Prima viață

Kanji și Kubiyama

Garantul păcii, reformatorul pădurii, cel care a supus instinctele, elefantul Kanji era pe ducă. Dinții îi erau roși pînă la gingii. Sîngerau. Pielea zbîrcită pe trupul lui slab atîrna ca o cortină ridicată pînă la jumătate. Șoaptele hîrîite le mai auzea doar sfetnicul său apropiat, girafa Kubiyama.

Kubiyama asculta atent bolboroselile lui Kanji, apoi le transmitea animalelor. Nimeni niciodată nu putea fi sigur că ordinele au venit de la Kanji și nu de la sfetnicul lui înalt.

Treburile în pădure nu mergeau perfect. Leii, tigrii și lupii au întețit contrabanda de carne din savana vecină. Ceea ce era înainte doar o taină cunoscută de toți, a devenit o prezență ubicuă general-acceptată. Bucăți de antilope, zebre și iepuri atîrnau pe crengi în piețele improvizate, iar protestele precaute și pline de frică a locuitorilor ierbivori ai pădurii erau întîmpinate cu rînjete obraznice: „păi carnea asta nu e din pădure, căutați-vă de treabă.”

Petițiile semnate de cerbi ajungeau la Kubiyama pe masă, acesta șoptea ceva Marelui Kanji, dar Părintele Pădurii, fie că nu înțelegea ce se întîmplă, fie că se țicnise de tot, dar nu răspundea niciodată la aceste încălcări flagrante ale Planului pentru Pace și Prosperare Eternă.

 

Planul pentru Pace și Prosperare Eternă

…a fost propus de Kanji acum 30 de ani, deja în perioada de maturitate a elefantului. Obosit de carnagii, lupte între cirezi și haite, între maimuțe și leoparzi, între cerbi și lupi, în care cel mai des piereau copiii și femelele, Kanji a început a umbla prin cirezi pentru a convinge patrupedele să-l susțină. După cîteva ambuscade sîngeroase care așa și nu au intrat în manualele de istorie, animalele de pradă și păsările răpitoare au fost de-acord cu cîteva puncte:

– vînătoarea spontană și privată va fi interzisă;
– vor fi mîncate doar animalele și păsările bolnave, calice și cele condamnate la moarte pentru crime;
– de trei ori pe an va fi organizat Marele Festival Sportiv, în cadrul căruia fiecare animal de pradă va putea alerga după o cireadă și va avea dreptul să mînînce cel mai încet membru al acesteia;
– fiecare șoim va fugări un stol de păsări și va avea dreptul să mănînce cea mai înceată pasăre;
– din cirezile și stolurile fugărite vor face parte doar masculii care au deja urmași – fără femele și masculi tineri, pentru a nu afecta populația pădurii.

Prădătorii au acceptat planul ca pe o salvare. Decimarea constantă a animalelor și păsărilor în pădurea fără reguli a dus deja la un deficit enorm de mîncare. Lupta pentru teritoriu era cruntă și nici cei mai puternici lei nu puteau fi siguri că nu vor fi uciși de un grup de hiene flămînde. Planul lui Kanji era o salvare pentru toți, iar elefanții și zimbrii garantau respectarea lui de ambele părți.

 

Era de aur

Spre surprinderea tuturor planul a funcționat. Animalele de pradă au început a primi constant hrană, din contul epidemiilor și a criminalilor care încălcau regulile. Ierbivorii și păsările au început să trăiască liniștite, știind că nimeni nu-i va mai ataca prin suprindere. În comparație cu sălbătăcia din savană pădurea devenise civilizată, previzibilă și prosperă. Chiar și gazelele de pustiu își schimbau locul de trai și se mutau între copaci pentru a savura viața lipsită de griji.

Primul Mare Festival Sportiv a fost un succes imens. Fiecare cireadă își susținea furibund membrii trimiși pe hipodrom, fiecare lupoaică cu puișori așteptau cu bucurie carnea de animal sănătos care să mai dilueze gustul de mortăciune de la oasele bolnave pe care le primeau de la autorități.

Cu mici excepții – de exemplu mistreții care au pierdut cei mai mulți masculi în jocuri sau arbitrii care au observat că tînărul tigru Arashi în loc să ucidă cel mai lent bizon a ales să prindă anume șeful clanului bizonilor, care era pe la mijlocul șirului de alergători – jocurile au fost un succes, toată suflarea pădurii abia de aștepta trecerea a patru luni să înceapă ediția a doua.

Din motive lesne de înțeles, Pădurea a interzis imigrarea prădătorilor din alte părți, în schimb primea cu brațele deschise orice alte animale. Pride-urile de lei, haitele de lupi și coloniile de ciori au fost amplasate la marginea pădurii penru a opri răpitoarele din traversarea ilegală a pădurii.

 

Și a fost bine

Pădurea a intrat în Era Păcii și Prosperității. Populația creștea rapid, la fel ca popularitatea lui Kanji. Elefantul era atît de mîndru de planul său încît l-a păstrat intact și se supăra dacă cineva propunea modificarea lui. Kanji știa – cu fiecare an în care planul e respectat și funcționează, acesta devine mai valoros. Pentru că regula nu e un text, ci un comportament adoptat. Iar dacă un comportament deja există, de ce să umbli la reguli? De ce să scormonești aiurea în politica pădurii și să stîrnești zîzanie?

De aceea căpeteniile clanurilor, care se adunau cu regularitate lîngă Poiana cu Lac, discutau doar trebi curente – unde se poate de păscut, unde va fi organizat festivalul, cînd se execută animalele savanei prinse trecînd ilegal frontiera, cînd se permite păscutul pe Rezerva Sezonului Fără Ploi și alte fleacuri. De reguli nu se atingea nimeni.

Și fiecare ședință se încheia cu o competiție oratorică de adulații la adresa lui.

Kanji. Părintele Pădurii. Salvatorul animalelor. Posesorul înțelepciunii fără margini, înțelegătorul timpului și transformatorul de esențe. Stăpînul instinctelor. Baobabul păcii. Oceanul binelui. Regele democrației. Cel care se odihnește de-asupra soarelui. Sfîrșitul nopții și revelatorul armoniei din toți. Creatorul vieții fără de griji. Kanji.

Kanji accepta cu modestie laudele, dar ciulea neastîmpărat urechile dacă ele conteneau.

Chiar dacă girafa Kubiyama nu era iscusită în rimă ca privighetoarea Uta și nici vast în vocabular, ca cimpanzeul Oki Kuchi, după cîțiva ani a devenit clar că el e cîștigătorul concursului. Fie că din cauza înălțimii egale Kanji auzea girafa mai bine, fie că din cauza gîtului lung aceasta se putea închina cel mai adînc, Kubiyama a captat întreaga atenție a Părintelui Pădurii, iar ceilalți, un timp au făcut galerie, iar apoi nici nu mai veneau la ședințe, rezolvînd singuri problemele zilnice care apăreau.

 

Limitele păcii lui Kanji

Decizia de a pune animalele de pradă să păzească frontiera pădurii a dus la o consecință nefastă – grănicerii își permiteau escapade nocturne în savană pentru a vîna acolo liber. Organizați în haite puternice ei învingeau ușor fiarele locale, dispersate și obosite de lupte interne pentru teritoriu și se întorceau în pădure cu multă carne. Aceasta era inițial savurată pe loc, dar mai apoi a ajuns să fie vîndută în văgăuni și desișuri ascunse altor prădători.

Ierbivorele și prădătorii din interior, din cauza lipsei de exercițiu, deveneau înceți și neîndemînatici. Marele Festival Sportiv devenise extrem de previzibil – prădătorii de la graniță, antrenați și căliți în lupte cu cei din savană prindeau ușor mistreții sau cerbii îngrășați de viața fără grijă. În paralel, fiarele din centrul pădurii, deprinse cu carne bolnavă distribuită gratuit aveau mușchii atrofiați și colții tociți și uneori nu știau cum să-i folosească după ce vreun iepure bătrîn se îndura de ei și murea de atac de cord în timpul cursei.

Cu cît bătrînețea și senilitatea lui Kanji înainta, cu atît puterea grănicerilor și abuzurile acestora creșteau. Tot mai mulți cerbi și bizoni ajungeau să-și aprindă paiele-n cap în fața Poienii cu Lac, dar nici Kanji și nici Kubiyama nu le ofereau speranțe, doar consolări.

Înainte de a-și da înțeleptul duh, Kanji, în mod previzibil, a anunțat că urmașul lui în rolul de garant al Planului va rămîne Kubiyama. Ierbivorele au împietrit, în timp ce grănicerii nu-și mai puteau ascunde rînjetul. Kanji a plecat neînsoțit de nimeni acolo unde pleacă elefanții să moară.

 

Noul conducător

Kubiyama a ținut un discurs lung și plictisitor. Elefanții și zimbrii, care demult îl detestau, au părăsit adunarea și printre ierbivorele grase s-a răspîndit necontrolat un tremur și un schimb de priviri alarmate. Kubiyama a spus că totul va rămîne pe vechi, că regula va fi păstrată, granița va fi păzită, iar Marele Festival Sportiv organizat, cum se cuvine la sfîrșitul sezonului ploilor. Încet-încet, care cu pretext, care fără, ierbivorele au plecat una cîte una și chiar cîrduri întregi în pădure. După un timp, șacalii, hienele și urșii, locuitori ai interiorului, au plecat și ei.

Kubiyama a rămas singur în fața grănicerilor jubilînd și de girafă s-a apropiat lent și cu pași apăsați tigrul Arashi, liderul pazei de frontieră. Kubiyama s-a întors instinctiv spre Kanji care mereu îi asigura spatele, dar Kanji nu mai era, era doar un vînt slab de-asupra lacului și Kubiyama a înțeles ce îl făcea să se simtă atît de straniu – pe lac nu era nici o pasăre, iar din pădure nu se auzea nici un tril. Chiar și gîzele și broaștele dispăruseră. Liniștea era totală, iar singurătatea garantului era străpunsă doar de ochii galbeni ai tigrului nemișcați asupra girafei.

Arashi a felicitat „înalta patrupedă” cu intrarea în noul rol și a cerut „o mică favoare” pentru colegii lui care își riscau viețile în lupte cu riscurile savanei zi de zi, dar care erau jigniți profund de conducerea pădurii care le nesocotea munca și își bătea joc de ei în văzul tuturor.

Kubiyama a aplecat gîtul mirat și terifiat de tonul pe care și-l permitea Arashi, întrebînd atent în ce consta jignirea și ce putea face pentru neînfricații apărători ai Păcii și Prosperității, care îi juraseră Părintelui Kanji supunere veșnică.

 

Votul adunării generale

Arashi a ținut o pauză indecent de lungă, timp în care privea neclintit în ochi șeful pădurii. A spus apoi cu ton de ordin că regulile lui Kanji sunt încălcate zi de zi, că planul a fost elaborat pentru locuitorii pădurii, dar ierbivorele din savană în număr enorm intră ilegal în pădure, iar savana în care mai e posibil vînatul a devenit un loc pustiu. Grănicerii sunt nevoiți să facă drumuri enorme pentru a printe o blestemată de suricată, în timp ce imigranții se bucură de imunitate, chiar dacă nu o merită. De aceea dacă pacea în pădure mai avea vre-o șansă, atunci numai și numai dacă localnicii vor primi pașapoarte, iar veneticii fără pașapoarte vor trăi pe legea veche de pînă la Kanji.

Cum adică legea veche de pînă la Kanji, întrebă Kubiyama. Pînă la Kanji nu era nici o lege.

Exact, a răspuns tigrul și a propus ca inițiativă să fie supusă votului adunării generale. În spatele lui toate fiarele au ridicat labele în sus, scoțînd afară ghearele.

Unanim, a exclamat Arashi.

Unanim, a repetat tîmp Kubiyama.

 

Pașaportizarea

În ziua următoare Kubiyama a informat prin coțofene întreaga pădure despre obligativitatea pașaportizării. Fiarele de graniță au pus santinele pe cărări și cereau de la toate animalele pașapoarte. Dacă acestea nu le aveau, erau trimise la Kubiyama să obțină pașaport.

Girafa elibera pașapoarte doar animalelor din pădure, iar gazelelor de pustiu, antilopelor de savană și caprelor de munte le spunea să vină în următoarea zi. Acestea inițial nu au avut obiecții, dar în a patra zi au început a observa că pașapoartele sunt distribuite după o anumită legitate. Mai mult – santinelele de la treceri nici nu le mai spuneau să se ducă la Kubiyama, ci doar se hlizeau între ele cînd vedeau „imigranți”.

În ziua a șasea o delegație largă de patrupede au venit la Poiana cu Lac să ceară explicații. De ce toți zimbrii și cerbii au primit pașapoarte, dar nici o gazelă sau țap de munte – nu? Cine a decis amplasarea santinelelor la treceri și de ce ele sunt formate doar din grăniceri? De cînd fiarele de la frontieră au dreptul să se amestece în treburile interne? De ce animalele de pradă nici nu se adresează după pașapoarte și nu sunt oprite la treceri?

Kubiyama a început să liniștească animalele repetînd că pașapoartele s-au terminat, că a doua zi toți urmau să primească pașapoarte, că nu există motive de nemulțumire, că fiarele de frontieră au rămas aproape în așteptarea Marelui Festival Sportiv și adunarea avea să se încheie cu bine, dar din pădure ieși Arashi.

Girafa a tăcut, iar membrii delegației au început să se șușotească.

Arashi, fără a cere tribună, a tăiat scurt – pașapoartele sunt eliberate doar animalelor de pădure, data limită pentru pașaportizare e mîine, oaspeții pădurii, veniți din savană, din pustiu și din munți pot rămîne în pădure cît doresc, dar nu vor mai fi protejați de Regulile lui Kanji, care au fost elaborate doar pentru cei din pădure.

 

Marea Migrație

Membrii delegației au privit cu toții spre Kubiyama și au înțeles că tigrul era, de fapt, noul șef al pădurii. Patrupedele au galopat spre clanurile lor pentru a le spune vestea. Unele cirezi au decis evacuarea imediată din pădure, unde, din cauza copacilor era imposibil să te aperi de atacuri și, plasînd masculii în jur și femelele și puii în centru au început să se îndrepte spre savană.

Altele au decis să rămînă, presupunînd că ierbivorele pădurii nu vor permite abuzuri asupra lor, iar legea va continua să fie respectată. Chiar a doua zi au regretat acest lucru. Copitatele fără pașaport, oprite de santinele, erau măcelărite pe loc de ortacii lui Arashi, chiar în fața cetățenilor pădurii, care priveau îngroziți. Plîngerile și protestele puținilor curajoși erau primite în Poiana cu Lac direct de Arashi, numit recent sfetnic al lui Kubiyama.

Gazelele și țapii de munte, rămași în pădure au fost decimați în cîteva săptămîni, iar carne era atît de multă încît multe trupuri au rămas să putrezească aninate de liane. Hoitarii și corbii nu reușeau să strîngă după grăniceri, iar pădurea a intrat în săptămîna festivalului plină de o duhoare insuportabilă.

 

Cel mai Mare Festival Sportiv

Kubiyama a deschis cu fast primul său festival sportiv. Tonul discursului său înălțător nu se potrivea deloc cu lipsa remarcabilă a elefanților și zimbrilor de la eveniment. Aceștia numeau deja deschis girafa impostor și trădător al idealurilor păcii și prosperității și s-au refugiat în mlaștini, punînd paznici pe unicul drum de acces.

La protestul lui Arashi, care a cerut participarea tuturor la festival, chiar dacă încă niciodată nici un elefant sau zimbru nu a fost doborît în cursă, Kubiyama a răspuns supus că a doua zi va merge și-i va convinge pe toți să vină la hipodrom. Arashi a rînjit și a continuat să privească partida, în care un grup de șerpi grași încercau să fugă de o pasăre-secretar.

După ce cursa s-a încheiat, coțofana-prezentator a invitat în ring girafele. Kubiyama a început a tremura înțelegînd că el tot urma să alerge pentru propria viață urmărit de o haită de lei. După ce a coborît împreună cu confrații săi pe stadion și a început a alerga gîfîind lovind cu capul girafii mai bătrîni pentru a-i împiedica să îl întreacă, urmașul lui Kanji a observat cu groază cum fiarele de graniță s-au repezit toate odată asupra femelelor cu pui aflate neajutorate în tribună. Șiroaie de sînge, smocuri de blană și bucăți de carne zburau de sub ghiarele și colții leilor, tigrilor și lupilor. Kubiyama s-a oprit și se holba la carnagiu atît de uluit încît n-a simțit nici o durere fizică atunci cînd patru lei tineri au tăbărît asupra lui, rămas ultimul dintr-un cîrd de girafe terifiate.

 

Marele Kanji

Cititorul nostru atent, educat de aventurile palpitante ale lui Verne și Doyle, și-a dat seama, neîndoios, că istoria Marelui Kanji nu s-a încheiat, iar elefantul care apare la începutul unei cărți numaidecît se va bălega pe parcursul ei. Bătrînul Kanji, sleit de puteri, credea că se află pe ultimul drum, îndreptîndu-se spre muntele Lupangue din Angola, dar el greșea.

Pentru că în timp ce pădurea natală a lui Kanji revenea la Evul Mediu, în timp ce Kanji mergea încet și obosit spre munte, în timp ce cititorul nostru parcurge uimit aceste ultime rînduri din primul capitol, pe muntele Lupangue, la peste 7 mii de metri înălțime, în mijlocul unei mări de oase și de fildeș aștepta, însoțit de o trusă de instrumente medicale și doi agenți KGB, un om.

Și acel om nu era altcineva decît vestitul stomatolog moldovean Veniamin Cojuharschii. Dar despre întîlnirea lui Cojuharschi cu Marele Kanji vom povesti în capitolul următor.

 

A trăi cu boala

Motanul negru din curtea noastră. Nu pot scrie că-i al meu, că e mîndru. Stă afară lîngă fereastra întredeschisă și absoarbe firele de căldură care se preling din casă. Afară e soare cu dinți. Îl cheamă Barac, nici de la Obama, nici de la Hussein, ci anume ‍de la Barraq. Are pe spinare urme de leșai. E boala de piele cu care lupt de vreo doi ani deja. Pacientul e foarte sensibil. Nu acceptă atingeri, dară-mi-te aplicare de unguent lipicios și urît mirositor. E exclus.

Ultima armă – un spray cu care îl împroșc pe răni în timp ce mănîncă. Sunetul fin al sprayului face toate pisicile din curte (avem 5) să țîșnească speriate care încotro. Ustură. Boala dispare, apoi iar apare, în locuri noi, de obicei în pete mici, fără a afecta blana strălucitoare a motanului. Libertatea de a umbla prin curți și a te bate cu alți motani costă.

Acum e iarnă, leșaiul, din cauza frigoterapiei se retrage singur. Barac, străluce, conform numelui. Imaginea lui pe fereastră, colectînd resturile de căldură ce i le oferă casa, mi-a adus aminte de un concept foarte elaborat pe care l-am învățat în satul bunicilor din Soroca – să trăiești cu boala.

Să trăiești cu boala este o stare de împăcare între om și boala lui, în care nici una din părți nu poate învinge. Fie că e vorba de diabet, de reumatism sau o umflătură ciudată pe spinare; fie că e vorba de o durere cronică la picior, șale sau mînă de origini nediagnosticate, aproape fiecare al doilea om din sat trăia cu o boală.

O parte din ei au ajuns la armistițiu după lupte grele, umblat pe la medici, cheltuieli pe cure și proceduri, fără rezultate decisive. Ei trăiesc cu boala și nu prea au de ales.

Partea a doua, numeroasă și ea, s-a împăcat cu boala fără (mare) luptă. Fie că boala a venit treptat, prin mici amorțeli care au trecut în mici dureri care au trecut în minore dizabilități; fie că ea a venit cînd omul avea alte priorități (da pămîntul cine o să-l prășească?), fie că a a atacat un om cu profundă neîncredere în medicină, în toate aceste și alte cazuri, omul s-a împăcat cu boala din start.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

În cazul bunelului era o umflătură mare pe spinare. Toți știam de ea, toți îi spuneam să meargă la medic, umflătura creștea an de an, dar, cum nu încurca la lucru, bunelul nu vedea sensul să piardă o zi sau chiar mai multe ca să și-o scoată. Umflătura ceea a văzut colhozuri, a văzut căderea Uniunii Sovietice, a văzut denominlizarea rublei și deficituri a văzut cum purtătorul ei a căzut dintr-o mîndră și meritată avuție, într-o sărăcie lucie. A trăit mai mult ca mulți din cititorii acestui articol, pînă a devenit vizibilă chiar și prin pulover. A fost scoasă chirurgical la Republican după o mini-revoluție în familie, cu urcat forțat în mașină și ținut o sătpămînă în spital.

Se poate spune că nu există oameni sănătoși. Fiecare din noi duce ceva în corpul lui ce poate fi numit boală – o îndintere de mușchi, niște aritmie, o iritare pe piele, o disfuncție alimentară. Dacă am merge zilnic să facem analize, zilnic am descoperi anumite abateri de la „normal” și nici cei mai aprigi ipohondri nu au atîta panică în ei cîte simptome ale infinitului de boli există și se manifestă în noi. Simți oboseală? Iritare? Ești apatic? Sau plin de energie? Toate pot fi simptome de boală. Așa că e inevitabil să ignorăm zilnic unele simptome și să amînăm vizita la medic. Mai ales că aceasta e atent presărată cu multe emoții negative ca să nu mai avem poftă de ea (rînduri, de ce v-ați adresat așa tîrziu, plăți formale și informale, tratamente scumpe deseori prescrise de dragul procentului, policlinici-închisori reci și sumbre, n-o să continui, avem ce avem pentru că…).

„…deoarece nu avem… știți nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer. Nu s-a pus întrebarea înainte. Cu regret astăzi a apărut această idee, dar era frumos, era bine să fi fost” Nicolae Timofti

Așa că ajungem să trăim cu boala. Mai ales că fix așa boală a avut X sau Y și a umblat la medici a cheltuit o mulțime de bani a făcut operație și ce, l-a ajutat? Nu, nu l-a ajutat? În plus, suntem toți muritori, iar boala asta nu e așa de gravă, ne deranjează un pic, dar încă nu se știe dacă om trata-o să nu prindem complicații, iar medicii noștri, dacă intri pe mîna lor…

Buddha a arătat calea eliberării, omul care trăiește cu boala ne arată calea acceptării. Evident că lumea e plină de suferință, bătrînețe și moarte. Dar cu prima poți să te împaci, a doua e inevitabilă, iar a treia poți chiar să o aștepți cu nerăbdare.

Bunica mea de la Soroca, ca și mulți alți bătrîni din satele Moldovei, după ce și-a epuizat orizonturile de așteptare dătătoare de sens – căsătoria, copiii, căsătoria copiilor, nepoții – a început să se pregătească de moarte. Activ. Să cumpere prosoape și veselă, plapume și băsmăli, să repete mantrele „oare de ce nu mă mai ia odată și odată”, „oare cît o să mă mai țină oare…” și asta la vîrsta de 50-55 de ani deja. E adevărat că ea trăia cu boala fără a avea de ales. Iar aceasta – diabetul – îi lua treptat vederea și trupul, bucată cu bucată, amputare după amputare. Așteptarea morții după epuizarea tuturor ritualurilor merge mînă în mînă cu acceptarea bolii.

Buddha poate și renunță la dorințe pentru a se elibera de cele trei lanțuri, dar moș Vasile le acceptă – și dorințele și lanțurile – pentru că de la un păhărel încă nimeni nu a murit, iar „doctorul nu dă voie” e cel mai bun început de vorbă și ce fel de discuție fără o sută de grame?

Așa că, dragii mei, sănătate, sănătate, că-i mai scumpă decît toate, că restul le-om cumpăra, să fim sănătoși!

 

Turnînd apă în nisip

 

Consecințele retragerii lui Marian Lupu din alegeri

Exercițiul de mai jos nu pretinde la exactitate, dar tendința identificată și concluzia le consider valabile. El ne va ajuta să înțelegem de ce PD a decis să îl retragă pe Marian Lupu și de ce Iurie Leancă (aparent paradoxal, dar, de fapt în aceeași logică) rămîne în cursă.

Deschidem un excel și pornim.

 

Datele de start

În exercițiul nostru simplu vom lucra cu modelarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din primul și unicul tur. Vom compara rezultatul ipotetic cu Lupu în ecuație și apoi rezultatul ipotetic fără Lupu în ecuație.

Evident, nu avem de unde să știm care sunt intențiile de vot pentru moment. Sondajele au marjă de eroare și în plus, în aceste ultime zile înainte de scrutin au loc evenimente ce pot influența comportamentul alegătorului semnificativ. De aceea nu voi pretinde aici că fac un pariu pe rezultate. Nu îmi propun să gicesc cît mai exact rezultatele reale ale primului tur. Asta nu e atît de relevant pentru identificarea modificărilor produse de retragerea lui Lupu.

De aceea vom porni de la datele Barometrului Opiniei Publice din octombrie 2016 (link la fișierul PDF) și anume intenția de vot pentru prezidențiale. În noiembrie 2014 BOP-ul a prognozat destul de bine rezultatele finale:

bop14

Iată ce spune BOP-ul acum:

respondenti_decisi

După cum observați, va trebui să facem cîteva manipulări grosolane, ca să putem genera datele inițiale ale problemei.

În primul rînd vom face o asumare nu chiar exactă, că absolut toți votanții lui Andrei Năstase vor merge la alegeri și vir da votul pentru Maia Sandu, așa că vom adăuga Maiei Sandu cele 12,5% (operația 1).

Apoi vom adăuga 1,2% de intenție de vot pentru Ina Popenco, scoasă din cursă, lui Igor Dodon, aici cred că nu apar mari erori de aproximare (operația 2).

În al treilea rînd va trebui să distribuim o parte din cei 6,4% de „altcineva” printre candidații din cursă, pentru că Ana Guțu, Maia Laguta, Valeriu Ghilețchi și Silvia Radu nu însumează 6,4% din opțiunile de vot. Dacă ar fi așa, atunci cel puțin unul din ei ar fi avut un rezultat de peste 6,4/4=1,6, și ar fi apărut mai sus de Ina Popenco și Mihai Ghimpu în opțiunile de vot. Vom distribui 3,2% din acest pool celorlalți candidați (operația 3).

Avem așa un rezultat procentual:

datestart

OK, să presupunem că astea ar fi intențiile de vot procentuale. Ele sunt aici pur teoretice, pentru că sondajul nu ia în calcul votul de peste hotare, nu ia în calcul resursa administrativă și nu ia în calcul eventualele falsificări. Repet – e doar un exercițiu.

Ce înseamnă aceste procente în oameni?

La alegerile parlamentare din 2014 au participat 1,650,000 de alegători. În 2010 la parlamentare au participat 1,733,000. În 2009 – 1,590,000. Noi nu avem alegeri prezidențiale recente să putem evalua gradul de interes al cetățenilor pentru aceste alegeri. Presupunerea mea este că nu vom avea mare entuziasm și participarea va fi modestă. Să presupunem că vor ieși să-și exprime votul 1,600,000 de oameni. Transformăm procentele în voturi:

lupueste

Ce vor face alegătorii democrați?

Este greu de prevăzut exact comportamentul alegătorilor democrați după decizia neașteptată de ieri. Marian Lupu a avut o campanie scumpă, intensă, o campanie locală foarte bine organizată. E greu de crezut că activiștii și membrii PD din teritoriu vor continua cu aceeași rîvnă să promoveze votarea Maiei Sandu, mai ales după etichetarea acestui gest drept „cadou otrăvit” de către ultima. E greu de crezut că primarii dependenți de PD vor îndemna cu aceeași rîvnă cetățenii din localitățile lor să voteze cu PD, știind că acum conducerea partidului nu va mai verifica performanța fiecăruia pe baza rezultatelor din circumscripția lor. Totuși, e una să fii verificat în localitatea ta sau la sectorul tău după cîte voturi sunt pentru Marian Lupu și e cu totul altă situație cînd e vorba de a susține pe Maia Sandu.

De aceea eu presupun că în rîndurile susținătorilor PD reacția cea mai mare va fi de neparticipare la alegeri. Vom evalua scenariul unei neparticipări masive (scenariul A – 95.000 din electoratul PD refuză să meargă la vot) și scenariul B – al pasivității moderate (o treime – 60.000 de simpatizanți PD nu merg la vot).

Ce vor face cei care vor merge la cabine, totuși? O parte din ei vor vota Maia Sandu, probabil, o altă parte, posibil se vor orienta spre Iurie Leancă; dar eu presupun că cei mai mulți, în special în raioanele de nord ale țării vor vota masiv pentru Igor Dodon. Vom presupune aici, destul de optimist, că voturile electoratului PD care va merge la vot se vor împărți egal între Maia Sandu (45%) și Igor Dodon (45%), cu 10% din ele mergînd la Iurie Leancă.

Care este situația în cele două scenarii?

scenariuab

În ambele scenarii rezultatul lui Igor Dodon în primul tur crește cu 5-6%. Asta se datorează a doi factori obiectivi – pasivitatea electoratului PD va duce la micșorarea bazei electorale, respectiv fiecare vot crește în însemnătate. Pasivitatea electorală favorizează liderul din sondaje. Al doilea factor – electoratul PD nu o va susține masiv pe Maia Sandu, după o campanie foarte agresivă contra acesteia.

După retragerea lui Marian Lupu, Igor Dodon a făcut cîțiva mari pași spre victoria din primul tur.

În această logică electorală, este explicabil gestul „neașteptat” al lui Iurie Leancă de a rămîne în alegeri. Cei 3% ai lui Leancă vor vota cu toții pentru Maia Sandu în cazul retragerii. Nu vor sta acasă.

Acum Igor Dodon se gîndește de unde să mai găsească 25-30.000 de alegători să își asigure victoria din primul tur. Dar chiar dacă ia doar 49% în această duminică, liderul PSRM poate conta pe tot electoratul lui Ciubașenco pentru un tur 2 relaxat. O victorie ușor de prevăzut, despre care am scris în august.

O notificare importantă: scenariile de mai sus NU reprezintă o prognoză. Ele doar sunt folosite pentru a arăta cum (a) pasivitatea previzibilă a electoratului PD plus (b) împărțirea lui între cei doi favoriți, modifică rezultatele procentuale ale votului. Care este direcția.

Vom putea face concluzii duminică.

 

P.S. În toiul campaniei prezidențiale, puțini au atras atenția la intenția de vot pentru eventualele parlamentare. Priviți acest tablou. Se întîmplă lucruri importante în politica din Moldova:

Intenția de vot pentru partide

parlamentare

 


.

 

Rețeta lecturii

Față de mulți din cititorii blogului meu am o reacție ca a omuleanului de la piață, căruia cîinele i-a furat salamul. „He! Ce folos că salamul e la el, dacă instrucția a rămas la mine.”

Din comentarii și discuții în „realitate” sunt mereu uimit de varietatea interpretărilor și a felului de a înțelege textele. E normal că fiecare om ia din toate textele ceea ce poate lua. Sau ceea de ce are nevoie. (De obicei – confirmare și validare).

Avem foarte puține momente de învățare profundă în viață. Eu am avut vreo 5-6. Încă le caut.

Și atunci, dacă tot îmi furați înțelesurile și eu rămîn cu nimic, am decis să scriu o instrucție. Un manual de utilizare a acestui blog.

 

Varietatea lecturilor

Școala face un lucru foarte bun cu predarea aspectelor tehnice ale cititului. Învățăm litere, învățăm să le unim în cuvinte, apoi să adaptăm intonația la sens și la organizarea propoziției sau discursului. Se poate reproșa școlii că nu oferă tehnica lecturii rapide (cînd nu pronunți fiecare cuvînt în minte, din inerție), dar beneficiile acestui nivel sunt discutabile. Viața omului e suficient de lungă să citească ce merită, chiar și cu lectură lentă.

Pe partea de esență – ce facem cu sensurile citite – școala are un program foarte slab. Cu excepția textului literar, analizat după niște calapoade create în secolul 19, se face puțin și aleator.

Așa că, după ce demonstrăm că nu ne înecăm, societatea ne urează succes și ne aruncă în oceanul lecturii. Mulți fug înapoi pe plajă, mulți înoată cum pot, alegînd căi sau fiind duși de curente, fiecare își descoperă propriul stil de lectură și ajungem să atingem infinitul de fațete ale aceluiași text, fără a ne intersecta. De parcă textul ar fi o oglindă selectivă ce reflectă doar fragmentele din noi pe care suntem gata să le vedem.

Nu mă apuc, desigur, să rezolv acum problema cititului. Nici nu cred că poate cineva să o rezolve – mare bucurie din uniformizarea acestui act creativ poate trăi doar un Napoleon sau un Ceaușescu. Nici nu este o problemă. Probleme, în genere, nu sunt, totul e super.

mandala-1001555

Instrucția blogului Homo Ludens (versiune oficială și obligatorie)

Toleranța față de infinitul de rătăciri literale (ce țin de litere) nu trebuie să ne inhibe în exprimarea propriilor metode. Pe care nu le impunem, dar trebuie să le lămurim, pentru evitarea efectelor adverse de la consumarea textelor.

Așa că puteți înțelege ce doriți din textele mele, dar intenția cu care au fost scrise este următoarea:

 

Nu e despre adevăr și nici despre dreptate

Obiectivul scrierii la anumite teme nu este nicidecum unul de a promova un adevăr sau de a revela aspectul „real” al unui fenomen. Pentru mine, e mult mai valoros să reușesc să cresc claritatea imaginii. Respectiv, chiar dacă simțiți că eu am rătăcit foarte departe de adevărurile pe care vă bazați existența, încercați să ignorați reflexul de vomă și să vă răspundeți nu la întrebarea: „Are oare dreptate autorul?” (care, e de fapt o verificare a corelației dintre text ți setul aleatoriu de convingeri cu care v-ați pomenit în acest moment); ci, cum răspunde la întrebările:

– Pune autorul în discuție aspecte noi ale temei?
– Reușește să genereze în mine întrebări care nu mi-ar fi venit, de altfel?
– Reușește pe aspecte pe care le abordează să îmi crească rezoluția imaginii, să disece conceptele și să releve fațete noi ale fenomenului?

Scrisul promoțional – în care se alege o dreptate și apoi, în baza ei, se selectează argumente și evenimente pentru a o demonstra – e prea plictisitor, chiar dacă, de multe ori cad și eu în ispita acestui joc al dualității. Pe acest blog, scris mai mult pentru mine, decît pentru alții, majoritatea textelor sunt cu contraste mici, de asta ochiului deprins cu alb-negru ele, deseori, par spălăcite.

În gîndire, ca și în designul interior, recenții îmbogățiți adoră contrastele, obiectele strălucitoare, aurul și lumina puternică. Cu timpul (și cu gustul), oamenii descoperă bucuria nuanțelor și gradientelor și se mută dinspre discursul de luptă, exterior, spre discursul de autodescoperire. (cu excepția discursurilor-produs, create pentru consum curent, pentru targheți).

Aici am decis să revin, să adaug o nuanță. Cînd spun că discursul se mută dinspre exterior spre interior, am în vedere și lectura. Lectura se mută și ea dinspre căutarea de argumente înspre observarea interioară. Textul citit e și el un monolog al nostru interior, doar că nu e al nostru. Ne lăsăm posedați de monologul cuiva, îl trăim prin noi, cu mici pauze în care ne amintim că monologul nu este al nostru. Cufundarea în lectură și trezirea din lectură. Dar și asta e doar o metaforă, pentru că și monoloagele noastre, cît de ale noastre sunt? Trezirea din ele e la fel de uluitoare.

 

Ca și visele, gîndurile se uită. La fel și convingerile. Textul scris, de la începutul istoriei ne permite acest lux al călătoriei în trecutul nostru.

Și rețeta de mai sus – a căutării de noi nuanțe în domeniile care ne interesează – este una pe care o aplic la toate lecturile. Lectura are acest aspect important de redefinire a lumii, de ajustare și multiplicare a frontierelor rațiunii pe care le aplicăm asupra realității. După o lectură bună, „realitatea” rămîne aceeași, dar lumea în care trăim se face mai bogată. Iar uneori se transformă. Iar rareori – devine alta. Mai plină de sensuri. Pe hartă apar concepte noi, ele creează legături cu neuronii vechi și această extindere înăuntrul nostru ne produce o mare plăcere.

 

Da, lectura e și despre plăcere

Ca și scrisul. Scrisul e o gîndire foarte lentă, care îți oferă luxul să digeri bine gîndurile, să te întorci la ele, să le reorganizezi. Să le contempli. Și să le țeși cu legături noi, pe care monologul obișnuit interior nu se obosește să o facă. Scrisul te face mai deștept. Îți ridică nivelul. Trebuie să recunosc că recitesc de multe ori textul recent finisat. Îmi place să-l șlefuiesc. Îmi oferă iluzia timpului oprit. Pentru că gîndirea cursivă e ca un rîu, iar textul scris – ca o cascadă înghețată. Pe care o poți sculpta. Ca o fotografie. Poți să mai umbli la ea cu fotoșopul…

Da, evident că sunt mai prost ca autorul acestui blog – la fel cum pițipoanca sau pițiponcul cela arată mai bine pe instagram decît la masa de alături; asta-i situația.

Și asta e valabil și pentru domnul cela profesor de la care ai așteptări. El se va repeta, se va bîlbîi, se va încurca și se va contrazice la orele de curs – nu-l judeca. Dacă are o carte scrisă – citește-i cartea.

Eu încerc să produc această plăcere a lecturii. Desigur că nu nimeresc în toate gusturile, dar metoda mea e următoarea: (încerc să) scriu simplu (1). Adică fraze scurte – cuvinte obișnuite. Fără pribambasuri. Scriu verbal (2) (adică scriu la fel cum aș vorbi în fața unui public). Scriu natural (3) – nu fac un plan al textului – urmez șirul natural al gîndurilor. Ce îmi vine aceea scriu.

 

Experimentez

Deseori las calul să aleagă drumul. Ca și în această postare, de exemplu. Trebuia să fie o instrucție de utilizare a blogului, dar a ieșit ciortznaetșto. O mărturisire. Și ea nu pînă la capăt. Scrisul îți oferă această lecție – gîndirea noastră e fragmentară și imprevizibilă. Te pornești în Papua Noua Guinee, și înoți-înoți, îi dăi și-i dăi (ca Octav), dar curenții oceanici te aduc la Dondușeni.

Și da, mă joc. Lectura e un spațiu de joc. În care intrăm, și facem schimb de sensuri. Eu cu ale mele, voi cu ale voastre, jonglăm un pic, ne simțim bine, mai remodelăm plastilina din craniu și mergem mai departe. Spre orizont. Încolo unde ne duce gîndirea și lecturile ei.