Prezentul pragmatic (prima parte)

Acest text este o desfăşurare a unui brainstorming la o temă care mă interesează. E un text în lucru. Nu pretind la originalitate. E despre timp şi percepţia prezentului. Dacă aţi citit idei similare la autori serioşi, vă rog să lăsaţi o urmă în comentarii. 


O să încep cu trei micro-istorii:


1.
Tata ia receptorul:
— Alo.
— Salut, ce faci?
— Privesc televizorul…


2.
Un preot răspunde unei întrebări:
— Înainte de Isus între om şi rai era o prăpastie. Acum, omenirii i s-a mai acordat o şansă…


3. Un fizician:
— Înainte de Big Bang toată materia din univers era concentrată într-un singur punct. În prezent, universul este într-o permanentă extindere.


***


Ce mă interesează în aceste discuţii este raportarea subiecţilor la prezent şi voi încerca să îl evaluez în unităţi de timp. În prima discuţie „acum”-ul durează aproximativ începînd cu 30 de minute înainte de discuţie şi va continua încă vre-o oră. 
Photobucket




În a doua discuţie e marcat începînd cu ~2010 ani în urmă şi continuă pînă în ziua de apoi.
Photobucket




În a treia discuţie prezentul include cam tot trecutul şi tot viitorul imaginabil — de la Big Bang pînă la infinit.
Photobucket


Aplicaţia prezentului în aceste discuţii este peste tot legitimă. Şi nu e vorba doar de timpul gramatical, ci anume de raportarea ontologică la „acum”. Subiecţii se plasează într-un prezent care e uşor înţeles de conlocutori.


Prezenturile din aceste trei situaţii înglobează perioade extinse, unele chiar dincolo de capacitatea noastră de raţionalizare (prezentul nelimitat, infinit).


Chemarea „trăieşte în prezent!” pe care o aud des, bagă cel mai des oamenii într-un regim de auto-observare, care ajunge focusată pe corp — începi să observi cele mai fine mişcări, respiraţia, clipiturile şamd. Adică reflexul aproape automat este să reducem la maximum (sau la minimum, are acelaşi sens 🙂 — adică să facem cît mai mici — perioadele prin care ne raportăm la „prezent”. Eu clipesc, eu simt vîntul, eu am fiori etc.


Problema „clipei” este că ea are puţin sens şi în loc să ne aducă la o contopire cu realitatea şi procesele ei, cel mai des ne fragmentează experienţa pînă la absurd. Un clipit dintr-o sumedenie nu prea are sens şi raportarea la clipa clipitului nu ne ajută deloc să înţelegem unde şi cum suntem prinşi în realitatea timpului. 


Prezentul apare, din această perspectivă, un segment de timp extrem de flexibil, care poate fi întins pînă la limitele care oferă un sens care ne ajută să ne regăsim în haosul cronosului. Prinsul prezentului şi fuga după clipă e un sport, pe alocuri, distractiv. Des duce la introspecţie (I like 😉 şi la descoperirea propriului corp, despre care nu deraiez să discut aici.


(am continuat)


[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DlAPkNpS-O8]

Micro waves me insane
A blade cuts into your brain
To sounds like forks on a plate

.