Discursul lui Veniamin Cojuharschi la recepția de Marele Octombrie din Ambasada URSS în Angola - 7 noiembrie 1971

(discursul stomatologul moldovan Veniamin Cojuharschi aflat în misiune științifică în țările prietenoase din sudul Africii, spus la recepția dată de ambasada URSS cu prilejul Marelui Octombrie din 1971, după care a avut probleme)

Tovarăși,

Unii oameni cînd spun „unii oameni” se au în vedere pe ei. Fie că știu asta, fie că nu-și dau sama, unii oameni fac asta. (Și aici Metalumba Adelardovna îmi șoptește la ureche că uneori „unii oameni” înseamnă doar unii oameni, dar cine ești tu, Metalumba Adelardovna, să-mi șoptești mie la ureche?)

/aplauze și hlizituri în sală/

Ap iaca.

Unii oameni sunt funcții de discurs. Și discursul e finit, iar funcția nu se oprește. Duce oamenii și duce. Cu discursul lor. Și oamenii se duc și spun discursul lor. Oamenii cred că se duc, dar îi duce discursul. Care mai lung. Care mai scurt. Și ajung inevitabil (unii oameni) să se repete. Să repete dintîi gîndurile. Mai apoi formulările. Mai apoi chiar cuvintele. Și la început, un prieten bun, adică nou, le ascultă unor oameni cu interes discursurile. Și le umple repetările de viață și prospețime. Cu ochi sclipitori.

Cît poate dura o prietenie a unor funcții?

Pînă se epuizează discursul. Pentru că discursul nu e doar verb și literă și sunet. E și gest și zîmbet și călătorii și jocuri. Și locuri, mîncăruri, dar mai ales Weltanschauunguri. Și așa unii oameni umblă. Cu Weltanschauungul lor mare și frumos. Și-l arată ba la unul ba la altul. Se hrănește cu uimiri și complimente. Cu fascinații și validări. Pînă ajung la repetări. Și dacă discursul începe să se repete. Evident că prietenul vechi e problema. El începe să se „strice”.

/murmur în sală/

Îi dispar din ochi sclipiciuri. Îmi pare că v-am mai spus asta o dată. Și prietenul va spune nu, nu, mi-ai spus. Iar prietenul cel mai bun sau soțul devotat  va zice știu, dar spune și voi asculta ca prima oară. Voi da din cap, dragul meu refren. Dragul meu tril. (Dacă mai trăia, Veniamin probabil ar fi spus – Dragul meu playlist pe repeat)

Dragul meu martor al propriei repetări. Te voi asculta mereu ca prima dată. Va zice, dar cine știe la ce se gîndește. Pe unde îi umblă mintea? (Metalumba Adelardovna îmi șoptește – prin aceleași locuri; Dar cine ești tu Metalumba Adelardovna să-mi șoptești mie la ureche?)

/rîsete în sală/

Pentru că așa sunt unii oameni. Plictisitori și răi și proști și needucați. Necitiți, limitați, supuși impulsurilor de moment. (Și aici Metalumba Adelardovna iar îmi șoptește la ureche – e sama – se trezește Marele Profesor, dar cine ești tu să-mi șoptești la ureche, Metalumba Adelardovna?).

/hohote în sală/

Și acești unii oameni, acești veșnic alți oameni, mereu oamenii din jur merită o Mare Lecție de viață.

Aceeași Mare Lecție de viață. Repetată pînă devine funcție de discurs. Pînă umblăm și căutăm prieteni noi în care să ne vărsăm repetiția. Din care să extragem un pic de atenție, un pic de admirație. Un pic de… Am impresia că v-am mai spus asta odată…

Nu?

Atunci să bem pentru prietenia veșnică dintre poporul sovietic și poporul angolez!

So con, convince your mirror
As you’ve always done before
Giving substance to shadows
Giving substance ever more
And you assume you got something to offer
Secrets shiny and new
But how much of you is repetition
That you didn’t whisper to him too