Nu, mulțumesc

Am ales locul 22F în avion, inclusiv pentru că în jur nu era rezervat nimic, cu 10 ore înainte de zbor așa că speram că voi avea mai mult spațiu personal. În plus, în caz de accident tocmai citisem că șansele de supraviețuire sunt mult mai mari pentru cei din fundul avionului. Business classul moare primul și mai sigur. Probabilitatea e aproape dublă. O consolare morală mîrșavă pentru veșnicul proletar din copilăria mea de tranziție.

În avion intră un grup de copii gălăgioși. Zece, douăzeci, patruzeci, peste cinzeci de copii între 5 și 14 ani. Ei umplu alandala toate scaunele libere din fundul avionului. Sunt înconjurat de copii. Alături de mine se așează o fetiță de șase ani, lîngă ea, pe 22D stă alta de opt. În față trei copii, în spate o mare, sunt unicul matur în jur.

Care gavaresc, care vimovlesc, unii chiar hăblăresc între ei.

Intru și eu în vorbă.

Aflu totul în 43 de secunde. Pe vecina mea o cheamă Liza, pe vecina ei Polina, Liza are o soră peste 2 rînduri tot Polina o cheamă, deja e clasa șaptea, copiii sunt dintr-un program prin care din casele de copii din Ucraina pleacă 3 luni vara și una iarna la familii în Spania, Liza deja e a cincia oară în Spania, nu nu are nici o soră în familia spaniolă, dar are două verișoare, da, Polina are două surori spaniole, nu, Polina nu a mers la școală în Spania, dar Liza a mers, prima e din Kiev, a doua din Nikopol și va merge toată noaptea cu autobuzul, nu, nu toată noaptea, da, toată noaptea, nu, nu toată noaptea, ba da, toată noaptea.

Vin însoțitorii cu taraba lor de mîncare, copiii sunt hrăniți cu meniu cald, apoi pasagerii încep să cumpere săndvișuri și ceaiuri. Pînă ajunge taraba la rîndul 22, Liza și Polina demult au terminat masa lor și clipesc curios din ochi în timp ce gîndurile se preling în cascade de cuvinte spaniole pentru că au decis să hăblărească.

Îmi ieu un pachețel de ămăndăms și mai ieu un pachețel pe care-l dau lor. Îl acceptă cu bucurie și supriză, îl împart între ele și continuă vînzoleala.

Cartea mea e în spaniolă? Nu, în engleză. Lor așa le-a mers, zice. Cui? La toți restul. De ce? La ei la toți literele-s totuna, numai la noi îs diferite. Așa e. Dar nu sunt mari diferențe, zic. M e la fel. Și O. Și A, zice Liza. Și I, zice Polina. Aici începe o dezbatere scurtă în care aflu că Liza nu vorbește ucraineana, doar rusa.

Mai trece niște vreme și una din însoțitoarele grupului de copii umblă cu o căldare mare de bombonele și le împarte zvîrlugilor. Eu citesc. Polina se întinde peste Liza și îmi oferă să iau din pumnul ei niște mampasele.

Automat zic nu, mersi, și nu doar zic nu mersi o mai și fac cu un ton extrem de rece și aici mă trezesc și îmi dau seama că am avut o reacție total necontrolată.

 

În primul rînd, măi Ioane, nu e corect să privezi copilul de oportunitatea de a face o faptă altruistă, un dar, îmi spune Ion. Uadafac, Ion. În al doilea, imediat după ce le-ai oferit dulciuri, le-ai oferit și un model de comportament anapoda, Ion – refuzul rece și automat al darului. De parcă le-ai fi reproșat că au acceptat darul meu. Uf. Îmi calmez auto-osînda și mă uit la fetițe zîmbind. Polinei nu i-a plăcut că nu am luat bomboane de la ea, dar ele au trecut repede peste situația jenantă. Discută mai departe.

Încep să caut – de unde a venit automatismul rece al refuzului de a accepta. Poate într-o scenă similară din copilărie alt matur morocănos și rece m-a învățat să refuz darurile? Poate la fel nu am observat impactul emoțional modelator al refuzului și m-am luat imediat după el cu halca? M-am gîndit restul drumului la reflexul necondiționat care de atîtea ori a luat decizii în locul meu. Mult m-am gîndit. De neîmpărtășit. 

Pot să te ajut? Nu, mulțumesc.

Aterizăm. Liza se hlizește, Polina e încordată. Observ. Vorbesc cu ea peste Liza. Îi spun cît de mult îmi plac aterizările și golurile în stomac pe care le oferă, că sunt exact la amerikansiki girki. Zîmbesc relaxat.

Ea oricum e încordată. După aterizare îmi dă un cadou așa de frumos că l-am scris chiar în cartea pe care o citeam:

В прошлый раз когда приземлялись в Испании самолет бухнулся два раза об асфальт и нас так сильно трясло. Я думала что жить перестала.

(Data trecută, cînd am aterizat în Spania, avionul s-a lovit de două ori de asfalt și așa ne-a scuturat… Credeam că am încetat să trăiesc.)

Acest dumala chto jiti perestala a fost așa o lărgire a posibilităților limbii ruse cu care doar Andrei Platonov m-a mai alimentat. Am acceptat umil lecția precedentă și acest dar lingvistic și l-am dat mai departe.

Mulțumesc, Liza și Polina.