Pe şleau: Care este sensul vieţii?

Eseu despre clişeu (doi)

Ritualul meu de despărţire de Chişinău include un element generat din sine – şezutul „fără noimă” pe băncile din faţa liceului Asachi. Şi pentru că pe acolo se perindă lume multă şi frumoasă, am unit discuţiile sub genericul Emisiunea în direct, în care invitaţii povestesc despre sensul vieţii. Emisiunea e în direct, adică nu este transmisă, nici înregistrată – e trăită de cei care-i sunt martori.

S-au perindat o mulţime de oameni dragi şi întîmplători care au răspuns sau au zîmbit la această întrebare şi o să amintesc cîţiva –
starul de servici Koliţ (de la Snails),
finanţatorul (la figurat) din umbră (la propriu), Gavril,
igorboţanul emisiunii Victor Chironda (tot el şi autoproclamat prezentator interimar),
omul interdisciplinar, Alex Cosmescu,
şi invitaţii Jose Pablo, Florin Gîscă, Vlada Ciobanu, Irina Dubinschi, Leo Fusu, Victor Nichituş, Vadim Luchin, Ana Teacă, Marinela Parlicov, Anastasia Şendrea Valerevna şi mulţi alţii, uitaţi pe veci, care au ratat nemurirea acestui pomelnic.
Experienţa dată a alimentat următorul eseu despre clişeu.

 

— Care este sensul vieţii?

O întrebare care nu este întrebare primeşte de obicei răspunsuri care nu sunt răspunsuri. Şi în acest caz. Clişeizată de frecvenţă, ea a ajuns să marcheze etapa unei relaţii în evoluţia dintre „Ce mai faci?” şi „Tî menea uvajaeş?”. Avantajul este că odată pusă, pune interlocutorul în imposibilitatea de a o dribla — orice reacţie este un răspuns.

Unii rămîn în cadrul ei, acceptă provocarea şi încearcă să uimească sau să amuze (sensul este căutarea sensului, ha-ha). Alţii o preferă ricoşetată şi o întorc, răspund cu altă întrebare sau dau un răspuns-tip (să faci copii, să te bucuri de viaţă). Mai sunt şi din cei bănuitori (da ce ai să mă iscodeşti?) care caută în ochii tăi motivele ascunse, deci adevărate. Sunt şi din cei care răspund, dar din afara întrebării, care depun  efort pentru a înţelege ce se cere de fapt de la ei şi o acceptă ca pe un exerciţiu (hai să definim conceptul de sens, ca să fim siguri că vorbim despre acelaşi lucru…).

— Care este sensul vieţii?

Ultima propunere, de a defini conceptul de sens, pune pe alte gînduri. Întrebarea-clişeu conţine şi o premisă accidentală – că viaţa ar avea UN sens. Adică şi viaţa mea şi a ta şi a lui Leo şi a Vladei şi toate, toate celelalte, au, de fapt, un singur sens. E o presupunere dubioasă, dacă e să urmărim varietatea de oameni şi soarte. Mi se pare mai cuminte să presupunem că sensuri sunt mai multe.

Dar mai multe cum? Fiecare viaţă are cîte un sens? Fiecare viaţă are mai multe sensuri? Poate viaţa mea să aibă multe sensuri?

Văzut aşa, sensul vieţii mele poate fi de fapt o succesiune de sensuri. Fiecare acţiune îmi umple viaţa cu sens. Fiecare moment este încununarea vieţii de pînă acum. Eu mănînc acum, deci sensul vieţii este să mănînc; aştept troleul, discut, răspund la sms… Eu scriu acest text. Tot ce am făcut pînă acum m-a pregătit să scriu acest text.

Fiecare alegere, mică sau mare (Ceai, cafea? Vrei să fii soţia mea?) acordă vieţii sens. Şi sensul poate fi privitul unui buletin de ştiri sau sunatul unui om cu care să vorbeşti tare tare vrei şi te temi. Prin însăşi viaţa noastră răspundem zi de zi la această întrebare.

 

 

— Care este sensul vieţii?

OK. L-am aflat. Şi? În perspectiva multora, după urmează fericirea, izbăvirea, mîntuirea, integrarea europeană, sfîrşitul războaielor şi veşnicul sex.

Creştineşte vorbind, sensul vieţii este mîntuirea. Adică accesul la viaţa de apoi, la viaţa veşnică. Care-i sensul vieţii de apoi, desigur că nu se discută. El e, probabil, intrinsec. O să ajungem şi o să vedem.

Viaţa de aici e plină de luptă, păcate, ispite şi rugăciuni, care formează o suprafaţă zgrunţuroasă, de care putem lipi sensuri. Viaţa de apoi e veşnică, monotonă, alături de îngeri şi Dumnezeu şi nu are nici măcar final. Oare cum e?

— Care este sensul vieţii?

Deci, moartea. În toată splendoarea ei e sensul ideal pentru cei care caută o finalitate, un punct.

Bunica mea, ca multe alte bunici ale voastre, după ce şi-a căsătorit toţi copiii a început a se găti de moarte. Casa mare a tot umplut-o cu ţoale, ulcioare, ştergare şi alte cadouri care au fost împărţite la înmormîntare. Între 50 şi 70 de ani, adică 20 de ani din viaţă ea a aşteptat moartea (îmi închipui cu greu consecinţele unei atitudini similare la Eliade sau Antonioni). Şi asta nu e o metaforă, ea chiar întreba aproape zilnic: „de ce nu vine să mă ia oare odată şi odată?” O exaspera pe mama cu detalii despre înmormîntare. Nu mai avea nici o dorinţă, nici o aspiraţie. În felul ei era exact omul care şi-a îndeplinit misiunea şi aştepta să plece. Simt că între generaţia ei şi a mea, undeva am pierdut această artă de a ne pregăti de moarte.

Locul morţii în viaţa oamenilor intenşi este în spate. Moartea se fugăreşte după ei. Din urmă îi mînă moartea. Îi zoreşte. Le şopteşte la ureche: „Nu pierde timpul, eu sunt aici.” Pusă în faţă, moartea blochează. Omul pentru care moartea e în faţă, se ţine cu mîinile şi picioarele de trecut.

Chestiunea rămîne irelevantă pentru majoritatea din noi. Nu prea mai găsim loc pentru moarte în vieţile noastre. Moartea, ca şi iarna, ne suprinde permanent (A murit X? Îngrozitor. Ieri era viu şi azi nu mai este.) Oamenii trăiesc ca nişte nemuritori şi mor surprinşi, violent, neîmpăcaţi.





— Care este sensul vieţii?

Continuarea, continuarea, continuarea. Fiecare vietate tinde să-şi apere viaţa, fiecare specie îşi asigură procrearea, viaţa în general se autoorganizează şi se adaptează mediului, ca să continue.

Iar oamenii, pînă coboară Dumnezeu din cer sau urcă ei la El, se evaluează unul pe altul. Cine mai poate consola, ierta sau confirma dacă nu un alt om? Am făcut bine că i-am spus? Am făcut bine că am tăcut? Ochii mari caută în jur arbitrul care să spună, inevitabil: „Ai făcut bine!” Şi acel arbitru e întotdeauna un alt om. Ridicat la nivel de sistem oamenii par un grup de fiinţe care aşteaptă unul de la altul confirmarea existenţei lor. Mîngîierea de pe cap. Bravo! I like! Da, ai făcut bine! Ai procedat corect! Eşti mîndria şcolii!

— Care este sensul vieţii?

Răspunsurile care ne este dat să le dăm vin fie prin gîndire, fie prin limbaj, fie prin artă. Şi gîndirea şi limba şi arta sunt consecinţe ale vieţii. Toate sunt componente ale ei şi sunt mai mici ca ea. Poate componenta mai mică să cuprindă întregul mai mare? Raţional – nu. E un paradox.

Şi sensul întrebării? Dincolo de întrebare. Ca şi „timpul de afară este minunat”, clişeul dat ne poate duce la o nouă sesiune de plictis sau la o discuţie palpitantă. Întrebarea nu e o întrebare, e un pretext. Şi răspunsul nu e un răspuns, ci o invitaţie. O accepţi?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cwJ64IND__U]

Cam tot acolo:

Testarea soluției geografice: Cum de ai rămas în Moldova?

 

.