Veniamin Cojuharschi și oglinjoara stomatologică

Cînd s-a născut, Veniamin Cojuharschii avea ochii curați ca o oglindă ideală. În oglinda lui se reflecta lumea din jur și el o absorbea uimit. Treptat, deslușind tot mai clar imaginea lumii, micul Venia a intrat în jocul imitării. Dacă cineva scotea limba, scotea și el limba. Dacă cineva se hlizea, se hlizea și Veniamin. Dacă cineva plîngea, plîngea și el.

Oamenii care îl vedeau pe Veniamin nu aveau ce să vadă. Se oglindeau în el așa cum erau. Dar Venia nu știa asta. El avea ochi mari, bulbucați, care clipeau repede ca nu cumva să piardă ocazia de a vedea ceva intereseant în jur. Și interesant era tot jurul.

Ochii din jurul copilului nu erau puri. Copilul absorbea.

Încet încet (cum cititorul nostru știe că are loc tot ce-i esențial), de la cei din jur, oglinda lui Veniamin a căpătat la început cîteva zone mate, tulburi. Apoi cîteva pete de argint. Apoi cîteva zone unsuroase de la atingerile maturilor. Lumea nu se mai oglindea așa cum e. Ajungea pe bucăți, în fragmente, în zone întunecate și luminoase, în imagini mai bune și mai rele, în elemente mai clare și mai confuze.

În adolescență oglinda lui Veniamin a început să se ciocnească de alte oglinzi, din cauza petelor. Nu se vedeau una pe alta, se loveau cu cruzime neintenționată și suprafața oglinzii s-a deformat. S-a încovoiat. Au apărut cîteva unghiuri. La 22 de ani oglinda lui Veniamin chiar a lăsat cîteva cioburi în altă oglindă și a primit de la niște oglinzi străine schije, așchii și arsuri.

Dacă am fi în stare să vedem oglinzile din ochii oamenilor, Veniamin la 22 de ani ar fi arătat ca un hîrb. Chiar dacă un sfînt biblic, cu pelerină și toiag, ar fi luminat cu o lampă direct în ochii lui Veniamin, nu s-ar fi întors din lumina lui decît raze răzlețe din zone nepătate.

De fapt, la vîrsta aceea tînărul Veniamin nu vedea lumea din jur aproape deloc. Vedea doar umbrele propriilor pete, deformate de suprafața lui bombardată.

Dintr-o pură întîmplare (asta dacă cititorul nostru fidel crede în întîmplări) centrul oglinzii a rămas neatins. O mică pată în formă de romb a rămas practic neatinsă de petele imitațiilor, de deformările ciocnirilor și de cioburile celor din jur. Într-o zi, deja la 47 de ani, aflîndu-se într-un spital militar în Angola, fiind stomatolog, de-asupra unei guri căscate, Veniamin Bogdanovici (deja Kancelovschi) a observat oglinda. Era o oglindă roasă, murdară, unsuroasă, boțită și spartă în cîteva locuri. Dar ceva era foarte ciudat în acea oglindă.

 

 

Veniamin privea în gura pacientului, iar paciantul îl privea cu ochi curați și limpezi de copil. Veniamin a încercat să ignore ochii și s-a concentrat pe dantură. Dar ochii îl priveau atent și curios. Și stomatologul moldovan iar a văzut oglinda. Roasă, murdară, curbată, spartă și slinoasă. Și a recunoscut-o.

S-a recunoscut. Era oglinda lui, reflectată pentru prima dată într-o oglindă curată. El nu vedea umbrele din ochii lui pe lumea din jur. El vedea în ochii Isabelei Pedro Bastos Kangombe din Wakukungo bîrna din ochii lui. Și a început să plîngă. Și a plîns Veniamin 5 ani fără încetare de fiecare dată cînd era potrivit să o facă. Disciplina de partid nu-i permitea să plîngă mereu, din păcate. (Cu toate că, trebuie să recunoaștem, plînsul în timpul adunărilor, mai ales după discursurile anoste ale secretarilor comuniști i-au prins bine în carieră).

Lacrimile au curățit un pic oglinda lui Veniamin și lumea i s-a deschis iar tot mai interesantă și mai clară. Întors în URSS, Veniamin a căutat oglinzi curate în care să se poată vedea. A căutat în toate colțurile țării. Meregea în delegații în toate aulele, kișlacurile și hutorelele în care nici studenții nu acceptau să meargă. Lucra cu dantura, dar căuta în ochi. Și a găsit*.

Unii spun că înainte de moarte, Veniamin Bogdanovici a căpătat ochi atît de curați încît nu-l mai vedea nimeni. Toți se vedeau doar pe ei. Unii credeau că era arogant, alții credeau că e nebun, unii spuneau că-i corupt, alții că-i incompetent, unii vedeau în el un cîrcotaș, alții un avar. Fiecare vedea defectele din propria oglindă. Dar apropae nimeni nu s-a recunoscut în acele defecte.

Veniamin Cojuharschii nu mai putea fi văzut. Mătușa Sarafima din Bălțata în delirul de pe patul de moarte în 1986 tot repeta că Venia n-a murit, Venia n-a murit, el s-o făcut limpede ca văzduhul, dar copiii ei asaltați de grijile pomenilor și moștenirii n-au dat atenție acestor cuvinte.

Serafima ar fi putut multe să ne povestească, dar nimeni niciodată nu a întrebat-o nimic. Ce sens era să pierzi cu o babă nebună cînd toți în jur aveau de realizat cincinalul și de vorbit despre uskorenie?

Nici un sens.

 

*Stomatologul moldovan Cojuharschi, reabilitat în 1956, după 10 ani de stat în Siberia a publicat în anuarul Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1961, cu pseudonimul Iurii Kancelovschi, articolul „Stomatologia tradiţională la poparele băştinaşe din Platoul Central Siberian” (Tradiţîonnaia mediţina polosti rta u korennîh narodov ţentralino-sibirskoi vozvîşennosti) în care, printre zeci de paragrafe despre beneficiile sistemului medical sovietic, descrie cîteva practici tradiţionale ale triburilor Ostiako-samoede, care, la timpul lor au fost trecute cu vederea, ca erezii şi promovare a superstiţiilor. În nota de subsol 188 de la pagina 104 a cărții apare fraza misterioasă „Două oglinzi cînd se privesc una pe alta formează un portal.”. Cenzorul a lăsat să se strecoare această frază vădit antisovietică, fiind încrezut că e vorba de oglinjoara rotundă stomatologică.