Aşa cum trebuie

(editorial publicat ieri în Capitala)

Eu din băncile şcolii am fost învăţat să cred că lumea din jur nu este aşa cum trebuie. Toţi maturii care mă influenţau direct, începînd cu părinţii şi terminînd cu profesorii refuzau realitatea. Începînd de la comportamentul altor oameni pînă la marile probleme geopolitice.
 
Că Moldova trebuie să aibă mare, dar nu are am aflat la 5 ani. Prima călătorie la Zatoka. Localitatea care trebuia să fie în Moldova, dar era în Ucraina. Mai tîrziu am aflat că noi trebuia să avem şi munţi, dar nu avem. Că trebuia să fim în România, dar nu suntem.
 
Plus cazuri simple, din viaţa de zi cu zi. Şoferul de troleibuz trebuia să se oprească în staţie, dar nu se oprea. Mai ţineţi minte? Erau aşa vremuri. Troleibuzele erau pline şi şoferii opreau cu 50 de metri mai departe de staţie ca să dea drumul la pasageri, dar să nu mai urce nimeni. Noi, elevii, dar şi maturii, bătrînii alergam după troleibuz. Unii aveau norocul să urce, alţii urmăreau cu privirea cutia enormă de conserve plină de oameni.
 
Toţi trebuiau să vorbească româna, dar nu toţi o vorbeau. Toţi trebuiau să o vorbească frumos, corect, cu accent bucureştean, dar o vorbeau urît, cu rusisme şi cu accent moldovenesc. Vînzătorii trebuiau să ne zîmbească, dar nu ne zîmbeau. În magazine trebuiau să fie produse, dar nu erau. Statul trebuia să asigure un trai decent şi salarii demne, dar nu asigura. Oamenii trebuiau să fie amabili şi să-şi ceară scuze dacă te călcau, dar nu o făceau. Tinerii trebuiau să ofere locurile celor în vîrstă, dar asta nu se întîmpla.
 
Procesul de eliberare din această schizofrenie educată a început cu întrebarea „De unde ştiu oamenii cum trebuie să fie tot? Care e sursa acestei tainice ştiinţe?” Eu vedeam că ştiinţa dată nu aduce celor din jur nici o satisfacţie. Pe de o parte unele „trebuie” au refuzat să devină realitate – marea şi munţii, accentul bucureştean, statul şi salariile demne şi altele. Pe de altă parte, predicatorii trebnicii ştiinţe nu marcau nicdecum schimbările uluitoare care aveau loc sub ochii lor. De exemplu opritul troleibuzelor în staţii, zîmbetul vînzătorilor, produsele de pe rafturile magazinelor.
 
Nimeni nu mi-a spus bucuros: „Uite atent, troleibuzul TREBUIE să se oprească în staţie şi, fii atent, AŞA ŞI FACE!”. „În magazine TREBUIE SĂ FIE produse şi AŞA ŞI ESTE”. Oamenii care trăiesc crezînd într-o lume care Trebuie, mai bună decît cea reală, parcă nu pot să se bucure cînd lumea reală le face un pas în întîmpinare.
 
Probabil că aşa şi trebuie… Să nu ne bucurăm. Pentru că noi ştim cum trebuie să fie lumea din jur şi noi am fi făcut-o mult mai bine decît Dumnezeu, nu-i aşa? Pentru că noi ştim cum trebuie. Şi trebuie să fie cu totul şi cu totul altfel.