Întîlnirea micului Veniamin Cojuharschii cu meta

Un copil și un matur alergau prin parc sub ploaie. Parcul era pustiu, frunzele erau date jos de vînt, norii negri se bubuiau unul pe altul, iar șuvoiul a devenit atît de puternic, încît unica salvare a fost ascunsul sub streașina generoasă a unui pavilion. Copilul era speriat de tunete și fulgere, iar maturul era speriat de scenariile construite în capul lui.

Ele conțineau viitoruri traumate ale copilului. Ele conțineau striviri sub greutatea responsabilității și vinii. Ele conțineau privirile percutante ale altor maturi care îl vor fi găsit vinovat de întîmplarea de a nimeri nepregătit sub ploaie. Ele conțineau toate aceste neprezențe inconștient, ca niște pulsații paralizante și stresante. Maturul era agitat, dar nu putea face nici o mișcare.

Copilul a întrebat:

Ce este fulgerul?

În capul maturului au început să se deruleze răspunsuri posibile.

În primul răspuns, maturului îi veni să arate cu degetul la cer, să aștepte o sclipire și să spună „iată fulgerul!”. Evident că va fi urmat întrebarea – de ce fulgeră? Pentru că plouă? Da de ce plouă? Pentru că vremea e schimbătoare – ba e soare, ba plouă, ba e vînt… Da de ce vremea e schimbătoare? Pentru că soarele bate diferit în diferite locuri. Da de ce soarele bate diferit în diferite locuri? Discuția se îndrepta spre infinit. Copiii adoră infinitul, maturii nu prea. Lor le place finitul.

În al doilea răspuns, maturului îi veni să fie cît mai deschis. Să spună că frecarea (copilul nu știe ce e aceea frecare) norilor unul de altul produce diferență de potențial (copilul nu știe ce e aceasta) electrostatic (c.n.ș.c.e.a.) care se egalează printr-o descărcare (c.n.ș.c.e.a.) electrică (c.n.ș.c.e.a.). Dar ce înseamnă frecarea, va întreba copilul. Cînd două lucruri se șîrîie unul de altul, iată de exemplu palmele sau cînd tu șîrîi încălțămintea de asfalt. Dar ce înseamnă descărcare electrică? Asta cînd două lucruri șîrîite capătă energie (c.n.ș.c.e.a.) și energia asta se descarcă, se egalează, țîșnește în jur? Dar ce este energia?

În al treilea răspuns în ajutor vin zeii și fulgerul devine felul în care Dumnezeu fotografiază pămîntul ca să vadă ce fac oamenii, pentru că Dumnezeu știe tot ce facem și ne trimite tot de ce avem nevoie, inclusiv ploaie, vînt, soare, zăpadă și de toate. De ce Dumnezeu fotografiază pămîntul doar cînd plouă? Pentru că atunci cînd plouă sunt nori negri și nu se vede la fel de bine ca atunci cînd e soare și luminos. Da de ce Dumnezeu nu vede bine? Pentru că e foarte bătrîn, el e de cînd lumea și are multe multe griji. Ca maturul, care, de exemplu a uitat umbrela.

Copilul aștepta răspunsul.

Tensiunea în matur creștea.

S-a făcut liniște profundă, cum numai sunetul ploii torențiale poate să facă și, pe neașteptate, un fulger mai puternic decît soarele a luminat jurul așa cum nici maturul și nici copilul nu mai văzuseră.

Și el a înțeles că înțelegerea e împletirea unei noi stofe cognitive cu instrumentele deja existente, că ea se generează singură pe ea și e o joacă de-a infinitul mic. Că înțelegerea se manifestă prin afirmație, iar aceasta vine ca o destinație a înțelegerii, ca un final al ei, ca un rezultat. Că acest final e decis de voința celui care leagă și mai ales de oboseala lui de a înțelege mai departe. Că înțelegerea e un proces invizibil care devine vizibil abia după ce e explicată, e afirmată. Și iese că înțelegi atunci cînd obosești să mai înțelegi. Că nici o afirmație nu poate ieși din cercul înțelegerii, dar cercul crește, crește, fără a se extinde, doar în propriile gînduri. Pe cînd cunoașterea…

Dar aici a venit bubuitul. De parcă toată ploaia de care a fost lipsit pustiul Atacama a decis să plouă într-un singur minut. De parcă izbucniseră trei Krakatoa. De parcă Dumnezeu a obosit să fotografieze oamenii și a luat în mînă o tobă cît sistemul solar și a lovit-o din toate puterile Lui.

Și totul s-a șters din memoria maurului, gîndurile lui s-au prelins în mintea copilului. Dinspre copil spre maur a țîșnit o groază animalică și ambii eroi curajoși ai acestei povești au luat-o la sănătoasa prin ploaie spre casă, spre o baie caldă, spre o dojană iubitoare, spre un ceai fierbinte și un somn dulce dulce. Și maurul era atît de speriat încît abia atingea pămîntul cu vîrfurile pantofilor. Micul Veniamin zbura fîlfîit aninat de mîna lui, fără să atingă pămîntul. Fără să fie atins de picăturile de apă. Fără să fie atins de frunzele căzînd. Era atins doar de meta, doar de această ultimă propoziție din acest text care te atinge și pe tine.

.