Machiavelli din Singapore

Din cărţile citite recent parcă se cere o paralelă întrte „Singapore. Din lumea a treia în prima” de Lee Kwan Yew şi „Noul Machiavelli” de Jonathan Powell. Primul autor este unul din creatorii statului Singapore, care a fost membru al guvernului timp 52 de ani! Dintre aceştia, 38 în calitate de prim ministru. Al doilea a fost şeful cabinetului britanic condus de Tony Blair timp de zece ani.

Cu toate că 10 ani este o guvernare lungă pentru o democraţie europeană, există o diferenţă enormă de scară între cele două guvernări. Pentru Blair, care vine la putere într-un stat dezvoltat şi stabil, principala reformă şi marea lui mîndrie a fost cea a sistemului de educaţie. Pentru Lee Kwan Yew, care vine la putere într-o fostă colonie britanică, guvernarea înseamnă construcţia unui stat de la zero.

Ţara care merge de la sine

Downing Street 10, sediul primului ministru britanic.

Această diferenţă de scară poate fi explicată în mai multe feluri. Marea Britanie la momentul venirii lui Blair la putere era o societate stabilă, cu instituţii funcţionale. Era o ţară care mergea de la sine şi în care rolul guvernului este limitat. Powell îşi exprimă într-un moment stupefacţia cînd înţelege cît de puţină putere are, de fapt, un prim ministru britanic. El reuşeşte să ilustreze această stare descriind înghesuiala din Downing Street 10, în care funcţionarii nou-veniţi luptă pentru un birou cît mai aproape de prim ministru şi ajung să lucreze claie peste grămadă în antecameră. Principiul priorităţii distanţei fizice de decident în faţa funcţiei sau amplasării formale pe organigramă lucrează şi în SUA, unde, ne spune Powell, un speechwriter de-al lui Clinton a preferat să lucreze într-o debara, doar să fie aproape de preşedinte.

Lee Kwan Yew

În contract, Lee Kwan Yew ajunge să conducă o colonie care şi-a cîştigat recent independenţa, fără tradiţii statale, stabilitate şi prinsă în conflicte interne şi externe. În aşa condiţii guvernul este totul şi prestaţia lui determină succesul statului. Singapore în anii 60 a fost parte din Federaţia Malaeziană, a fost în situaţie de conflict cu Indonezia, era un teren al războiului rece şi a trecut prin conflicte violente interetnice şi atentate teroriste.Capacitatea liderului de a-şi impune viziunea şi de a dribla problemele a fost decisivă pentru stat. În anii 60 în Singapore de la sine mergea doar contrabanda. Toate sistemele vitale pentru stat – securitatea, justiţia, infrastructura de transport, comerţul, educaţia au trebuit gîndite aproape de la zero.

Dimensiunea ignorabilă

Singapore

O altă explicaţie a diferenţei de scară vine de la dimensiune. Marea Britanie a lui Blair este un stat enorm, în comparaţie cu oraşul-stat Singapore. Dincolo de inerţia dimensiunii mari, Blair mai este integrat (a se citi legat) în sisteme supranaţionale greoaie ca Uniunea Europeană, NATO sau alianţa cu SUA în Irak şi Afganistan. Gesturile politice ale guvernului Britanic sunt subtile, atente, graţioase.

Guvernul lui Lee îşi poate permite să taie în carne vie şi să impună reguli la care se opune majoritatea. Cu toate că 80% din populaţia din Singapore este de origine chineză, Lee Kwan Yew insistă ca engleza să fie limbă de stat şi toate legile şi constituţia statului sunt redactate în engleză. Motivaţia – dorea ca statul să fie neutru şi avea nevoie de o limbă neutră a statului. Cu toate acestea premierul este şiret – el ajunge la acest statut pentru limba engleză meticulos şi constant şi descrie o manevră tactică prin care diminuează rolul limbii chineze, fiind însuşi chinez.

Prin aa. 70 în Singapore exista şi o universitate cu predare în chineză. Cu sau fără aportul guvernului aceasta era mai puţin prestigioasă decît universitatea de limbă engleză. E şi normal că într-un stat-port, în care comerţul şi relaţiile economice globale sunt motorul economiei, cunoaşterea bună a englezei sp fie decisivă la angajare. Aşa că Lee Kwan Yew începe monitorizarea performanţelor universităţilor în baza angajării absolvenţilor. Pentru că universitatea de limbă chineză e net inferioară la acest capitol, printr-o comisie guvernamentală aceasta e ataşată celeilalte universităţi. Moşul e mulţumit.

Dimensiunea mică a teritoriului şi vecinii agresivi mari, îl fac pe Lee Kwan Yew să privească atent harta şi să înţeleagă că cel mai bun profesor de strategie militară pentru ţara sa poate fi numai Israelul. Din anii 60 armata oraşului-stat este instruită de ofiţeri israeliţi. Pentru prim-ministru nu contează cît de mică este armata, important e să fie mobilă şi bine echipată. Ceea ce în anii 70 era valid pentru Singapore, a devenit în anii 2000 doctrină oficială pentru toate ţările mari.

Singapore a demonstrat că a fi mai mic nu este un dezavantaj. Dimensiunea contează, dar ţările mici se pot dezvolta  mai repede. Ele pot deveni mai competitive în scurt timp. Oraşul-stat are o populaţie cît Moldova, dar un PIB de 300 de miliarde de dolari. Moldova produce 10 miliarde pe an.

Minciuni, minciuni, minciuni…

Ambele cărţi sunt nişte instrumente de marketing politic. Dincolo de evenimentele descrise, ele mai au şi funcţii operative. Ochiul deprins va trebui să discearnă între tentativele de a turna zoi în capul lui Gordon Brown sau a spăla de păcate un regim care ţinea închişi cu anii propriii cetăţeni fără judecată.

Politica e un joc murdar şi prim-miniştrii sunt puşi des în situaţii să aleagă între cîteva morţi. Omor din faşă conspiraţia comunistă chineză sau o las să coacă un război civil? Atac alături de SUA Irakul şi intru în conflict cu vechea Europă sau mă abţin şi supăr monstrul economic american?

Fiecare om politic are ce explica lui Sfîntul Petru la poarta raiului. Ambii autori se apropie de limita acceptabilă a sincerităţii şi chiar o depăşesc. Dincolo de vălul de luciu, inerent oricărei autobiografii, ambele cărţi conţin lecţii despre cum se face politica.

Una din lecţiile lui Lee Kwan Yew pe care o poate însuşi oricine, de la amărît la prinţ este că indiferent dacă eşti bogat sau sărac, contează să cheltui mai puţin decît cîştigi. Singapore a avut timp de 30 de ani buget cu proficit. Doar în cîţiva ani de criză bugetul de stat a avut deficit. Cetăţenii au fost convinşi, iar pe alocuri impuşi să economisească. Sistemul medical e bazat pe economii – achiţi un procent din venit pînă acumulezi o anumită sumă. Mai departe impozitul tău poate fi investit în hîrtii de valoare ale statului. Orăşenii sunt acţionarii sistemului de transport public. Majoritatea singaporezilor sunt proprietari de locuinţe. Statul dispune de bănci şi companii telecom în care acţionari sunt sute de mii de cetăţeni. Pentru ca aceştia să nu vîndă acţiunile, guvernul a implementat un sistem de fidelitate – cu cît mai vechi e acţionarul, cu atît mai mari beneficii are. Evident că nimeni nu vrea să vîndă acţiunile.

Oraşul-stat a fost proiectat ca un oraş al oamenilor care poartă răspundere pentru familia şi bunăstarea lor. Satul le-a oferit infrastructură, reguli de joc inviolabile şi instrumente financiare, dar nu mai mult. La moment 15% din familiile din Singapore sunt milionari în dolari americani.

P.S. Despre Noul Machiavelli a scris şi Nicu Popesu, selectînd pasaje lungi din carte.

.