2. Războinicul: Partidul de extremă şi violenţa discursului

Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce „comunistul” Igor Dodon e moldovean, iar „liberalul” Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante.


Acesta e al doilea eseu, în care explic de ce PPCD a dispărut pentru că s-a unit cu contrariul şi, în acelaşi timp, de ce nu a dispărut, pentru că cererea a rămas şi a atras încolo PL-ul. Aceste perspective pe care le dezvolt nu au menirea de „a demasca şarlatanii politici” sau de „a educa masele”. E doar desfăşurarea forţată a unor teze, care departe de a se dori ultime adevăruri, încearcă să scotocească un pic în aparenţe.


2. Războinicul: Partidul de extremă şi violenţa discursului

Pumnul ridicat în politică e o reminiscenţă a naşterii ei din război. Tot aşa cum bărbatul-vînător ne-a lăsat moştenire capacitatea de a ne orienta în spaţiu, bărabtul-erou ne-a transmis în sfera politică ameninţarea.
Desigur că politicianul bătăuş e caricatural, dar pentru a fi impunător el trebuie măcar să ameninţe. Dacă e să surprindem postura dată într-un film cu Bruce Lee, ea ar fi pe cadrul dintre smiorcăitul din nas şi primul pumn.  Politicianul-războinic de azi e prins între permanenţa ameninţării (Пацан, мы с тобой разберемся другими методами…) şi imposibilitatea realizării ei.

De unde vine cererea de politică de extremă şi de băieţi răi în politică?

O perspectivă pixelată asupra progresului este că fiecare îi face paşii individual. La nivel economic există free-lanceri post-industriali alături de săraci blocaţi în chiaburia evului mediu şi chiar de oameni prinşi de Istorie în ghiarele sclavagismului sau ale epocii primitive. În ce priveşte viziunea asupra vieţii, cu un mare grad de aproximare putem spune că haita de post-modernişti din Chişinău, concentrată într-un chioşc e înconjurată de un lac de modernişti aciuaţi în uniuni şi redacţii, în jurul cărora iluminiştii din şcoli şi spitale cu greu rezistă valurilor de antichitate clasică hedonistă şi cinică, în care existenţa nu are nevoie de gîndire, Dumnezeu de moarte şi arhetipurile de explicaţii. Cred că voi păsui la acest moment pentru că simt că va atinge.

Într-un fel, există o pătură de oameni care au reuşit ieşirea din istorie, jinduită de Eliade, pe care nu-i ating schimbările de fond, de idei, doar cele de formă, tehnologice, dar ei toţi participă la istorie prin exercitarea dreptului de vot şi TVA.

E vorba de oamenii care spun: Dac-aş fi eu la putere, ar fi poreadok în ţara asta; Ei numai la dînşii se gîndesc, da la noi nu se gîndesc; Ne trebuie un Vlad Ţepeş / Ştefan cel Mare ca să fie bine în ţara asta. Generalizînd pînă la patetic e vorba de oamenii care fac în casă evraremont, dar nu dau un ban pe spaţiul public, cei care lasă armata să le facă diguri în jurul caselor şi se duc la pescuit cînd vine inundaţia.

Deci iată încă un instrument – o construcţie abstractă cu centre concentrice, în care cu cît mai aproape eşti de centru cu atît eşti mai conectat la pulsul şi neuronul umanităţii. O să repet – modelul acesta nu va fi adevărat sau fals, cred că am depăşit etapa asta, ci va fi util atîta timp cît adaugă detalii la elefant.

Oamenii neancoraţi în gîndire ajung des la extreme. Cererea mare de extremă suge uneori în violenţă politicieni-ursuleţi, pufoşi, calzi şi cuminţi, aşa ca Igor Dodon şi Dorin Chirtoacă.  Eminenţi, citiţi şi în căutare permanentă de laudă din partea profesorului (funcţiile ascunse ale lui Mihai Ghimpu şi Vladimir Voronin) ei au ajuns în situaţia să ridice pumnul de-asupra capului.

Igor Dodon a făcut-o în timpul mitingurilor din mai, pe fonul steagurilor lui Ştefan cel Mare, protestînd – ironia sorţii – contra miniştrilor-contrabandiştilor, iar Dorin Chirtoacă, pe 6 aprilie, sfios, prins de mulţimea exaltată de studenţi în faţa guvernului.

Ajunse în extreme, partide ca PCRM şi PL sunt condamnate să tensioneze permanent electoratul. Cu cît situaţia este mai instabilă, cu atît consumatorii de Ştefan cel Mare migrează spre extreme.

Trecerea (legiferată recent de SUA) de la politica mesianică (alege-mă ca să realizez utopia şi să-ţi împlinesc viaţa) la politica fricii (alege-mă ca să lupt contra duşmanului şi să-ţi salvez viaţa) s-a aplicat în Moldova prin politica fricii unul de altul. Duşmanul nostru extern a fost întotdeauna şi intern. Românul şi rusul s-au contopit prin trîntă în androginul moldav care-şi rupe acum capetele.

Atîta timp cît partidul de extremă poate promite o apocalipsă credibilă (terorismul în SUA, imigranţii în UE, ro-unirea / ru-alipirea în Moldova) atîta timp sufletele moarte de frică vor vota cu politicienii-războinici.

Semnele celor două armaghedoane moldoveneşti sunt permanente, ca nişte sărbători sfinte – acordarea paşapoartelor vara şi scumpirea gazului iarna. Ambele, privite prin prisma pumnului ridicat de-asupra capului sunt vestitoarele sfîrşitului lumii pentru electoratul de extremă.

Dar poate să existe o extremă de una singură?! Cu toate că nu luptă pentru aceleaşi voturi, cea mai intensă polemică e dusă de PL şi PCRM între ele. Şi e o polemică atît de necesară lor, încît o putem numi dialog constructiv de extreme politice.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=msDdfhi8cfo]

Eseul precedent: 1. Turmentatul: Alegerea politică între raţional şi iraţional

.

NB: Prima fotografie e luată de pe pagina de facebook a lui Igor Dodon.