Rețeta lecturii

Față de mulți din cititorii blogului meu am o reacție ca a omuleanului de la piață, căruia cîinele i-a furat salamul. „He! Ce folos că salamul e la el, dacă instrucția a rămas la mine.”

Din comentarii și discuții în „realitate” sunt mereu uimit de varietatea interpretărilor și a felului de a înțelege textele. E normal că fiecare om ia din toate textele ceea ce poate lua. Sau ceea de ce are nevoie. (De obicei – confirmare și validare).

Avem foarte puține momente de învățare profundă în viață. Eu am avut vreo 5-6. Încă le caut.

Și atunci, dacă tot îmi furați înțelesurile și eu rămîn cu nimic, am decis să scriu o instrucție. Un manual de utilizare a acestui blog.

 

Varietatea lecturilor

Școala face un lucru foarte bun cu predarea aspectelor tehnice ale cititului. Învățăm litere, învățăm să le unim în cuvinte, apoi să adaptăm intonația la sens și la organizarea propoziției sau discursului. Se poate reproșa școlii că nu oferă tehnica lecturii rapide (cînd nu pronunți fiecare cuvînt în minte, din inerție), dar beneficiile acestui nivel sunt discutabile. Viața omului e suficient de lungă să citească ce merită, chiar și cu lectură lentă.

Pe partea de esență – ce facem cu sensurile citite – școala are un program foarte slab. Cu excepția textului literar, analizat după niște calapoade create în secolul 19, se face puțin și aleator.

Așa că, după ce demonstrăm că nu ne înecăm, societatea ne urează succes și ne aruncă în oceanul lecturii. Mulți fug înapoi pe plajă, mulți înoată cum pot, alegînd căi sau fiind duși de curente, fiecare își descoperă propriul stil de lectură și ajungem să atingem infinitul de fațete ale aceluiași text, fără a ne intersecta. De parcă textul ar fi o oglindă selectivă ce reflectă doar fragmentele din noi pe care suntem gata să le vedem.

Nu mă apuc, desigur, să rezolv acum problema cititului. Nici nu cred că poate cineva să o rezolve – mare bucurie din uniformizarea acestui act creativ poate trăi doar un Napoleon sau un Ceaușescu. Nici nu este o problemă. Probleme, în genere, nu sunt, totul e super.

mandala-1001555

Instrucția blogului Homo Ludens (versiune oficială și obligatorie)

Toleranța față de infinitul de rătăciri literale (ce țin de litere) nu trebuie să ne inhibe în exprimarea propriilor metode. Pe care nu le impunem, dar trebuie să le lămurim, pentru evitarea efectelor adverse de la consumarea textelor.

Așa că puteți înțelege ce doriți din textele mele, dar intenția cu care au fost scrise este următoarea:

 

Nu e despre adevăr și nici despre dreptate

Obiectivul scrierii la anumite teme nu este nicidecum unul de a promova un adevăr sau de a revela aspectul „real” al unui fenomen. Pentru mine, e mult mai valoros să reușesc să cresc claritatea imaginii. Respectiv, chiar dacă simțiți că eu am rătăcit foarte departe de adevărurile pe care vă bazați existența, încercați să ignorați reflexul de vomă și să vă răspundeți nu la întrebarea: „Are oare dreptate autorul?” (care, e de fapt o verificare a corelației dintre text ți setul aleatoriu de convingeri cu care v-ați pomenit în acest moment); ci, cum răspunde la întrebările:

– Pune autorul în discuție aspecte noi ale temei?
– Reușește să genereze în mine întrebări care nu mi-ar fi venit, de altfel?
– Reușește pe aspecte pe care le abordează să îmi crească rezoluția imaginii, să disece conceptele și să releve fațete noi ale fenomenului?

Scrisul promoțional – în care se alege o dreptate și apoi, în baza ei, se selectează argumente și evenimente pentru a o demonstra – e prea plictisitor, chiar dacă, de multe ori cad și eu în ispita acestui joc al dualității. Pe acest blog, scris mai mult pentru mine, decît pentru alții, majoritatea textelor sunt cu contraste mici, de asta ochiului deprins cu alb-negru ele, deseori, par spălăcite.

În gîndire, ca și în designul interior, recenții îmbogățiți adoră contrastele, obiectele strălucitoare, aurul și lumina puternică. Cu timpul (și cu gustul), oamenii descoperă bucuria nuanțelor și gradientelor și se mută dinspre discursul de luptă, exterior, spre discursul de autodescoperire. (cu excepția discursurilor-produs, create pentru consum curent, pentru targheți).

Aici am decis să revin, să adaug o nuanță. Cînd spun că discursul se mută dinspre exterior spre interior, am în vedere și lectura. Lectura se mută și ea dinspre căutarea de argumente înspre observarea interioară. Textul citit e și el un monolog al nostru interior, doar că nu e al nostru. Ne lăsăm posedați de monologul cuiva, îl trăim prin noi, cu mici pauze în care ne amintim că monologul nu este al nostru. Cufundarea în lectură și trezirea din lectură. Dar și asta e doar o metaforă, pentru că și monoloagele noastre, cît de ale noastre sunt? Trezirea din ele e la fel de uluitoare.

 

Ca și visele, gîndurile se uită. La fel și convingerile. Textul scris, de la începutul istoriei ne permite acest lux al călătoriei în trecutul nostru.

Și rețeta de mai sus – a căutării de noi nuanțe în domeniile care ne interesează – este una pe care o aplic la toate lecturile. Lectura are acest aspect important de redefinire a lumii, de ajustare și multiplicare a frontierelor rațiunii pe care le aplicăm asupra realității. După o lectură bună, „realitatea” rămîne aceeași, dar lumea în care trăim se face mai bogată. Iar uneori se transformă. Iar rareori – devine alta. Mai plină de sensuri. Pe hartă apar concepte noi, ele creează legături cu neuronii vechi și această extindere înăuntrul nostru ne produce o mare plăcere.

 

Da, lectura e și despre plăcere

Ca și scrisul. Scrisul e o gîndire foarte lentă, care îți oferă luxul să digeri bine gîndurile, să te întorci la ele, să le reorganizezi. Să le contempli. Și să le țeși cu legături noi, pe care monologul obișnuit interior nu se obosește să o facă. Scrisul te face mai deștept. Îți ridică nivelul. Trebuie să recunosc că recitesc de multe ori textul recent finisat. Îmi place să-l șlefuiesc. Îmi oferă iluzia timpului oprit. Pentru că gîndirea cursivă e ca un rîu, iar textul scris – ca o cascadă înghețată. Pe care o poți sculpta. Ca o fotografie. Poți să mai umbli la ea cu fotoșopul…

Da, evident că sunt mai prost ca autorul acestui blog – la fel cum pițipoanca sau pițiponcul cela arată mai bine pe instagram decît la masa de alături; asta-i situația.

Și asta e valabil și pentru domnul cela profesor de la care ai așteptări. El se va repeta, se va bîlbîi, se va încurca și se va contrazice la orele de curs – nu-l judeca. Dacă are o carte scrisă – citește-i cartea.

Eu încerc să produc această plăcere a lecturii. Desigur că nu nimeresc în toate gusturile, dar metoda mea e următoarea: (încerc să) scriu simplu (1). Adică fraze scurte – cuvinte obișnuite. Fără pribambasuri. Scriu verbal (2) (adică scriu la fel cum aș vorbi în fața unui public). Scriu natural (3) – nu fac un plan al textului – urmez șirul natural al gîndurilor. Ce îmi vine aceea scriu.

 

Experimentez

Deseori las calul să aleagă drumul. Ca și în această postare, de exemplu. Trebuia să fie o instrucție de utilizare a blogului, dar a ieșit ciortznaetșto. O mărturisire. Și ea nu pînă la capăt. Scrisul îți oferă această lecție – gîndirea noastră e fragmentară și imprevizibilă. Te pornești în Papua Noua Guinee, și înoți-înoți, îi dăi și-i dăi (ca Octav), dar curenții oceanici te aduc la Dondușeni.

Și da, mă joc. Lectura e un spațiu de joc. În care intrăm, și facem schimb de sensuri. Eu cu ale mele, voi cu ale voastre, jonglăm un pic, ne simțim bine, mai remodelăm plastilina din craniu și mergem mai departe. Spre orizont. Încolo unde ne duce gîndirea și lecturile ei.

 

Schimbarea mecanică, nemiloasă, fără speranțe și fără entuziasm

Articolul ce urmează e din seria 50%.

  • Care-s șansele să ieși din casă și să vezi un dinozaur?
  • 50% – sau ai să vezi un dinozaur sau n-ai să vezi.

Uneori, poporul se satură de o anumită clică de la putere. Motivele pot fi multe. Sau clica ceea fură, sau s-a reținut prea mult la treucă, sau nu are nici o soluție pentru problemele reale ale țării, sau pur și simplu nu știe să comunice bine cu oamenii, pot fi multe cauze.

Și fie că vin alegerile, fie că vin revoltele violente, dar poporul decide să schimbe puterea. De obicei poporul – voi îl știți – toți oamenii ceia din troleibuze, piața centrală și de pe cîmpuri, pe care nu-i cunoașteți și mereu vă întrebați oare de unde s-au mai luat și aiștea – iaca ei sunt poporul; poporul are în față două căi.

2016_08_moldovabirds-8080

Prima, extrem de rară, este să înlocuiască puterea de care s-au săturat cu o putere mai bună – cu un lider sau o echipă de oameni de stat cu experiență, plan și viziune pentru țară, necorupți, iubitori de pace, investiții și capabili să convingă oamenii să se lase de deprinderile rele și să îmbrățișeze reforme de modernizare care să le facă țara mai competitivă și mai comodă, iar viața mai lungă, mai plină de bucurii și oportunități. Repet, așa situații sunt extrem de rare.

A doua situație, mult mai frecventă, în care nimerește poporul, este să înlocuiască puterea de care s-a săturat cu o putere și mai proastă – cu niște imbecili înfumurați care se ceartă pentru blana iepurelui, care sunt legați pînă peste gît cu actuala putere sau cu structuri mafiote, care în trecut au la activi delapidări, saune romantice și bătăi în club, niște diletanți după care ambasadorii își fac cruce, iar jurnaliștii străini bat mătănii recunoscători că sunt jurnaliști străini și nu locali. Cunoașteți bine situația. La noi doar schimbări din astea s-au produs. Și nu numai la noi, amintiți-vă de Constantinescu, Sarkozy, Iușcenco sau Ivanișvili.

Mulți tirani cunosc foarte bine repulsia poporului față de asemenea personaje și joacă abil pe acest sentiment pentru a se menține la putere. Foarte bine folosește această situație Lukașenco. Ah, jalnica imagine a liderilor opoziției belaruse… Sau Putin! Opoziția rusă, care din toată intelighenția de valoare pe care o produce matușca poate genera doar Iavlinski, Nemțovi, Berezovși și Navalnîi. Ah, ce opoziție de vis are Putin.

Asta e micul secret al tiranilor – ei știu să pară mai albi și mai pufoși decît opoziția. Și e ușor să pară astfel – de partea lor e bugetul, funcțiile în instituții, acțiunile cu impact asupra cetățenilor, presa, aura diplomației internaționale și trecutul plin de fapte.

Opoziția nu are buget, nu are armată de funcționari, nu poate schimba încă viața cetățenilor și nici nu au aura ceea a omului de la putere, aura sacralității. Uneori opoziția nu are nici măcar costum și cravată, scrie cu greșeli gramaticale și (aracan și vai de mine!) se bălbîie și tremură în fața camerelor de filmat.

De asta e foarte ușor pentru tiranii șmecheri să dezbine și să defăimeze opoziția. Să o facă să pară preocupată de nimicuri, certăreață, coruptă și lipsită de prestigiu.

Popoarele șmechere înțeleg foarte bine în subconștientul colectiv momentul cînd cei vechi trebuie pur și simplu luați și aruncați la gunoi. Și în locul lor de pus pe oricine. Chiar și pe Iohannis. Chiar și pe Poroșenco. Chiar și pe Băsescu. Chiar și pe Voronin, cel din 2001.

Da, la început ei sunt țărănoși, ciudați și preocupați de nimicuri. Da, ei par neserioși, îngîmfați și incapabili să conducă o țară. (Of Voronin la ORT în 2001, țineți minte? Da pe dna Ostapciuc?!) Dar însăși schimbarea lor deja produce o măturare și revigorare a sistemului. Schemele vechi se modifică, lupta dintre noile grupulețe creează breșe, iar competiția generează noi idei și noi posibilități de reformare.

Și chiar dacă se adeverește că noua putere e cu mult-mult mai rea decît cea precedentă, fiind venită recent la putere, ea poate fi schimbată și influențată mult mai ușor decît cea veche.

De asta poporul șmecher știe foarte bine sensul „schimbării politicienilor din motive de igienă”. Politicienii sunt ca apa de la flori – dacă nu îi schimbi des – se bîhlesc. Asta e natura puterii – toți liderii, chiar și cei luminați, cu timpul ajung să se corupă, să abuzeze, să se creadă mari semi-zei. Prietenii lui Mandela pot să vă confirme.

Realitatea e că politicienii expiră. Ca niște produse pe rafturi.

Acestea sunt cele două situații tipice în care nimerește un popor obosit de mîrlanii de la putere. În prima situație poporul schimbă mîrlanii pe niște oameni de stat; în a doua, poporul schimbă mîrlanii pe alți mîrlani. Pentru că poporul are nevoie de apă proaspătă. Dar și oamenii de la putere au nevoie de o aterizare. De o oglindă în care să vadă că regele e gol și e timpul să se ocupe cu grădinăritul, publicarea memoriilor și creșterea nepoților. E mai sănătos pentru ambele tabere.

 

Statul Islamic convine tuturor

Studiu de caz pentru strategia buturugii mici

Statul Islamic al Irakului și Șamului, cunoscut ca ISIS sau DAESH, după acronimul din arabă, împlinește peste o lună 10 ani de la fondare. Plămădit în anarhia Irakului post-Saddam, ISIS a ajuns să controleze un teritoriu mai mare ca Marea Britanie, cu o populație între 3 și 8 milioane de oameni, în pulsații de contracție și extindere asupra orașelor din Irak și Siria.

Puțini din voi știu că Moldova este oficial în război cu ISIS. Suntem membru al coaliției internaționale Inherent Resolve, formată din vreo 50 de state. În pofida declarației deschise de război primite de la state-membre NATO, dar și Rusia, Australia sau Arabia Saudită, Statul Islamic a rezistat 10 ani de lupte continue.

Explicația acestei situații paradoxale stă în alt paradox – existența Statului Islamic convine aproape tuturor.

 

Orientul Mijlociu

Regimul președintelui sirian Bashar al-Assad are în Statul Islamic o scuză pentru toate atrocitățile pe care le comite armata sa în războiul civil. Statul Islamic este o entitate atît de monstruoasă, încît pe fonul lui, oricine pare „mai bun” și „preferabil”. Barrack Obama, care a spus în mai multe rînduri ferm că Bashar trebie să plece din funcția de președinte în Siria, pleacă din funcția de președinte. Iar Bashar încă nu. În mare parte datorită Statului Islamic. Pe care Armata Siriană nu se grăbește să-l atace frontal.

Turcia este beneficiarul economic numărul unu al exporturilor de petrol ilegale ale ISIS, volumele fiind estimate la 2-3 milioane de dolari pe zi. În plus, Turcia vede drept cel mai mare pericol statalitatea kurdă, înfiripată de facto deja în nordul Irakului după al doilea război irakian. Kurzii, un popor fără stat, cu o populație de aproximativ 40 de milioane de oameni, majoritatea în Turcia, au de facto stat cu președinte, parlament și armată în nordul Irakului, iar Statul Islamic este inamicul Kurzilor atît în Irak cît și în Siria.  Săptămîna trecută armata turcă a intrat oficial pe teritoriul Siriei pentru a lupta cu ISIS, dar, de facto, înaintează cel mai mult pe teritoriile controlate de kurzi. În mai multe situații din acești 5 ani de război civil sirian, Turcia a avut de făcut alegeri foarte dificile între a ajuta kurzii sau a arăta lumii că susține de facto Statul Islamic, cel mai controversat fiind legat de asediul orașului Kobane.

Kurzii sunt cel mai de succes oponent al Statului Islamic. Nici armata irakiană și nici alianța siriano-iraniano-rusă, cu atît mai puțin „rebelii democrați” susținuți de SUA nu au avut asemenea succes militar contra ISIS cum a avut și are armata kurdă. Kurzii eliberează oraș după oraș, în armata lor luptînd și arabi suniți și yezidiți și voluntari kurzi din Turcia. Dar, vai, ajunși la 20 de kilometri de capitala ISIS – orașul Raqqa, kurzii au ezitat să o atace și au continuat să „elibereze” sate și orașe de-a lungul frontierei turce. Pentru Kurdistanul irakian, demult independent, de facto, cu propria economie, armată și structuri de stat, Statul Islamic a oferit o scuză ideală pentru extinderea teritorială din contul Siriei.

Arabia Saudită și aliații săi din Golful Arab vede în Statul Islamic un instrument de limitare a influenței Iranului șiit în regiune. Iranul este marele victorios al intervenției americane în Irak – Irakul „democratic” este dominat total de șiiți, care sunt prieteni buni ai Teheranului. În plus, Siria lui Assad este cel mai bun aliat al iranienilor. ISIS luptă cu ambele tabere. ISIS luptă chiar și cu unitățile speciale ale armatei iraniene care luptă de partea lui Assad în războiul civil.

Rusia, care a distras cu succes atenția de la criza ucraineană prin intervenția din Siria a atacat mult mai puțin ISIS-ul, decît opoziția „democratică” siriană, fiind chiar acuzată că bombardează oponenții ISIS pe liniile de confruntare. Pentru ruși existența și succesul teroriștilor ISIS developează impotența americanilor și europenilor de a rezolva probleme regionale în Orientul Mijlociu.

Americanii se limitează la bombardarea ISIS, fără intervenție terestră. Programele de instruire, înarmare și pregătire a „rebelilor sirieni” și a „armatei irakiene” au eșuat lamentabil, multiple investigații arătînd că mulți soldați instruiți de americani au ajuns cu tot cu armament în ISIS. ISIS rezolvă pentru Statele Unite o problemă mai veche – cea a dușmanului fioros și negativ – necesar mobilizării cetățenilor în finanțarea sectorului militar.

După prăbușirea Uniunii Sovietice și uciderea lui Bin Laden, ura, frica și patriotismul american nu a avut un punct mai bun de concentrare. ISIS e organizația teroristă „ideală”, ca în definiție. Comite atrocități de o cruzime incredibilă, cu o imaginație și o capacitate uluitoare de a le documenta, aproape artistic – de parcă ar fi un serial HBO. Oameni arși în cuști, copii care decapitează alți copii, omoruri în masă, spînzurări, crucificări, sclavie sexuală, atacuri pe sol european – toate ororile pe care le poate imagina un scenarist din Holywood – ISIS le realizează în practică. Și televiziunile nu ezită să le arate pentru a înfiora oamenii.

Și aici nu e vorba doar de argumentul conspirativ – ISIS mai are o funcție utilă pentru vest – el arată tuturor musulmanilor din lume cum ar funcționa în practică un califat islamic. Pentru că, dacă descreierați radicali gata să ucidă pe orice meridian, în numele unei ideologii (în Angola cu Che Guevara, în Cecenia cu Dudaev, în Spania contra lui Franco șamd.), se vor găsi mereu; în lumea islamică ideologia radicală islamistă a pătruns în ceea ce numim „clasa medie”. În „partea sănătoasă” a societății. Islamismul radical oferă pentru mulți musulmani iluzia unei alternative viabile regimurilor totalitare. ISIS vine să le destrame acest vis, fiind o realizare practică a celui mai nedrept și crud „stat” posibil. Un astfel de „stat islamic” nu își dorește nimeni la el în oraș.

Israelul are frontieră directă cu teritoriile controlate de ISIS în sudul Siriei, în jurul localităților Maarbah și Ayn Thakar, dar pe linia acesteia nu a avut loc nici un incident. ISISul nu se grăbește să atace Israelul și nici Israelul nu se grăbește să intervină în războiul de peste gard. Atît timp cît războiul civil slăbește și istovește inamicii vechi – Siria, Iranul și Irakul – el convine intereselor pe termen lung ale Israelului.

ISIS este o organizație condusă de foști securiști irakieni, majoritatea cu stagii lungi de ședere în închisorile americane din Irak. Carnea lor de tun, trimisă în atentate sinucigașe, inclusiv în autovehicule încărcate cu explozibil, sunt tineri radicali din Europa și Asia. Aceștia sunt racolați în moschei și pe forumuri internet. Pentru triburile de beduini din Pustiul Sirian, ISIS-ul este o armată străină de ocupație. Mii de ruși, francezi, belgieni, tunisieni, saudiți și originari din Asia Centrală, SUA, Australia și alte țări vin atrași de chemarea radicală la luptă contra tuturor. În ISIS luptă și moldoveni, cel mai cunoscut fiind „Abdullah Al-Moldovi”, un tînăr din Cahul care a apărut într-un clip promoțional al Statului Islamic. Acesta a fost omorît lîngă Kobane în timpul unui bombardament. (Redactare: Informația despre uciderea lui nu a fost confirmată.) ISIS-ul este un produs global.

Înainte de a trece la concluzii o să menționez expres că nu cred că ISIS este rezultatul unei conspirații globale. Nimeni nu a adunat toate aceste țări să le propună să creeze ISIS. Dar în încîlcita geopolitică a Orientului Mijlociu, stabilitatea acestui proiect terorist se datorează inclusiv situației strategice favorabile pe care a obținut-o. O situație ca de manual – o entitate luptă cu o coaliție numeroasă și folosește la maximum disensiunile dintre membrii acesteia pentru a descuraja acțiunile militare directe.

ISIS desigur trebuie distrus. Toate statele de mai sus ar dori ISIS să dispară. Dar fiecare actor, izolat, așteaptă ca rezolvarea practică a acestei sarcini și suporturile costurilor să fie pe umerii altcuiva. Poate chiar a oponentului regional. Și cu costuri cît mai mari. Și, de facto, s-a ajuns la situația cînd ISIS convine tuturor. Și împlinește în octombrie 10 ani de existență ca organizație statală ce ocupă și administrează propriul teritoriu.

O dată tristă pentru întreaga omenire.

 

Iarna la care nimeni nu se așteaptă

 

„Никогда такого не было, и вот опять”

12654390_1174119702598472_3279507057150869024_n

După cum decurg lucrurile, la alegerile prezidențiale va cîștiga Igor Dodon. Ușor. Contracandidații lui sunt mai morți ca Lenin. Chiar dacă undeva în clădirile din Chișinău trupurile lor palide există și chiar se mișcă, ei produc mai puține știri ca Valerian Mînzat.

Nimeni nu se așteaptă la asta, desigur. La victoria inevitabilă, neașteptată a lui Dodon. Toți știu că ea se apropie, dar lumea preferă să nu se gîndească la asta. Ca la factura pe căldură.

Lumea acum e preocupată de analiza inexistenței Republicii Moldova. Cum anume nu există, cum anume nu e independentă, cum anume e vinovată și cum anume trebuie părăsită. În sensul că dacă de trîntit ușa plecînd, parcă trădează o frustrare, de plecat încetișor fără gălăgie parcă e o recunoaștere a propriei nimicnicii, mai în scurt trebuie de gîndit la asta. Și chiar cei care demult au plecat se întorc cu gîndurile lor iar și iar în spațiul informațional să trîntească ușa. Așa un paradox – părăsești Moldova o singură dată, dar trîntești ușa cu fiecare ocazie.

Între aceste plecări imaginate și trîntituri de ușă, politicienii cu rating vor să producă entuziasm. Or, entuziasmul necesită un punct de sprijin. Un sol. Un punct de pornire. Iar Republica Moldova, care iarăși trece prin faza iluzorie, nu permite să te împingi de ea. Piciorul se cufundă într-o mîzgă de frustrare și nu se oprește. Așa că entuziasmul generat aleatoriu, din inerție, printre puținii entuziaști, nu se anină de nimic și umblă încolo-ncoace dispersat, înmulțind confuzia. În jur parcă e foarte multă nedreptate, dar oamenii, cumva, rabdă. Destul de contraintuitiv. (Șozafignea?!) Politicienii de opoziție sunt foarte încurcați. Potențialul cinetic e enorm, dar obiectul e în echilibru. Mulțimea se uită în altă parte, Moldova nu-i privește, „tot asta” nu are nici o legătură cu mine, eu nu sunt aici, eu sunt în altă parte, se gîndește obiectul în echilibru.

(Despre ce îndrugi tu aici, Ion Grosu, că nu se leagă nimic, dar parcă înțeleg ce vrei să spui?)

Exact.

Despre ce e această postare? Ca de obicei, despre mine. Și apoi despre cum văd eu cititorul și chinurile lui. Despre energiile lipsite de conținut ale forțelor revoluționare. Asta cînd ți-i ciudă tare, dar cuvinte n-ai. Nunta din cer e una simbolică. Soarele și luna nu se văd, la alegeri vor participa ambii. Unul, obsedat de imaginea din oglindă, alta, paralizată de propria umbră.

Vi-l imaginați pe Philippides alegînd 42 de kilometri pentru a exclama în fața atenienilor alarmați: „Trei ore patruzeci și trei de minute” și apoi să moară fără a transmite nici un mesaj? Eu mi-l imaginez ușor. Opoziția moldovenească aleargă binișor maratonul, dar nu are nici un mesaj. Moldovenii s-au adunat la marginea Atenei și așteaptă cu sufletul la gură, dar mesagerul se gîndește doar la timp. Se uită la ceas. Face un selfi pe fonul ceasului. Ajunge la finiș. Și moare plin de sine, dar deșert de conținut. Așa niște alegeri.

Moldova era foarte reală acum 4-5 ani. Oamenii chiar cîntau despre pașapoartele albastre, se făceau drumuri, se instalau steaguri mari, se găseau bani pentru simboluri. Lumea părea să se prăbușească în direcția corectă.

După care mîna moscovei a șters toate aceste eforturi cu un șumuiag de dolari furați, arătîndu-ne cum se face salamul.

Ne-a apucat greața, un demotivator universal. Această poveste nu este despre mine, mi-am spus. Am încetat să scriu, m-am retras din spațiul public. Am devenit observator detașat. Am încetat să comunic. M-am înstrăinat. (La urma urmei pentru cine acest efort. Pentru voi?! Nu merită.)

Sauron se apropie de Moldova cu pași rapizi. Suntem conștienți că acest teritoriu rupt în 1812, în fiecare perioadă istorică a rezonat cu spațiul tartar. Ne-am unit, despărțit, indepentizat și am fost ocupați (foarte ocupați) în același timp și în același fel ca alte teritorii din stepa sarmaților. Avem mai multe trăiri comune cu Lituania sau Georgia, decît cu Italia sau Grecia, cu toate că distanța geografică și legătura culturală e în favoarea ultimelor.

Aceste sincronizări ciudate, la fel ca și confirmările prorocirilor lui Usatîi, sunt simțite și recunoscute de moldoveni. Donbasul și Crimeea creează un ecou mai puternic decît orice s-ar întîmpla la Iași sau București. Suntem conectați, legați și dezlegarea nu se produce. Iluzia dezlegării nu creează iluzia că se produce.

Ucrainenii și-au descoperit calitatea iluzorie a țării lor mari pe hartă, odată cu rușinea pierderii flotei din Crimeea. Ofițerii pur și simplu schimbau steagul. Jurămîntul. Țara. Și Crimeea. Pe noi ne-a costat mai ieftin – un miliard? – dar efectul e același. Ceea pe ce puteai păși ieri, azi deja e nisip mișcător.

Victoria lui Dodon va avea un efect dublu. Pe de o parte va genera din nou o sursă de realitate Moldovei, pentru că ceea ce doare e real. Știm din copilărie. Și o să ne doară. Pe unii. Chiar dacă vom spune ha ha ha. Va fi un prilej să găsești forțe să te implici? Să te legi din nou de iluzie. Să spui – trebuie de luptat. Această piatră legată de gîtul meu este inima mea.

Unii din noi vor mai trînti o dată ușa. Indiferent, dacă au plecat demult în Canade sau dacă abia acum pleacă sau dacă nu au plecat cu corpul, dar trîntesc și ei ușa în nasul Republicii Moldova, amenințînd marea că-i va opri valurile.

Winter is coming.

O siriizare a Moldovei va pune în altă perspectivă acești 25 de ani. Brusc ei vor deveni „epocă de aur”, „perioadă interbelică” și sursă de amintiri fericite.

  • Îți aduci aminte cînd încă exista Orheiul Vechi? Sau cînd puteai urca în mașină și pleca la Etulia. Sau cînd Chișinăul exista? Cînd prietenul X încă era viu?

Cît iubim, aflăm cînd pierdem.

Moldova are viitor, zice unicul candidat activ la funcția de președinte. El tot are viitor. Toți avem viitor, desigur. Asta e tot ce avem.

 

Declarația publică a domnului Alexandru

IMG_2571

În continuarea rubricii interviuri sincere, în care oamenii spun adevărul, chiar dacă, de fapt, nimeni nu-i întreabă; sunt nevoit să public aici declarația publică a domnului Alexandru, liderul agricultorilor mari din Moldova:

 

Stimați concetățeni,

În primul rînd, Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcînd.
Și mai apoi așa:

 

În acest an, slavă Domnului, avem parte de un regim foarte bun de precipitații. Iarna a fost zăpadă, primăvara plouă o dată la zece zile ca ceasul, înghețuri au fost mult mai puține ca în anii precedenți. Nu mă voi ascunde după degete și voi spune deschis – e un an agricol tare bun, tifu snușidiochi.

 

Noi, barosanii din agricultură, care an de an cerșim de la ceilalți cetățeni ai Republicii Moldova bani, am decis următorul lucru.

 

Dat fiind că în ultimii 6 ani am absorbit miliarde de lei în subvenții de la bugetul de stat, format din banii voștri. Dat fiind că în ultimii ani, voi, cetățenii Republicii Moldova, chiar dacă nimeni nu v-a întrebat, ați achitat prețuri mai mari la mai multe produse agricole, pentru a proteja producătorul autohton (german, american și georgian) de importurile ieftine din Ucraina, Belarus și alte țări. Dat fiind că prin schemele noastre de import/export ne-am eschivat de la achitarea impozitelor, aruncînd povara fiscală pe alte ramuri ale economiei, în special pe consum, deci pe remitențe, deci pe alungarea oamenilor din Moldova, noi vrem să vă anunțăm:

 

Dacă acest an agricol va rămîne așa de ideal cum a început, noi agricultorii mari din Moldova:

1. Vom crea din supraprofiturile noastre un fond social privat care va livra produse agricole la 300.000 de familii sărace din Moldova.

2. Vom solicita Guvernului să utilizeze banii planificați pe subvenționare pentru proiecte sociale în zonele rurale – grădinițe, școli, drumuri.

3. Ne asumăm în acest an să nu achiziționăm nici un Jeep, ci să investim toate profiturile în tehnică agricolă de performanță, ca în anii viitori să depindem mai puțin de Bojîca și mai mult de noi.

 

Și facem asta, dragi concetățeni, pentru că ne-a pălit rușinea de-amu să stăm ca niște cerșetori în fața Guvernului și să cerem milă furată de la celelalte ramuri ale economiei și de la moldovenii care lucrează peste hotare. Și facem asta, dragi concetățeni, ca să avem dreptul și obrazul ca în anii cu adevărat dezastruoși pentru agricultură care (să nu deie Dumnezău) or să vină să putem cere ajutor de la stat fără a îngheța apele de rușine.

Așa să ne ajute Dumnezeu și să ne dea înțelepciune și putere să ne descurcăm singuri și să îi ajutăm și pe cei din jur cu valoarea pe care o creăm.

 

 

P.S. Această declarație sinceră nu a avut loc, la fel cum nu au avut loc nici

Interviul sincer cu domnu Dorin (despre tineri)

Interviul sincer cu domnu Vlad 

 

Dacă a intra domnu Alexandru sau alt agricultor cu Jeepul pe acest blog, mă închin pînă la pămînt în fața hărniciei lor și le recomand să afle de ce în Sahara niciodată nu e secetă.

 

P.P.S. Anul agricol desigur că nu e ideal. Înghețurile au afectat la sud livezile de piersic, la nord mărul și sfecla de zahăr. Așa că trebuie numaidecît de ajutat agricultorii… Și noi deja o facem. Guvernul a decis să plătim mai scump pentru lapte și carne pentru a proteja producătorul autohton. Asta-i situația, trebuie de ajutat.