Despre sensul vieții (partea a doua dintr-un infinit de părți)

Am observat un interes constant a cititorilor față de sensul vieții. Anume această căutare aduce constant necunoscuți din google la mine pe blog. Recitind alte postări la temă, am înțeles că pentru un prim contact cu blogul meu trebuie să pregătesc un text mai potrivit. Acesta.

 

Care este sensul vieții

1
Putem privi sensul vieții ca direcția lineară în care ne mișcăm ca urmare a deciziilor luate. Un fel de micro-sens al vieții. Decizia ta de a citi acest articol, precedată de decizia ta de a verifica facebookul și urmată de decizia de a căuta pe google informații despre orașul vechi moldovenesc Vozia, toate, dacă le înșiri una după alta, formează un șir, iar acest șir ne povestește despre sensul vieții noastre.

 
Și Jung și Castaneda și Gurdjieff ne atenționează că majoritatea deciziilor ni se întîmplă de fapt și nu le luăm în mod asumat. Pentru Jung ele se întîmplă în inconștient. Pentru Gurdjieff în somn. Castaneda în genere ne spune că noi nu vedem lumea din jur. Aceste remixuri din Socrate ne explică de ce există destinul și de ce oamenii mari îl pot depăși, învinge. Pentru că se descoperă pe sine, în spatele pasiunilor, instinctelor și posedărilor.

 
Prin urmare, descoperirea acestui sens al vieții e o muncă de detectiv. Trebuie să te urmărești atent, treaz, profund și vei descoperi că îți ești străin. Pas cu pas. Că marile decizii ale vieții le iei fără a fi conștient de ele. Că ai ajuns sărac din cauza traumelor din copilărie, că n-ai noroc în dragoste din cauza conflictului dintre străbunici care ți s-a transmis karmic sau că îți distrugi fericirea în ultimul moment din cauza putrefacțiilor centrelor de putere care nu primesc energia potrivită.

 

Mai în scurt, tu nu ești vinovat.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

2
Dar mai este și sensul colectiv al vieții. Aici e mai puțin subtilă treaba. Mai din topor. Mîntuirea colectivă e sîmburele tuturor ismelor. Creștinismul, comunismul, naționalismul sau vegetarianismul toate propun rețete care îmbogățesc viețile cu sens, pret-a-porter. Măsori, îți vine, porți o perioadă și te simți împlinit.

 

Rețeta mîntuirii colective cel mai des include transportarea individului într-un timp mitologic, structurat după modelul „idila din trecut – haosul din prezent (de care se face vinovat individul) – idila viitoare (pe care o putem obține prin efort colectiv)”. Cîndva eram în rai, dar am păcătuit, dar vom ajunge iar în rai (dacă…). La fel eram în comunitatea primitivă, acum suntem în capitalism, dar vom ajunge în comunism (dacă…). Eram cîndva rasa supremă, acum suntem pervertiți de străini și cu sîngele amestecat, dar vom ajunge la curățenia națională (dacă…). Natura era cîndva în armonie idilică, dar am poluat-o și distrus-o, dar putem salva planeta (dacă…). Înainte oamenii nu consumau carne, dar acum consumă și sunt plini de boli, dar putem redeveni sănătoși și fericiți (dacă…). Înainte statul era mic și libertatea cetățeanului era mare, dar acum statul e totalitar ți controlează toate sferele vieții, dar putem să redevenim liberi (dacă…). Cîndva națiunea musulmană era unită în califat, dar vestul și războaiele sectare au distrus califatul, dar vom fi din nou uniți și islamul va deveni adevărat (dacă…).

 

Pe parcursul vieții, un om obișnuit poartă mai multe -isme pret-a-porter, mai ales în adolescență și tinerețe, cînd energia debordantă nu oferă timp mult pentru reflecții, iar deciziile sunt greu de asumat. Colectivele mai au marele avantaj că iartă orice crimă și își eroizează martirii. Poți să ucizi, să furi sau să alungi populații întregi de pe un teritoriu, dar asta e OK, atîta timp cît se face în numele -ismului.

 

Mai în scurt, tu nu ești vinovat.

11201850_1131201496890293_4793885587706429968_n

3
Pe lîngă dihotomia singular vs. plural al sensului vieții, mai există o formă, străină gramaticii și logicii limbii noastre, dar prezente în alte limbi – dualul. Sensul vieții, conjugat la dual, se reduce la găsirea jumătății. Trăirea împreună cu cineva. Sensul în comuniune și contopire.

 

Acest celălalt poate fi soțul sau poate fi organizația. Sunt mulți oameni care trăiesc în slujbă și își găsesc sensul în parcurgerea ierarhiilor – militarii, polițiștii, birocrații, îndrăgostiții. Cei de vocație. Putem spune că acești oameni se nasc cu mentalitate de structuralist. Ei găsesc sensul nu atît în fond, cît în formă. Uniformă. Organizațiile oferă vieții ordine. Ierarhie. Repetare. Proceduri. Sau iluzia acestora. Și pentru mulți asta e suficient și fără mult conținut.

 

Instituționalizarea dragostei oferă vieții această structură etapizată. Îndrăgostirea, relația, logodna, nunta, copilul, cumătria, grădinița, școala, universitatea, nunta copiilor, nepoții, grădinița nepoților și nespusa fericire a fiecărei etape, care îți schimbă radical viața, care te face să înțelegi abia acum o nouă nuanță a fericirii și privilegiul de a putea spune că abia acum înțelegi și cei care nu au trecut această etapă nu au cum să înțeleagă.

10389139_872128526130926_8532292030566298248_n

4
Am scris în alte texte că sensul vieții se poate arăta în multe chipuri. Poate fi un eveniment – găsirea lui – după care e raiul. Poate fi un proces – căutarea – permanenta ajustare a lumii din jur la propriile decizii. Poate fi o ocupație – ziua lucrez, iar seara îmi găsesc refugiul în sensul vieții – în pasiune de exemplu. Sensul vieții poate fi descoperit postum. De exemplu cînd ajungi la 50 ți înțelegi că ceea ce ai făcut la 30 are o valoare metafizică enormă, care dă vieții tale tot rostul. Sau poate avea o manifestare istorică, dacă vezi lumea ca un lanț, iar tu ești o legătură mai mare sau mai mică a lui. Sensul poate fi biologic, cînd îți privești fiica sau fiul și accepți că ești un (excelent) purtător de material genetic și lași în grija urmașilor finalitatea.

 

Creierul nostru e producător și consumator de sensuri. Totalitatea sensurilor ne construiește viziunea individuală asupra lumii. Începînd cu felul cum percepem timpul (de exemplu unii desenează anul ca cerc, alții ca linie, unii ca zig-zag de anotimpuri) la felul cum definim propria bunătate. Pentru că noi întotdeauna suntem buni, iar lumea din jur o schimbăm ca să se adapteze faptelor noastre. E mai ușor să redefinim lumea, decît să acceptăm că am procedat greșit și că trebuie să ne schimbăm.

 

Dar realitatea învinge iluziile. Orice viziune a lumii e un model finit, aplicat la un univers infinit și imprevizibil. Prăbușirea modelului duce la depresia profundă, pentru că reperele se prăbușesc, iar locul nostru din centrul lumii, este de negăsit. Toate sensurile se surpă și atunci căutăm sensul vieții. În jur în sine, în timp sau în google.

 

Și ai nevoie de cineva care să te cuprindă și să îți spună că faci totul corect, că ești un om minunat și că (dumnezeu, națiunea, natura, rasa, partidul, soțul, organizația, istoria…) e mîndră de tine, de relizările tale și că toți au nevoie de tine în proiectul de salvare (a naturii, a omenirii, a națiunii, a speciei, a sufletului, a memoriei strămoșilor, a materialului genetic, a conștientului).

 

Că nu ești vinovat pentru acest haos din jur. Dar din contra, că ești un aducător de ordine, de structură și de sens.

 

P.S. Gata, mă duc să caut pe google informații despre vechiul oraș moldovenesc Vozia 😉