Al cui e oraşul?

(editorial publicat azi în ziarul Capitala)


E ianuarie şi gustul de an nou încă se citeşte pe feţele chişinăuenilor. Anul Nou este cea mai mare sărbătoare a moldoveanului urbanizat. Crăciunul poate mai ţine pieptul la sate, dar odată cu diluarea lui în Crăciun pe vechi şi Crăciun pe nou pierde şi acolo din poziţii.

Anul Nou e una din moştenirile culturale sovietice de care nu scăpăm şi nici nu ştiu dacă are sens să vrem să scăpăm. Să decidă oamenii. O altă moştenire culturală sovietică este privitul, an de an, al filmului „Ironia sorţii”. Un fel de concert vienez de crăciun a-la-russe. Eroul principal încurcă oraşele şi ajunge într-o clădire identică, pe o stradă identică dintr-un oraş fără identitate, un oraş sovietic – un muşuroi al omului muncii, egal în toate.

Berlinul de est încă luptă cu amprenta gosplanului de pe faţa sa. E greu să scapi de cicatricile socialiste care taie un oraş vechi cu bulevarde late împrejmuite de case-cutii de carton, de nouă etaje. Nemţii au încercat să vopsească aceste cutii în culori diferite, le adaugă pe alocuri detalii, ţărţămuri, dar oricum, apartamentele din blocurile de tip sovietic nu sunt populare şi costă mult mai ieftin decît cele din alte regiuni.

În timp ce Berlinul, Chişinăul şi Harkovul construiau raioane-tip şi se înfrăţeau arhitectural pînă la pierderea identităţii, în Copenhaga anilor 1960 tînărul arhitect Jan Gehl număra pietonii. Lui i-a părut straniu că toate marile oraşe ştiu care e numărul de maşini care circulă pe străzi, dar habar nu au cîţi pietoni circulă pe trotuare. Şi a organizat o echipă care a stabilit fluxurile principale de pietoni în capitala daneză.

În următorii 40 de ani (!) Gehl a transformat prin intervenţii minore, atente şi bine calculate oraşul Copenhaga dintr-un oraş dominat de automobile, într-un oraş orientat pe pietoni. El a reuşit asta în pofida unei opoziţii permanente care opera cu clişee: „Danezii nu sunt italieni, ei nu vor să meargă pe jos”, „În Danemarca e frig, oamenii nu vor merge cu bicicletele”, „Copenhaga şi aşa are multe maşini, dacă vom limita accesul  se va crea un ambuteiaj enorm” şamd.

Acum Copenhaga e cunoscută pentru cea mai mare zonă pietonală din Europa – Strøget, un loc atît de popular încît toate magazinele şi cafenelele îşi doresc spaţii în el. Danezii nu sunt italieni, dar ei au acceptat cu plăcere cultura urbană orientată pe pietoni. În Danemarca e frig, dar chiar şi pe zăpadă oamenii circulă cu bicicletele prin oraş.

În întreaga lume oraşele se transformă radical. Ele au apărut ca centre comerciale – pieţi. De asta şi se numesc în română tîrguri – pentru că oraşul e acolo unde se face tîrg. Între timp ele s-au transformat în centre industriale, în care erau amplasate marile fabrici şi uzine. Aglomeraţiile urbane sunt legate strict de necesitatea acumulării unui număr mare de oameni în zonele de producere. Între timp oraşele s-au mai schimbat o dată şi au devenit centre de servicii şi spaţii în care oamenii îşi duc viaţa. Muncitorii din uzine nu mai reprezintă majoritatea orăşenilor, acum majoritatea sunt încadraţi în sfera de deservire. Oraşele încetează să fie centre de producţie industrială şi încep din ce în ce mai mult să fie mediu de trai pentru oameni care-şi cîştigă pîinea cu mintea.

Inerţia gîndirii arhitecturale moldoveneşti îmbibă planul urbanistic al oraşului cu un anacronism şocant. E greu de crezut că după 20 de ani de independenţă şi de revenire la valorile „adevărului istoric”, o primărie democratică şi orientată pe valori europene poate propune eradicarea unei porţiuni de Chişinău istoric pentru construcţia unui nou bulevard sovietic. Chişinăul dă în continuare prioritate automobilelor. Pietonii să facă bine şi să se ascundă în mall-uri. Unica zonă pietonală din capitala noastră europeană va rămîne Piaţa Centrală.

Noul plan al Primăriei continuă construcţia socialismului în centrul Chişinăului anilor 2010-2020. Reţeaua tîrgului medieval va fi ştearsă de o linie dreaptă şi blocuri noi de parcă nici nu a fost 1989, de parcă nici nu a căzut zidul Berlinului. Zidul Berlinului e în capul fiecăruia din noi şi Ironia sorţii nu este unicul atavism cultural sovietic ce ne determină comportamentul.

Voi reveni la temă şi tare sper că vor scrie şi cei care în mod natural trebuie să se ridice cu toată firea contra distrugerii oraşului vechi – bravii arhitecţi din Moldova.

Berlinul de est (în imagine) marchează începutul continuumului arhitectural sovietic ce păşeşte dintr-un oraş identic în altul pînă în Vladivostok.