1. Turmentatul: Alegerea politică între raţional şi iraţional

Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce „comunistul” Igor Dodon e moldovean, iar „liberalul” Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante.


Abordarea mea în aceste eseuri este cea a elefantului din camera întunecată. Fiecare criteriu de delimitare, fiecare opoziţie şi dihotomie îşi are rostul în măsura în care scoate la iveală o latură a obiectului de studiu. Astfel, cu cît mai multe instrumente de cercetare sunt utilizate, cu cît mai multe fascicole analitice sunt aruncate asupra unui fenomen, cu atît mai detaliat el apare în faţa cercetătorului. Felul în care ordonez eseurile poate părea haotic, dar probabil că nu-i. Cei cinci indieni nu au cum să vadă întreg elefantul în camera întunecată, dar cu cît mai mult îl vor pipăi cu atît mai multe vor cunoaşte despre el.


1. Turmentatul: Alegerea politică între raţional şi iraţional


Procesul de luare a deciziei de vot este foarte variat de la om la om. Dacă e să vorbim de durată, există persoane conectate permanent la viaţa politică, se expun zi de zi evenimentelor, dezbaterilor, jurnalelor TV şi articolelor de fond şi care ştiu din timp cu cine vor vota şi există oameni care iau decizia în ziua votului, în baza unor informaţii fragmentare. Dacă e vorba de implicare, sunt alegători gata să se bată cu oponenţii lor (“cum poţi vota cei care au distrus neamul/au trădat/au furat averea poporului şamd.”) şi alţii cărora nu le pasă (“oricum nu se schimbă nimic”, “votul meu nu contează”).


Criterii sunt multe, voi vorbi despre unul ignorat pe nedrept – raţionalitatea alegerii. În mod ideal, într-o utopie a raţionalistului, fiecare cetăţean cuantifică avantajele aduse de alegere şi în final ajunge la un top de tipul: P1- 16,22 puncte, P2 – 14,14 puncte, P3 – 11,66 puncte, deci votez P1. La extrema cealaltă electorul pune ştampila în dreptul celui care miroase cel mai frumos sau pe care l-a visat în noaptea precedentă.

Desigur că alegerea raţională, adică alegerea optimală pentru atingerea ţelului, în conformitate cu informaţia deţinută nu poate fi o panacee electorală – fiecare om se raportează diferit la anumite obiective politice şi are acces la o anumită cantitate de informaţie. Componenta iraţională – emoţiile, aşteptările, asociaţiile, patriotismul, etnicitatea, regionalismul ş.a. – e prezentă în majoritatea deciziilor de vot într-un grad mai mare sau mai mic. Nu sugerez că opoziţia raţional-iraţional ar ascunde o componentă axiologică.


Teza acestui eseu este că unul din cele mai revelatorii aspecte ale vieţii politice din Moldova este gradul înalt de iraţionalitate a electoratului, care generează o cerere mare de politică simbolică. Fraza de mai sus este un instrument care poate explica multe din comportamentele actorilor politici. Dacă e să urmărim acţiunile-simbol ale liderilor politici, “gesturile mari”, atunci cei mai mari beneficiari ai buimăciei electoratului sunt PL şi PCRM. Aceste partide sunt cele care se poziţionează cel mai des şi cel mai pronunţat faţă de simboluri – steaguri, monumente, comemorări, jubilee, marşuri, declaraţii ideologice şi istorice, accesorii (insigne, panglici, medalii).


De cealaltă parte, alegătorul pragmatic e deservit (molatic) de partidele mai pragmatice – mai puţin PD şi mai mult PLDM. Liderii din aceste grupuri mizează pe echipă, nume, portofolii, politici cu impact social şi economic, tratate, investiţii, cifre. În mod tradiţional faţa politicianului care deserveşte electoratul raţional este serioasă, gravă, concentrată, poate cu un zîmbet slab, în timp ce faţa politicianului care dansează pentru publicul iraţional este foarte emoţionată – radiază de bucurie, scapă o lacrimă de jale, e crispată de ciudă, priveşte în zare cu evlavie şamd.


Aceste extrapolări arată nişte direcţii generale care ne permit să developăm unele aspecte ale comportamentului politic. Perspectiva dată nu este unica, dar poate fi un instrument aplicabil la multe evenimente. De exemplu avantajul factorului iraţional explică schimbarea de comportament a practicului Filat, care de la o vreme apare ba pe cal, ba făcînd exerciţii. Să fi înţeles că fără votul inconştientului nu poţi cîştiga alegerile?

Comportamentul dublu al participanţilor face ca procesul politic să fie un joc. Cu alte cuvinte persoanele implicate în politică sunt conştiente că aceasta se reprezintă, nu se întîmplă. Jocul dat este un cadru delimitat al realităţii care e guvernat de reguli specifice şi în care jucătorii se manifestă “ca-şi-cum”. Politicianul Alfa e “ca-şi-cum” scandalizat de declaraţia politicianului Beta, dar în afara spaţiului public e de-acord cu el. Politicianul Beta poate să facă o declaraţie “ca-şi-cum” despre veterani, în care pentru el nu contează atît textul şi mesajul, ci anumite cuvinte evidenţiate, gesturile şi faptul că va apărea la televizor. Dacă în utopia politică raţională conducerea statului revine celui mai bun administrator, în realitatea politicii iraţionale cîştigă cel mai bun manipulator.

O altă observaţie ţine de concentrarea voturilor iraţionale în extremele spectrului politic. Dar şi despre extreme şi despre spectrul politic voi scrie altă dată.

În continuare: 2. Războinicul: Partidul de extremă şi violenţa discursului

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=qTTGX27fsA4]