Infinitul de smîntînă

Nu ţin minte cînd a încolţit exact această reprezentare în imaginaţia mea.

Lumea este un infinit de smîntînă. Oriunde m-aş îndrepta e masa consistentă, uniformă, albă. Orice loc e acelaşi loc, deplasarea nu are nici un sens — nu sunt repere, nu există direcţii. Primele memorii ale acestei imagini vin din adolescenţă, de unde şi interpretarea freudiană — smîntîna este de fapt spermă, imaginea este o reprezentare a dorinţei sexuale.

Cu toate că nu-i refuz validitatea, interpretarea asta mi-i străină. Sunt elemente valoroase pe care ea le ratează. Lichidul aici vine ca o expresie a realităţii, dar în acelaşi timp el este impenetrabil. Prin smîntînă nu poţi vedea şi, cu toate că aceasta este infinită, orizontul meu în acest model este limitat pe retină.

Acum trec la altă reprezentare puternică. Tot din adolescenţă vine. Am simţit la un moment dat o mare insatisfacţie de lichidele accesibile. Setea de „ceva, dar nu ştiu ce”. Sete e folosit aici cu sensul direct, aveam accese de astfel de sete. Caut şi acum un lichid potolitor şi hrănitor, după care să nu rămînă nici un gust. Aşa lichid nu e apa, care spală. Nu înseamnă că nu îmi place apa, dar apa curăţă, reduce setea, nu o potoleşte. Aşa simt eu. Sucurile şi dulcegăriile amăgesc setea. Alcoolurile te cuceresc, sunt intruzive şi le place să pună stăpînire. Laptele îmi este nesuferit de la 6 ani încoace. Kinley are iz de de acel ceva, dar nu mi-i clar ce componentă anume dă această impresie şi mi-i clar că acel lichid ideal nu este Kinley.

O singură dată am băut ceva satisfăcător, dar e foarte posibil că memoria se joacă cu mine. Eram la un coleg de clasă într-a zecea şi mama lui făcea în borcanele de miere terminate un fel de butură în care punea fel de fel de chestii, sunt sigur doar în privinţa lămîii. Memoria îmi spune că acel gust, dulciu, dar în acelaşi timp neutru, a fost cel mai apropiat de acel lichid minunat.

Nu am găsit materializarea acestei seti, dar recent, după o nouă criză de ceva ce nu există, am ajuns să caut mai multă informaţie despre ambrozie şi nectar şi am ajuns la ideea că şi băutura zeilor greci şi dorinţa mea este exprimarea dorului de lichid uterin.

În aşa interpretare cele două reprezentări îşi vin în întîmpinare. Smîntîna a funcţionat doar ca un ieroglif al lichidului hrănitor, neutru, potolitor, care reprezintă întreaga lume, este infinit şi impenetrabil. Ambele dorinţe se aliniază în logica dorului de burta mamei, care se manifestă şi în poziţia fătului cînd dormim şi în plăcerea scăldatului sau în dorinţa de a zbura.

„Revelaţiile mititele” (©Alex Cosmescu) îmi vin prin stranii asocieri create de acea carte minunată pe care o citesc şi nu v-o pot recomanda, despre care am scris în postarea precedentă. Gîndurile care mă bombardează în dimineaţa asta sunt atît de multe şi eu atît de lenos, încît doar o să le înşirui fără a le dezvolta sau explica:

copilăria ca timp mitologic personal, de acolo vin zeii, demonii, clişeele, tertipurile; o carte care emai mult decît un text, mai mult decît un obiect, care e o umbră a ceva mult mai mare, un portal; fericirea ca simplu dor de armonie prenatală; fericirea ca ocupaţie, de acelaşi tip ca cititul, croşetatul sau mîncatul;

Mă întorc la lecturile despre abandon şi copleşire şi presupun că revin mîine deja cu impresii de la iLeader, care a avut loc ieri şi a fost un eveniment frumos.

.