Satele Moldovei, bune doar la alegeri #2

În timpul celei mai recente navigări prin internet, am dat de un articol care m-a zguduit, demn de compunerile şcolare.

Cînd a fost Alexandru Vakulovski la Antoneşti, să-şi vadă mama, la un moment dat a început să se împiedice de argumente evidente ale inconvenienţei traiului la sat. Satele din Moldova nu sunt goale. Pur şi simplu nu toţi oamenii au reuşit să plece din ele la timp, aşa cum a reuşit autorul articolului.

Dacă citeşti presa din Moldova, te obişnuieşti cu asemenea articole. Aceleaşi articole. Gazeta Moldova Socialistă nu a dispărut, ea s-a dispersat.

Exclamaţia plină de patos „şi statul nu face absolut nimic să nu fie aşa” este una automată la Homo Sovieticus. O spun „oamenii de cultură”, o spun „oamenii muncii”, o spun „ţăranii”, o spun, iată şi „intelectualii”. Toate castele deprinse cu priponul statului totalitar îşi îndreaptă năzuinţele, speranţele şi dezamăgirile spre stat.

 

Gravitaţia ne ţine la pămînt. Şi statul nu face nimic să nu fie aşa!

Alexandru Vakulovski vede foarte bine punctele slabe ale satului:

ca să fii gospodar în sat, trebuie să munceşti ca un sclav. Nu e ca la oraş, să-ţi vină apa şi gazul, tu doar să plăteşti factura, sinuciderile sunt ca ciupercile în zona rurală, Moldova rurală a rămas iarna asta fără apă, o zi fără apă la Chişinău e ştire, o viaţă fără apă la sate – tot normal, lipsa serviciilor, exodul masiv în străinătate al populaţiei rurale, omorurile sunt trecute la fapt divers, culoarea sîngelui e la fel de banală ca şi culoarea vinului, nu pot să nu observ mizeria şi grozăviile care se întîmplă uneori acolo, satele Moldovei au criminali în serie, satele noastre – un sicriu îngheţat în cimitir.

Desigur că multe din exagerările de mai sus sunt false. Multe, însă, reflectă destul de fidel realitatea satelor moldoveneşti. Alexandru Vakulovski a plecat de la sat, ca mulţi-mulţi alţii pentru că la oraş viaţa e mai comodă – ai acces la servicii mai bune, ai oportunităţi mai mari de angajare, e mai interesant. Asta face ca în fiecare zi 1 milion de oameni pe acest pămînt să părăsească satele şi să se mute la oraş. În fiecare zi. Un milion.

Guvernul Germaniei nu a făcut nimic să salveze satele. Şi nici guvernul SUA. Nici al Japoniei. Unele sate, care au devenit atracţii turistice în aceste ţări, s-au salvat singure. Restul – au dispărut sau s-au transformat în oraşe.

 

Civilizaţie provine de la latinul civitas – oraş sau oraş-stat.

Hai să ne imaginăm un stat-perfect pentru sate, un stat care face totul ca să nu fie aşa. Statul vine la Antoneşti şi repară drumurile, trage apă, trage gaz, creează locuri de muncă ca oamenii de acolo să aibă cu ce achita facturile. Ar rămîne autorul în sat? Puţin probabil – nică cultură! Statul ar mai veni o dată la Antoneşti şi ar crea un ziar ca Alexandru să aibă unde scrie, ar deschide un teatru, ar deschide librării şi ar mai organiza expoziţii. Ar rămîne Alexandru acolo? Sunt mai multe şanse, dar mulţi tineri ar pleca încă. Statul mai vine o dată şi deschide o universitate, aduce profesori buni, construieşte nişte spaţii publice atrăgătoare – pieţe, parcuri, trotuare cu pavaj. Hm… Satul Antoneşti devine oraş! Şi pentru că are locuri de muncă, universitate, teatre, ziare, el are deja vreo 10.000 de locuitori.

Dar, vai! Antoneştiul nu e unicul sat din Moldova! Mai sunt 2000. Statul ia fuguţa şi se duce în toate cele 2000 de localităţi şi le transformă în oraşe. Obosit, dar împlinit, statul cumpără Timpul de Antoneşti şi citeşte acolo un articol usturător: „Satele au dispărut şi statul nu face nimic ca să nu fie aşa”.

 

Cît costă visul?

O astfel de istorie ar costa cam 500 de milioane de euro pentru a fi implementată în Antoneşti şi cam 1000 de miliarde de euro pentru toată republica. Asta ar mai însemna că avem nevoie de încă 20 de milioane de oameni ca să populăm aceste sate. Oamenii care deja nu-s sovieticus ştiu că statul nu poate da nimănui ceva fără a lua de la altul. Aceşti bani vor fi luaţi prin impozite tot de la moldoveni. E gata Alexandru Vakulovski să contribuie cu 350.000 de euro în taxe pentru acest program? Şi cîte 350.000 de euro va trebui să dea fiecare moldovean, inclusiv mama lui din Antoneşti. Mai mult decît atît, Alexandru va trebui să facă asta în paralel cu creşterea a 40 de copii, cît va trebui să nască fiecare femeie fecundă din Moldova pentru a popula în 20-30 de ani oraşele noi.

Eu nu voi continua această istorie. Scriitorii sunt scriitori şi ei vibrează împreună cu cititorii. Moldovenii simt aceeaşi jale şi acelaşi regret ca şi Vakulovski referitor la satele din Moldova. Şi la fel ca Vakulovski ei caută o viaţă mai bună, cu mai multe comodităţi, o viaţă la oraş.

Moldova, cu populaţia ei actuală, încape lejer în cele 10-15 oraşe pe care suntem în stare să le întreţinem şi să le dezvoltăm. Ca şi în SUA, Germania sau Japonia, populaţia rurală se va reduce drastic. Nu simt nici o bucurie sadică acum cînd scriu asta. Cum nu simţea nici Alexandru Vakulovski vreo bucurie sadică atunci cînd a părăsit Antoneştiul.

Simt însă că mă apucă lehamitea cînd văd oameni tineri, şcoliţi, care au călătorit prin alte ţări şi au avut ocazia să înveţe, întorcîndu-se umil cu mîna întinsă la „stat” şi cerşind de la el resurse. Dacă vrei să salvezi satul, Alexandru, du-te şi salvează-l. Nimeni nu o va face în locul tău. Statul nu există. Există 3 milioane de cetăţeni care se jeluie. De la ţăran la primar, de la scriitor la prim-ministru. Toţi se plîng, toţi aşteaptă de undeva salvarea şi izbăvirea.