Durerea teritorială

Din școală am fost înconjurat de hărți și de istorii despre cum dușmanii ne-au luat pămînturile. „Muntele și marea” ca durere a apărut prin clasa întîia sau a doua. Nu știu dacă durerea mi-a fost injectată prin vreo poezie patriotică sau vreo „carte de istorie” scrisă de un scriitor patriot, dar ea era foarte reală. Prin clasa șasea am fost învățat deja să mă doară chiar și perderea Pocuției. Pînă pe la 20 de ani toate aceste teritorii făceau parte din corpul meu extins și mă dureau – Balta, cadrilaterul, Bucovina. Fiecare raia turcească de pe hărțile medievale era ca o bubă înflată pe corpul meu imaginar.

Hartă după hartă, text după text, dangăt după dangăt am fost învățat să gîndesc teritorial. Face parte din softul statului național – programarea cetățeanului să moară pentru teritoriu.

Tinerii absolvenți din Siria simt ca o rană proaspătă amputarea Iskanderunului. Japonezii repetă ca o mantră tragedia pierderea Kurilelor. Rușii sunt educați din fașă să-i doară întreg globul. Nu e genetic. E programare conștientă prin manuale obligatorii.

MAP-DESERT-OF-DREAMS_grande

La capitolul complexelor teritoriale nu există diferență esențială între Putin, Băsescu și Dodon. Toți vor înapoi niște teritoriu.

Criticăm bucuria animalică a 80% din ruși de alipirea Crimeii, dar undeva în suflet ținem ascunsă acceași bucurie pentru momentul cela cînd „muntele și marea” iar vor fi ale noastre. Pentru că acel moment numaidecît va veni, pentru că Dumnezeu nu poate să nu țină cu o mînă de oameni în detrimentul altei mîni de oameni și Dumnezeu ține cu noi.

Pe de altă parte cum să inventezi un alt sistem prin care omul să fie gata să-și dea viața în război pentru a proteja o elită? Cum să inventezi și să implementezi o altă mitologie în care teritoriul e mai important decît viața umană? Algoritmul e simplu – crești ieniceri. Iei copii de 6 ani din familii (obligatoriu), îi înveți că sunt victime, că sunt înconjurați de dușmani și 10 ani la rînd le arăți hărți cu teritorii furate, teritorii sfinte, teritorii ale noastre…

Altfel, ce nebun o să lupte cu arma în mînă pentru dreptul unui sau altui grup de a beneficia de pe urma redistribuției bogățiilor?

Discuția la această temă este o blasfemie și ea va genera la mulți un nod în gît și impresia că ceva sfînt e călcat în picioare, tocmai pentru că vorbim de o religie. O religie cu însemne, fondatori, apostoli, icoane, eroi și minuni. O religie cu preoți detașați în fiecare sat, plătiți de stat, înarmați cu manuale de programat copii.

Victorian Map of Matrimony circa 1870

Regele e gol. Teoria e falsă. Ce contra-argument mai poate fi cerut cînd în această lume există Rusia? O Rusie enormă care suferă în continuare de durerea teritorială.

Cum se tratează această durere, în care s-au investit atîtea eforturi ale atîtor genii? Scriitori, poeți, compozitori, filosofi, oameni politici și artiști, toți au țesut în ultimele două secole uniforma conceptuală a emancipării prin teritoriu. S-au tratat nemții după 1945? S-au tratat japonezii după Hiroshima? S-au tratat sîrbii dubă 1999? Greu de spus.

În anii 60, cînd a venit la putere în Singapore Lee Kwan Yew, a declarat oficială limba engleză. Într-o țară cu 80% chinezi. Mai apoi, timp de 5 ani, încet-încet a distrus universitatea chineză și i-a încorporat toate facultățile în universitatea engleză. Din perspectiva preoților religiei de mai sus, planul a fost, desigur „diabolic”. Mai mult, în toate ciocnirile etnice dintre chinezi și malay insista ca numărul de arestați chinezi să fie mereu mai mare, pentru a nu da minorităților impresia că poliția îi discriminează.

Asta e o altă temă însă. Să rămînem la teritoriu.

Cum e posibil ca Singapore, care este de 24 de mii de ori mai mic decît Rusia, să fie net peste aceasta la toți indicatorii dezvoltării umane. Mult mai mulți copii mor la naștere în Rusia decît în Singapore. Mult mai mulți cetățeni mor din cauza lipsei de acces la medicină. Mult mai mulți mor în accidente și de moarte violentă. Singaporezii trăiesc în medie 82 de ani, rușii – 69. Și acești 13 ani în plus ei îi trăiesc în Singapore, iar rușii în Rusia.

Dacă ar exista un indicator ca PIB per kilometru pătrat. Rusia ar avea 120.000 de dolari per kilometru pătrat, Singapore – 391.000.000.

Și oricum ne doare. E prea adînc inoculat virusul. „Sărută-ți copile părinții și frații.”

Teritoriul e așa un concept care ne aparține fără criterii și fără merite. Chiar dacă de pe teritoriul actual oamenii fug cu sutele de mii, noi oricum parcă am mai vrea niște teritoriu. Acesta e un lucru foarte important – că în pofida a cît de mult ne batem joc de actualul teritoriu, noi oricum merităm mai mult teritoriu.

Între timp urbanizarea, care trebuia să aibă loc din satele moldovenești în orașele moldovenești are loc din satele moldovenești în orașele italiene, rusești sau canadiene. Dar teritoriul iartă totul. De aceea și ținem așa de mult la el.

E straniu acest reflex al oamenilor de a se judeca unii pe alții după criterii care nu pot fi controlate, care nu țin de decizii: culoarea pielii, frumusețea chipului, corpul, înălțimea, limba maternă. Trăsăturile care sunt rezultatul deciziilor și parcă ar reprezenta mai mult personalitatea celuilalt – inteligența, comportamentul, empatia, înțelepciunea, la urma urmei faptele – se observă mai greu, se developează în timp, sunt mai puțin importante, sunt secundare. Pe facebook și în pașaport sub nume stă fotografia.

Frumusețea e cu atît mai importantă cu cît o primim fără efort. E un fel de semn că suntem „aleși”. Și nu este oare tentant să fii „ales”? Să dispui de beneficii și resurse nu ca urmare a unui efort și așa, pentru că ești ales?

selestra

La fel ni se prezintă și hărțile. Acest teritoriu ne aparține pentru că suntem aleșii pentru aceste teritorii. Și nu contează cine locuiește acum acolo și ce vor ei, adevărul istoric le va aranja. Istoria e așa o religie în care chiar dacă toți oamenii sunt la fel de vechi și au la fel de mulți strămoși, unii din ei sunt mai importanți. Și aceștia suntem noi.

Populațiile de roboței programați să moară pentru teritoriu sunt ușor de convins să omoare pentru teritoriu. Inclusiv oamenii apropiați. Oameni alături de care au locuit o viață întreagă. Jertfa aproapelui în numele zeului e un mit prezent în fiecare religie.

Avraam și-a dus fiul la altar. Fiul Domnului a murit pe cruce. Pavlik Morozov s-a bucurat în raiul comunist de șase biografii, numeroase cîntece, o operă, o poemă și milioane de icoane.

Rușii și ucrainenii au ajuns să se urască și să-și dorească moartea, iar pe alocuri și să se ucidă, după același scenariu vechi.

Privește la lista de prieteni de pe facebook. La oamenii din cafenea de la mesele vecine. La vecinii tăi. La cei cu care mergi alături în microbuz. Cîți din ei i-ai ucide pentru întoarcerea Cetății Albe?

Și chiar, oare cîți din frienzii de facebook sau savuratorii de cafea de la masa vecină fac în viață lucruri atît de importante și indispensabile? Atît timp cît trăim în aval, ce preț poate avea această viață?

Țin minte și acum ultima discuție avută cu un coleg de clasă, ajuns lider de tineret la un partid de dreapta. Spunea că dacă ar depinde de el ar pune artileria și ar distruge Tiraspolul. La replica mea că acolo sunt prieteni, copii, neamuri, părinți ai „noștri” (am ales o categorie pe care să o înțeleagă), mi-a răspuns că nu și-ar schimba decizia chiar dacă acolo s-ar afla mama sa. Îl cred. E exact în algoritmul manualului școlar. Și ar putea chiar să nimerească în el.

Care e cel mai important lucru pe care l-a făcut Ștefan cel Mare? A cîștigat un milion de bătălii.

Ah, și Pocuția. Nostalgia după Pocuția…

Evident, însă, că „nici nu se poate altfel”, „întotdeauna a fost așa”, „chiar dacă ne-am schimba, cei din jur de vor ocupa”, „cum îți permiți tu să jignești amintirea” și „nași dedî vaievali”.

Gîndurile de mai sus nu se încadrează în schema obișnuită „problemă – opțiuni – indicatori de performanță – soluție optimă”. Și concluzia nu are cum să fie o rețetă. Dacă ați ajuns cu lectura pînă aici, nici nu cred că e nevoie de o concluzie.


.