A trăi cu boala

Motanul negru din curtea noastră. Nu pot scrie că-i al meu, că e mîndru. Stă afară lîngă fereastra întredeschisă și absoarbe firele de căldură care se preling din casă. Afară e soare cu dinți. Îl cheamă Barac, nici de la Obama, nici de la Hussein, ci anume ‍de la Barraq. Are pe spinare urme de leșai. E boala de piele cu care lupt de vreo doi ani deja. Pacientul e foarte sensibil. Nu acceptă atingeri, dară-mi-te aplicare de unguent lipicios și urît mirositor. E exclus.

Ultima armă – un spray cu care îl împroșc pe răni în timp ce mănîncă. Sunetul fin al sprayului face toate pisicile din curte (avem 5) să țîșnească speriate care încotro. Ustură. Boala dispare, apoi iar apare, în locuri noi, de obicei în pete mici, fără a afecta blana strălucitoare a motanului. Libertatea de a umbla prin curți și a te bate cu alți motani costă.

Acum e iarnă, leșaiul, din cauza frigoterapiei se retrage singur. Barac, străluce, conform numelui. Imaginea lui pe fereastră, colectînd resturile de căldură ce i le oferă casa, mi-a adus aminte de un concept foarte elaborat pe care l-am învățat în satul bunicilor din Soroca – să trăiești cu boala.

Să trăiești cu boala este o stare de împăcare între om și boala lui, în care nici una din părți nu poate învinge. Fie că e vorba de diabet, de reumatism sau o umflătură ciudată pe spinare; fie că e vorba de o durere cronică la picior, șale sau mînă de origini nediagnosticate, aproape fiecare al doilea om din sat trăia cu o boală.

O parte din ei au ajuns la armistițiu după lupte grele, umblat pe la medici, cheltuieli pe cure și proceduri, fără rezultate decisive. Ei trăiesc cu boala și nu prea au de ales.

Partea a doua, numeroasă și ea, s-a împăcat cu boala fără (mare) luptă. Fie că boala a venit treptat, prin mici amorțeli care au trecut în mici dureri care au trecut în minore dizabilități; fie că ea a venit cînd omul avea alte priorități (da pămîntul cine o să-l prășească?), fie că a a atacat un om cu profundă neîncredere în medicină, în toate aceste și alte cazuri, omul s-a împăcat cu boala din start.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

În cazul bunelului era o umflătură mare pe spinare. Toți știam de ea, toți îi spuneam să meargă la medic, umflătura creștea an de an, dar, cum nu încurca la lucru, bunelul nu vedea sensul să piardă o zi sau chiar mai multe ca să și-o scoată. Umflătura ceea a văzut colhozuri, a văzut căderea Uniunii Sovietice, a văzut denominlizarea rublei și deficituri a văzut cum purtătorul ei a căzut dintr-o mîndră și meritată avuție, într-o sărăcie lucie. A trăit mai mult ca mulți din cititorii acestui articol, pînă a devenit vizibilă chiar și prin pulover. A fost scoasă chirurgical la Republican după o mini-revoluție în familie, cu urcat forțat în mașină și ținut o sătpămînă în spital.

Se poate spune că nu există oameni sănătoși. Fiecare din noi duce ceva în corpul lui ce poate fi numit boală – o îndintere de mușchi, niște aritmie, o iritare pe piele, o disfuncție alimentară. Dacă am merge zilnic să facem analize, zilnic am descoperi anumite abateri de la „normal” și nici cei mai aprigi ipohondri nu au atîta panică în ei cîte simptome ale infinitului de boli există și se manifestă în noi. Simți oboseală? Iritare? Ești apatic? Sau plin de energie? Toate pot fi simptome de boală. Așa că e inevitabil să ignorăm zilnic unele simptome și să amînăm vizita la medic. Mai ales că aceasta e atent presărată cu multe emoții negative ca să nu mai avem poftă de ea (rînduri, de ce v-ați adresat așa tîrziu, plăți formale și informale, tratamente scumpe deseori prescrise de dragul procentului, policlinici-închisori reci și sumbre, n-o să continui, avem ce avem pentru că…).

„…deoarece nu avem… știți nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer. Nu s-a pus întrebarea înainte. Cu regret astăzi a apărut această idee, dar era frumos, era bine să fi fost” Nicolae Timofti

Așa că ajungem să trăim cu boala. Mai ales că fix așa boală a avut X sau Y și a umblat la medici a cheltuit o mulțime de bani a făcut operație și ce, l-a ajutat? Nu, nu l-a ajutat? În plus, suntem toți muritori, iar boala asta nu e așa de gravă, ne deranjează un pic, dar încă nu se știe dacă om trata-o să nu prindem complicații, iar medicii noștri, dacă intri pe mîna lor…

Buddha a arătat calea eliberării, omul care trăiește cu boala ne arată calea acceptării. Evident că lumea e plină de suferință, bătrînețe și moarte. Dar cu prima poți să te împaci, a doua e inevitabilă, iar a treia poți chiar să o aștepți cu nerăbdare.

Bunica mea de la Soroca, ca și mulți alți bătrîni din satele Moldovei, după ce și-a epuizat orizonturile de așteptare dătătoare de sens – căsătoria, copiii, căsătoria copiilor, nepoții – a început să se pregătească de moarte. Activ. Să cumpere prosoape și veselă, plapume și băsmăli, să repete mantrele „oare de ce nu mă mai ia odată și odată”, „oare cît o să mă mai țină oare…” și asta la vîrsta de 50-55 de ani deja. E adevărat că ea trăia cu boala fără a avea de ales. Iar aceasta – diabetul – îi lua treptat vederea și trupul, bucată cu bucată, amputare după amputare. Așteptarea morții după epuizarea tuturor ritualurilor merge mînă în mînă cu acceptarea bolii.

Buddha poate și renunță la dorințe pentru a se elibera de cele trei lanțuri, dar moș Vasile le acceptă – și dorințele și lanțurile – pentru că de la un păhărel încă nimeni nu a murit, iar „doctorul nu dă voie” e cel mai bun început de vorbă și ce fel de discuție fără o sută de grame?

Așa că, dragii mei, sănătate, sănătate, că-i mai scumpă decît toate, că restul le-om cumpăra, să fim sănătoși!