Prezentul pragmatic (a doua parte)

Acest text este o desfăşurare a unui brainstorming la o temă care mă interesează. E un text în lucru. Nu pretind la originalitate. E despre timp şi percepţia prezentului. Dacă aţi citit idei similare la autori serioşi, vă rog să lăsaţi o urmă în comentarii.


În prima parte am scris despre cum prezentul e perceput în perioade de timp cu sens în trei cazuri exemplare. O să încerc să reintru în temă explicînd ce fac acum. Acum eu scriu acest text. Dacă e să raportăm acest acum la timpul cronologic, el a durat / durează / va dura o oră. Adică „acum eu scriu acest text” = „zece minute în urmă am început a scrie acest text, voi continua încă aproximativ 50”. De ce am ales anume această perioadă de o oră în care mă aflu ca „prezent”. Pentru că are cel mai mult sens.


Puteam alege alte prezenturi. Puteam să explic ce fac acum altfel. 


Acum răsuflu, clipesc, stau culcat pe burtă, ascult muzică, dau din picior, sunt calm, am poftă de lucru etc. Toate sunt valide, toate exprimă un aspect al existenţei mele în timp. Fiecare prezent din acest şir are perioada lui. Clipesc o fracţiune de secundă. Ascult muzică două ore. Sunt calm trei săptămîni. OK, OK. Două 🙂


Totuşi, prezentul la care mă raportez e „scriu acest text”. Această acţiune îmi dă cea mai relevantă ancorare temporală. Relevanţa i-o acord eu. Din această perspectivă asupra prezentului, care nu se doreşte nici unică, nici exclusivă, eu decid care e acum-ul în care mă plasez şi evaluarea opţiunilor este axiologică.


Am observat că cei mai mulţi dintre semenii care încearcă să „trăiască prezentul”, să „prindă clipa” şi să „carpe diem” intră într-un proces de fragmentare a experienţelor în perioade cît mai scurte. Eu clipesc, eu tremur, eu inspir, eu expir… 


Oricît de mult am reduce perioadele de observaţie, raportat la timpul mecanic, clipa are şi ea o durată. Asta o spune şi fotografia. Ne-am deprins că anume fotografia „prinde momentul”. Dar ea nu prinde un moment, ea prinde o durată. Fotografia este expunerea unor sensor la lumină pentru o anumită durată. Fiecare fotografie reprezintă o durata — de obicei între 1 secundă şi 0,001 secunde. 


Iată un moment care a durat 0,25 secunde:


Prezentul însă nu e un curs molcom şi uniform de timp mecanic. Omul care îşi observă clipitul şi respiraţiile înţelege că o astfel de trăire a prezentului nu-i deloc revelatorie. El priveşte întrebător la cel cu chemarea „trăieşte prezentul!”


Care-i problema? Unde-i prezentul? De ce preotul care se raportează la un prezent care durează deja peste 2000 de ani pare mai ancorat în prezent decît cel care îi observă cursul în detalii atît de mici, în perioade atît de scurte?


O perspectivă funcţională ar fi că prezentul e un concept de la care cerem sens. Din infinitul de acum-uri posibile, ne raportăm la cel care oferă cel mai mult sens. Alegem prezentul şi asta e un proces continuu, de cele mai multe ori automatizat. 


Apare replica: „OK, acum că discutăm despre prezent şi ne gîndim la el e clar că ne raportăm la un acum, dar de cele mai multe ori timpul nu face parte din preocupările mele. Cînd mănînc şi discut cu prietenii eu nu mă gîndesc în paralel eu mănînc şi discut cu prietenii, eu mă plasez prin aceste acţiuni în timp pentru a acorda sens existenţei, bla-bla-bla…


Replica e demnă de atenţie. Aparent, viaţa obişnuită ne fură toată atenţia şi timpul rămîne doar un instrument de ordonare şi coordonare a întîmplărilor. Dar dacă o să scotocim prin memorie o să observăm că acolo rămîn doar perioadele care au sens. Doar prezentul cu sens se transformă în trecut. 


Un scobit în nas făcut acum zece ani va fi şters din memorie cîteva momente mai tîrziu. O aşteptare de cinci minute a troleului acum două sătpămîni e atît de insipidă că, aparent nu merită osteneala de a fi memorizată. Pe de altă parte cei doi ani de masterat sunt un prezent care va rămîne în memorie pentru mult timp. Poate pentru toată viaţa.


Poate noi nu raţionalizăm procesul axiologic de alegere a amplasării în prezent, dar el face parte din noi. Trăitul prezentului e o perpetuă alegere între durate care dau valoare.


O să închei aici acest brain-squeezing.


P. S. Acum imaginaţi-vă următoarea situaţie. Iubirea vieţii tale, care acum zece ani te-a fermecat şi ţi-a făcut inima vulcan, care e deja căsătorită şi are doi copii, dar care îţi bîntuie încă amintirile, visele şi regretele se apropie de tine şi spune:


— Ştii, acum zece ani cînd îmi făceai curte, eram foarte atras/atrasă de tine, dar te-am văzut o dată la un seminar scobindu-te atît de oribil în nas încît mi-am spus că eu nu pot fi cu un om care îmi provoacă atîta dezgust…


Şoc!


Brusc, scobitul în nas de acum zece ani, amplasat într-un context nou, capătă sens. El revine din memorie foarte clar, el devine o perioadă crucială. Cele zece secunde, de altfel uitate pe veci, reînvie.


Într-o postare următoare voi vorbi despre trecutul imprevizibil.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=O86iI7oXYfA]

we can roll ourselves over when we’re uncomfortable
oh well the devil makes us sin
but we like it when we’re spinning in his grip.



.