3. Papagalul: stînga, dreapta şi dispariţia criteriului

Ceva timp în urmă m-am simţit provocat să explic de ce „comunistul” Igor Dodon e moldovean, iar „liberalul” Dorin Chirtoacă e român. Aşternute pe foaie gîndurile s-au transformat în mai multe eseuri, care abordează tema pe ocolite, în schimb o ocolesc pe poteci interesante.

Acesta e al treilea eseu, în care am trecut prin teste-şoc conceptul de orientare (dreaptă şi stîngă) politică, pentru a găsi utilitatea lui într-un mediu ce intră în era post-ideologică. Golirea de sens prin repetare, clişeizarea comunicării politice, sugerează aflarea într-o situaţie-tip, deci un joc. De fiecare dată cînd aud trimiteri la stînga politică / dreapta politică, mă întreb: care e criteriul de amplasare a partidelor pe segmentul imaginar? Mai rămîn valabile aproximaţiile Revoluţiei Franceze cînd dreapta dorea revoluţie radicală, iar stînga egalitarism? Şi se opun ele indiferent de context?




3. Papagalul: stînga, dreapta şi dispariţia criteriului


Faţa nemulţumită a lui Oazu Nantoi la o emisiune TV în care Partidul Democrat a fost plasat în categoria „partid de centru” mi-a ţinut de la ecran un discurs despre înţelegerea greşită a noţiunilor de stînga şi dreapta în Moldova. „PD este unicul partid de stînga, recunoscut pe plan internaţional, membru al uniunii socialiste”, spunea dl Nantoi zîmbind înţelegător prezentatoarei. Un alt invitat, de la PSD, a replicat: „În Moldova există o singură axă politică: orientarea spre vest şi orientarea spre est.”


E posibilă însă o înţelegere corectă a simplificării domeniului politic la un segment? Este oare liniuţa de cîţiva centimetri un instrument suficient pentru a măsura partidele? Pentru mulţi este. Şi pus în situaţia de a desena, politologul imaginar va amplasa partidele astfel:

Acest instrument simplu se dovedeşte a fi util pentru „clarificarea” situaţiei prin simplificare. Pentru că în mîna politicienilor şi politologilor, prin manipulări simple la nivel de imagine se pot „arăta”, de exemplu distribuţia voturilor pentru aceste partide (conform BOP din mai 2010):

Explicarea imaginilor într-o lume dresată să accepte graficele, schemele şi sondajele ca esenţe ale realităţii „ajută” alegătorul să se dezmeticească. Mai adăugăm acum cei 22% de indecişi, care nu se regăsesc în graficul de mai sus (presupunînd că decid între partide alăturate):
Acum, avînd la dispoziţie aşa bogăţie de aproximări şi speculaţii, concrete, datorită simplităţii imaginii grafice, putem trage concluzii „logice”:
  • PL şi PCRM nu au indecişi între ei (e şi greu să-mi imaginez omul care se chinuie să aleagă între ele: „Şi Voronin îmi place, şi Ghimpu e făinuţ…„).
  • Cei mai mulţi indecişi sunt între PD şi PCRM, tot acolo se va decide, probabil, înclinarea balanţei între „stînga” şi „dreapta”.
  • Cel mai probabil e că PD se va afla la guvernare.

O-ho! Un simplu beţişor, dar cît de mult clarifică lucrurile.

În internet există şi teste care te ajută să înţelegi cît de dreapta sau de stînga eşti. Putem continua — sunt oameni care se tem de venirea dreptei la putere şi oameni îngroziţi de stînga politică.
Cîndva, demult, pentru aceste poziţionări existau criterii. Conform criteriului ideologic, stînga promova egalitarismul, iar dreapta individualismul. În economie de stînga erau partidele care doreau o implicare mare a statului în economie, iar de dreapta erau liberalii. Treptat, criteriile au încetat a fi menţionate şi orientarea politică a devenit un simplu clişeu prin care se manipulează cetăţeanul turmentat.
Una din cele mai recente demonstraţii a confuziei date sunt tentativele de poziţionare a Partidului Umanist. În timp ce unii jurnalişti îl numesc „în sfîrşit un partid de dreapta orientat spre electoratul rusofil”, unii susţin că acesta va lua cele mai multe voturi de la comunişti. Puneţi-l unde doriţi, de la asta nici componenţa şi nici comportamentul ulterior al partidului nu se va schimba.
Dar argumentele de mai sus nu înseamnă, că în general, simplificarea redusă la două principii e inutilă. De exemplu, dacă ne apucăm să desenăm, fiind conştienţi de criteriu — să zicem conservativ/inovator — putem ajunge la grafice simpatice. Desigur şi acest criteriu e o aproximaţie, pentru că partidele de stînga, adică cele conservatoare, prin faptul că propun soluţii, deja propun schimbări. Dar putem spune că reformiştii îşi pun speranţa în viitor, iar conservatorii se orientează la realizările trecutului. Ar fi normal ca primii să fie votaţi de tineri, aşteptările cărora sunt legate de viitor, iar conservativii de bătrîni, pentru care „înainte era mai bine”.
Iată şi vîrsta medie a electoratului principalelor partide (aproximativ, conform aceluiaşi BOP din mai):

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=9B-h1EEsKDA]

La aceeaşi temă:
1. Turmentatul: Alegerea politică între raţional şi iraţional
2. Războinicul: Partidul de extremă şi violenţa discursului

.