Iarna la care nimeni nu se așteaptă

 

„Никогда такого не было, и вот опять”

12654390_1174119702598472_3279507057150869024_n

După cum decurg lucrurile, la alegerile prezidențiale va cîștiga Igor Dodon. Ușor. Contracandidații lui sunt mai morți ca Lenin. Chiar dacă undeva în clădirile din Chișinău trupurile lor palide există și chiar se mișcă, ei produc mai puține știri ca Valerian Mînzat.

Nimeni nu se așteaptă la asta, desigur. La victoria inevitabilă, neașteptată a lui Dodon. Toți știu că ea se apropie, dar lumea preferă să nu se gîndească la asta. Ca la factura pe căldură.

Lumea acum e preocupată de analiza inexistenței Republicii Moldova. Cum anume nu există, cum anume nu e independentă, cum anume e vinovată și cum anume trebuie părăsită. În sensul că dacă de trîntit ușa plecînd, parcă trădează o frustrare, de plecat încetișor fără gălăgie parcă e o recunoaștere a propriei nimicnicii, mai în scurt trebuie de gîndit la asta. Și chiar cei care demult au plecat se întorc cu gîndurile lor iar și iar în spațiul informațional să trîntească ușa. Așa un paradox – părăsești Moldova o singură dată, dar trîntești ușa cu fiecare ocazie.

Între aceste plecări imaginate și trîntituri de ușă, politicienii cu rating vor să producă entuziasm. Or, entuziasmul necesită un punct de sprijin. Un sol. Un punct de pornire. Iar Republica Moldova, care iarăși trece prin faza iluzorie, nu permite să te împingi de ea. Piciorul se cufundă într-o mîzgă de frustrare și nu se oprește. Așa că entuziasmul generat aleatoriu, din inerție, printre puținii entuziaști, nu se anină de nimic și umblă încolo-ncoace dispersat, înmulțind confuzia. În jur parcă e foarte multă nedreptate, dar oamenii, cumva, rabdă. Destul de contraintuitiv. (Șozafignea?!) Politicienii de opoziție sunt foarte încurcați. Potențialul cinetic e enorm, dar obiectul e în echilibru. Mulțimea se uită în altă parte, Moldova nu-i privește, „tot asta” nu are nici o legătură cu mine, eu nu sunt aici, eu sunt în altă parte, se gîndește obiectul în echilibru.

(Despre ce îndrugi tu aici, Ion Grosu, că nu se leagă nimic, dar parcă înțeleg ce vrei să spui?)

Exact.

Despre ce e această postare? Ca de obicei, despre mine. Și apoi despre cum văd eu cititorul și chinurile lui. Despre energiile lipsite de conținut ale forțelor revoluționare. Asta cînd ți-i ciudă tare, dar cuvinte n-ai. Nunta din cer e una simbolică. Soarele și luna nu se văd, la alegeri vor participa ambii. Unul, obsedat de imaginea din oglindă, alta, paralizată de propria umbră.

Vi-l imaginați pe Philippides alegînd 42 de kilometri pentru a exclama în fața atenienilor alarmați: „Trei ore patruzeci și trei de minute” și apoi să moară fără a transmite nici un mesaj? Eu mi-l imaginez ușor. Opoziția moldovenească aleargă binișor maratonul, dar nu are nici un mesaj. Moldovenii s-au adunat la marginea Atenei și așteaptă cu sufletul la gură, dar mesagerul se gîndește doar la timp. Se uită la ceas. Face un selfi pe fonul ceasului. Ajunge la finiș. Și moare plin de sine, dar deșert de conținut. Așa niște alegeri.

Moldova era foarte reală acum 4-5 ani. Oamenii chiar cîntau despre pașapoartele albastre, se făceau drumuri, se instalau steaguri mari, se găseau bani pentru simboluri. Lumea părea să se prăbușească în direcția corectă.

După care mîna moscovei a șters toate aceste eforturi cu un șumuiag de dolari furați, arătîndu-ne cum se face salamul.

Ne-a apucat greața, un demotivator universal. Această poveste nu este despre mine, mi-am spus. Am încetat să scriu, m-am retras din spațiul public. Am devenit observator detașat. Am încetat să comunic. M-am înstrăinat. (La urma urmei pentru cine acest efort. Pentru voi?! Nu merită.)

Sauron se apropie de Moldova cu pași rapizi. Suntem conștienți că acest teritoriu rupt în 1812, în fiecare perioadă istorică a rezonat cu spațiul tartar. Ne-am unit, despărțit, indepentizat și am fost ocupați (foarte ocupați) în același timp și în același fel ca alte teritorii din stepa sarmaților. Avem mai multe trăiri comune cu Lituania sau Georgia, decît cu Italia sau Grecia, cu toate că distanța geografică și legătura culturală e în favoarea ultimelor.

Aceste sincronizări ciudate, la fel ca și confirmările prorocirilor lui Usatîi, sunt simțite și recunoscute de moldoveni. Donbasul și Crimeea creează un ecou mai puternic decît orice s-ar întîmpla la Iași sau București. Suntem conectați, legați și dezlegarea nu se produce. Iluzia dezlegării nu creează iluzia că se produce.

Ucrainenii și-au descoperit calitatea iluzorie a țării lor mari pe hartă, odată cu rușinea pierderii flotei din Crimeea. Ofițerii pur și simplu schimbau steagul. Jurămîntul. Țara. Și Crimeea. Pe noi ne-a costat mai ieftin – un miliard? – dar efectul e același. Ceea pe ce puteai păși ieri, azi deja e nisip mișcător.

Victoria lui Dodon va avea un efect dublu. Pe de o parte va genera din nou o sursă de realitate Moldovei, pentru că ceea ce doare e real. Știm din copilărie. Și o să ne doară. Pe unii. Chiar dacă vom spune ha ha ha. Va fi un prilej să găsești forțe să te implici? Să te legi din nou de iluzie. Să spui – trebuie de luptat. Această piatră legată de gîtul meu este inima mea.

Unii din noi vor mai trînti o dată ușa. Indiferent, dacă au plecat demult în Canade sau dacă abia acum pleacă sau dacă nu au plecat cu corpul, dar trîntesc și ei ușa în nasul Republicii Moldova, amenințînd marea că-i va opri valurile.

Winter is coming.

O siriizare a Moldovei va pune în altă perspectivă acești 25 de ani. Brusc ei vor deveni „epocă de aur”, „perioadă interbelică” și sursă de amintiri fericite.

  • Îți aduci aminte cînd încă exista Orheiul Vechi? Sau cînd puteai urca în mașină și pleca la Etulia. Sau cînd Chișinăul exista? Cînd prietenul X încă era viu?

Cît iubim, aflăm cînd pierdem.

Moldova are viitor, zice unicul candidat activ la funcția de președinte. El tot are viitor. Toți avem viitor, desigur. Asta e tot ce avem.