Veniamin Cojuharschi pe calea dintre

Metodele lui Veniamin Cojuharschi de a merge pe calea dintre erau variate și în permanentă augumentare.

Una din ele era să asculte un cîntec nou care-l umplea de energie. Veniamin dansa atunci liber, săltăreț, asistemic, ca o matahală pe cutremur. Sunetele, simțirea, imaginile și mirosurile se amestecau, se înlocuiau unele pe altele, se rostogoleau în iureșuri și se contopeau în timpul dansului. Izurile deveneau zgomote, unele nuanțe se vedeau ca trei culori, altele, întregi palete, deveneau o singură culoare sau chiar o durere. Creierul nu reușea să se concentreze pe nimic, fluxul realității devenea haotic, de neînțeles, granițele conceptelor și cuvintelor se diluau și așa apărea lumea dintre. Lumea pe care nu putea păși, dar, iată, că putea să danseze.

 



Altă metodă, accesibilă chiar și în timpul ședințelor de partid sau paradelor era starea de oboseală, provocată de chin fizic și mintal sau indusă pe loc drept (Veniamin știa, ca orice om sovietic, să-și inducă starea de oboseală, ea mereu era acolo) și atunci privirea refuza să urmărească filmul vieții și umbla aiurea pe pete de lumină sau de culoare. Privirea se oprea pe o porțiune a imaginii din fața ochilor, o porțiune iluzorie, creată de obiecte aflate la distanțe diferite, de culori diferite. Putea fi o porțiune de steag roșu prin care trecea o rază de soare. Putea fi o parte a ramei unei ferestre care prin nu știu care miracol se contopea cu umărul unei femei plictisite și cele două bucăți deveneau centrul atenției lui Veniamin, un centru ce nu putea fi nici definit și nici delimitat. Și prin acel centru Veniamin pătrundea în lumea dintre și doar la ghiontul unui vecin sau din tresărirea creierului surprins, era adus înapoi.

Veniamin simțea în așa momente de pironire în nerealitate clipa cînd creierul se revolta și cerea claritate, de parcă întreba – la ce te uiți măi Veniamine? Ce este asta? Și atunci cele două componente dintre – bucata de ramă și bucata de umăr – se despărțeau, se uneau cu restul ramei și cu restul umărului și reveneau la starea de obiect clar, deslușit și înțeles. 

O metodă  a acțiunii dintre, pentru Veniamin era meta-acțiunea sau ținutul cu mult, dar nu chiar cu tot, dinadinsul a stării de ambiguitate a jurului. În acest jur intra nu doar spațiul, cu obiectele și perspectivele lui, dar și timpul apropiat și îndepărtat, cu acțiuni, amintiri și planuri.

De exemplu cînd Veniamin descoperea că nu-și poate aduce aminte exact culoarea ochilor femeii de care se îndrăgostise, el nicidecum nu-și storcea memoria și deducția pentru a scoate răspunsul, ci se uimea de starea lui de neținere-de-minte și o admira. Lăsa mintea în suspans și nedumerire cît mai mult, minunîndu-se de gama de culori de ochi care se menținea în același timp în fața sa. Și în acele clipe scurte, pentru că mintea lui îl lovea cu piciorul în moalele capului și îi punea în față, tiranic, răspunsul „adevărat”, în acele clipe rare, țîșnea spre el un val de lumină orbitoare, pentru că, pe calea dintre, iubita lui Veniamin Cojuharschi avea ochii de toate culorile.

 


Де гуляли ви, руки не мої. Де бували ви, ножки не мої. І лукавили очі не мої, Майже не мої. А весна така земна! Ти собі сама!  Ти нові ключі вставила в замок. Я не міг зайти я стояв і мок! Цілував сліди, цілував замок… Я сьогодні змок! А весна така земна! Ти собі сама! Де гуляли ви, губки не мої. Де бували ви, очі не мої. Із моїх ночей випали два дні! Валідол на дні! А весна така земна! Ти собі сама Ти собі, собі, собі… сама! Ти собі сама!