apă proaspătă. Dar și oamenii de la putere au nevoie de o aterizare. De o oglindă în care să vadă că regele e gol și e timpul să se ocupe cu grădinăritul, publicarea memoriilor și creșterea nepoților. E mai sănătos pentru ambele tabere.