Despre Alegere — 3: Opţiunile

În pofida numărului mare de concurenţi electorali, este clar pentru mine că opţiunile, la moment, sunt două: o guvernare dirijată de PCRM sau una cu nucleul format de AIE. Alte variante nu sunt. Eventualele partide mici sau „trădări” nu vor schimba esenţial această ecuaţie.

Aici avem un avantaj — ambele structuri au fost la guvernare şi putem compara nu dor din programe. O să evit să fac acum evaluări detaliate, dar impresia generală a mea este următoarea:

Cele mai mari probleme pe care le asociam cu guvernarea PCRM — ineficacitatea actului de guvernare, corupţia şi toleranţa faţă de abuzuri, gestiunea ineficientă a bugetului de stat, privatizările frauduloase, preluarea afacerilor, intransparenţa luării deciziilor, manipularea în rapoarte şi prin mass-media — sunt de fapt trăsături ale întregii clase politice şi ale aparatului administrativ.

Felul în care aliaţii au împărţit vama, procuratura, SIS-ul, comisariatele şi restul structurilor de putere şi felul în care le-au gestionat a demonstrat o lipsă de voinţă politică de a modifica paradigma. Din păcate, în ce priveşte viziunea asupra guvernării, alegerea este mică.

În 2007, la 1 ianuarie, România a intrat în Uniunea Europeană. Românii au fost hrăniţi cu speranţa integrării timp de 15 ani. Însuşi sensul existenţei statului român în această perioadă era integrarea în UE. Aceasta era linia de orizont a viitorului. Ce se va întîmpla după, nu interesa pe nimeni, pentru că era evident — după integrare va veni mîntuirea şi veşnica fericire. La 1 ianuarie 2007 românii s-au trezit însă cu aceleaşi drumuri, aceiaşi vecini, acelaşi sistem medical şi de educaţie, aceiaşi funcţionari corupţi şi aceeaşi dorinţă aprigă de a fugi unii de alţii. 

De fapt, ceea ce mă interesează cel mai mult de la un om politic este răspunsul la întrebarea: Care este sensul Republicii Moldova? Pentru că, pînă la urmă, Moldova este o organizaţie ca oricare alta. Şi chiar dacă mulţi o percep ca pe un fenomen temporar (fie ca stat, fie ca patrie — adică, „emigrez la prima ocazie”), iată că au trecut 20 de ani şi cei mai buni dintre noi încă suntem aici.

PCRM-ul are o viziune mult mai clară a viitorului Moldovei. Proiectul Moldovenesc ar fi unul foarte atractiv, dacă partidul care-l promovează nu ar fi atît de compromis. PCRM este un partid incoerent, incapabil de dialog politic, violent în raport cu opoziţia şi din această cauză el nu mă poate convinge să-l susţin, chiar dacă are o ofertă mai elaborată şi mai clară pentru viitor. PCRM este un partid cu mendre.

AIE-ul, aparent, ne propune acelaşi mit al integrării care a consumat imaginaţia românilor. E destul să citeşti însă programele electorale sau declaraţiile reprezentanţilor lor, uneori chiar din acelaşi partid, ca să înţeleg că nici ei nu prea ştiu ce ne propun. Discuţia dintre Tkaciuc şi Fruntaşu oferă o diagnoză destul de clară a etapei la care suntem în această integrare.

Într-un sat prăpădit, în care majoritatea locuitorilor sunt oameni care nu se descurcă singuri — bătrîni, bolnavi, copii, tineri alcoolizaţi alegerea de mai sus s-ar putea exprima astfel: pe de o parte nişte bandiţăi din alt sat vin cu propunerea de a strînge bani, de a organiza o clacă, să iasă lumea şi să lucreze ogoarele, să repare drumurile, să vopsească gardurile, pe de alta nişte bandiţăi de pe loc spun că e mai bine să scrie la raion şi cei de la raion o să trimită bani ca lumea să lucreze ogoarele, să repare drumurile şi să vopsească gardurile. Oamenii înţeleg că bandiţăii oricum o să fure majoritatea banilor. Iată alegerea.

Alegerea este searbădă. E greu să găseşti motivaţie să o faci. De aceea şi recurg concurenţii la „lupta sfîntă împotriva…” (comunismului / liberalismului).

Şi eu încă analizez aici nişte concepte, ignorînd un factor cu greutate — ipocrizia liderilor de partid. Unica ce-i mai face pe aceştia să dea, să lucreze, să depună efort, este orgoliul. Vîrful muntelui, preşedinţia. Funcţia de preşedinte trebuie păstrată măcar pentru că funcţionează ca morcovul legat în faţa măgarului. Toţi vor acolo. I-ha-a-a!

Dar dincolo de emoţii (pentru că, dragi anticomunişti înrăiţi, sunteţi la fel de manipulaţi de denumire ca şi aşa-numiţii pensionari nostalgici) eu aleg AIE. Şi o fac pentru că aceasta tolerează un mediu de libertate de exprimare în care se pot dezvolta mişcări politice cu viziune clară.

Fără aşteptări mari, oricum. Pentru că la nivelul celor cinci criterii menţionate în primul text, AIE nu cîştigă esenţial la nici un capitol. Nici la intervenţii, nici la zavhoji şi nici la încredere.

Dar AIE nu există pe listă. Există mai multe partide.

(va urma)

.