De ce nu lucrează camerele video de la Stăuceni?


Uneori oamenii de 40+ ani dau din cap înţelegător cînd aud că cineva e specialist în comunicare şi toată fiinţa lor transmite mesajul non-verbal: „aha, am înţeles, bate apa-n piuă”. Valoarea comunicării e greu de mîngîiat, nu o poţi strînge în palmă. Şi greu de înţeles. Pe de altă parte, la nivel de spaţiu informaţional social, toate realităţile sunt abstracte. Chiar dacă dispun de un avatar, ca banii.

Nu putem apuca informaţia, scutura identitatea, lovi atitudinea sau jongla cu credinţa. Dar ele sunt aici, printre noi. Şi ne decid, de multe ori, rostul.

La intrarea în Chişinău, în drept cu satul Stăuceni, sunt camere de filmat. Ele au fost instalate să surprindă şoferii care depăşesc viteza legală şi să-i fotografieze. Mai apoi aceştia primesc acasă „nota de plată”. Factorul uman este ocolit, sunt evitate situaţiile de corupere.

Dar, vai! Camerele video nu mai funcţionează. Ele „s-au stricat” după vreo săptămînă. Şoferii ştiu asta. Ei le ştiu pe toate. Ei ştiu că după ce au fost instalate camerele, sediul poliţiei rutiere a fost zguduit de un val de proteste şi presiuni.

Camerele nu au crescut în Moldova. Ele nu recunoşteau deputaţii, angajaţii judecătoriilor, poliţiştii în civil, soţiile primarilor, nepoţii miniştrilor, cumătrii preşedinţilor de raion, verişorii inspectorilor fiscali, foştii colegi de clasă ai procurorilor şi nici măcar pe şoferii contabililor firmelor finanţatorului de partid. Ele fotografiau, ca proastele în baza unui singur criteriu – viteza. Strategie sinucigaşă într-o ţară cu tradiţii multi-criteriale.

Acum, desigur, multora le va părea straniu că voi vedea aici o problemă de comunicare, cînd „e clar pentru toţi” că problema este corupţia. Dar jeluitul pe corupţie nu rezolvă sarcina iniţială – de a face camerele să lucreze ca să pedepsească infractorii. Ştiu că par cinic, pentru că nu mă lamentez din cauza asta, dar starea generală de corupţie este un dat, este terenul pe care porneşte aproape orice iniţiativă în Moldova. Există utopia legal-ideală, ca o hartă a terenului, pe de o parte şi există realitatea socială, ca un landşaft concret, pe de alta. Dacă vrei să faci o casă şi harta de la cadastru arată că terenul e neted, dar găseşti acolo o rîpă, nu vei construi casa de parcă rîpa nu există. Vei ţine cont de rîpă.

Înapoi la camere. Poliţia nu a ştiut să comunice cu şoferii. Nu a putut să-i convingă de realitatea acelor camere şi că funcţia lor trebuie acceptată. Camerele de filmat din Stăuceni au încetat să funcţioneze pentru că nimeni, niciodată nu a crezut în în ele. Lucrurile în care oamenii nu cred, nu există.

Rondul giratoriu de la „soroklet”.

La Telecentru, lîngă „Gaudeamus”, există un cerc (rond giratoriu). Şoferii îl ştiu. Pînă la reconstrucţia lui în 2007, indicatorul impunea şoferii de pe cerc să cedeze fluxului de maşini de pe Asachi sau Alecsandri. Prioritate aveau străzile, nu cercul. După reconstrucţie indicatorul a fost schimbat şi arată, mîndru un cerc îngroşat – cercul a devenit principal şi drumurile adiacente secundare.

Dar, vai! Şoferii continuă să acorde prioritate aşa cum s-au deprins. Au trecut deja doi ani şi nimeni nu crede în indicatorul cu pricina, spre stupoarea „oaspeţilor capitalei”.

Schimbatul semnului (al legii) nu aduce automat transformarea socială. Dacă oamenii nu cred în lege, ea nu există. Convenţia socială nu e palpabilă, nu o poţi lua în mînă, dar uneori e mai tare ca betonul.

Replica spectatorului consternat: Şi ce are asta cu Ziua Independenţei?!


.