Toți se temeau de Andrei Pavlovici

Toți se temeau de Andrei Pavlovici. Cînd intra în sală, se făcea liniște și se așternea un strat unsuros de gravitate și încordare. Andrei Pavlovici ieșea din laborator gîrbovit și pe coridorul lung al universității, pline de forfotă și gălăgie, se forma un segment de liniște. Acest segment de liniște parcurgea tunelul de gălăgie, de parcă o mînă invizibilă închidea gurile studenților cinci metri în fața lui Andrei Pavlovici și cinci metri în spatele lui Andrei Pavlovici.

Dacă am fi întrebat oamenii de ce anume se tem de Andrei Pavlovici, răspunsul ar fi fost același, clar și precis – pentru că toți se temeau de Andrei Pavlovici. Frica se citea în ochii oamenilor și studenții noi o vedeau la alți studenți și la alți profesori și se învățau repede să le fie frică de Andrei Pavlovici. În anii 30 în URSS omul s-a adaptat să învețe despre lumea înconjurătoare nu privind-o direct, ci privind cum alți oameni o privesc. Pentru că lumea înconjurătoare era nisip mișcător – azi toți priveau cu admirație un tovarăș, da mîine deja puteai numai să taci despre el. Fotografia tovarășului dispărea din enciclopedie sau de pe tabla de onoare. La oficiul stării civile se făcea rînd de tătici tineri care doreau să schimbe numele copiilor.

Cînd în cantina universitară intra în anii 30 un necunoscut, toți imediat se uitau, nu la el desigur, ci la oamenii din jur, la privile lor, să înțeleagă cine e necunoscutul.

Și iată în așa realitate a intrat prima dată în cantina Universității din Kiev Veniamin Cojuharschi. El a observat că intrarea lui a generat o mare forfotă și mișcare, dar nimeni nu-l privea, de parcă Veniamin nu era om, ci un fenomen impersonal ca ninsoarea. Toți căutau răspunsul în privirile altora, dar în ele găseau doar întrebări. Nimeni nu știa cine e Veniamin sau mai bine zis, nimeni nu știa cine e Veniamin din punct de vedere al teoriei comunist-leniniste. Încă.

Ca în adins, în acel moment în cantină intră Andrei Pavlovici. Bătrînul profesor privea absent la propriii pantofi și din viteză s-a ciocnit de spinarea lată a lui Veniamin.

 


Toți oamenii din cantină ar fi putut jura că au auzit exclamația „Oi!”, chiar dacă nimeni, nici chiar Andrei Pavlovici nu a spus nicmic. Pur și simplu a avut loc acea rară sincronie în care 83 de oameni diferiți în același timp în mințile lor exclamă „Oi!” și de la asta aerul un pic vibrează.

Veniamin s-a întors spre necunoscutul căscat care l-a lovit și a spus cu voce calmă și dojenitoare:

– Grajdanin! Smotrite pod nogami!
(Cetățene! Privește sub picioare!)

O exclamație de trei ori absurdă. În primul rînd, Andrei Pavlovici anume sub propriile picioare și privea absent cînd a intrat cu fruntea între omoplații lui Veniamin. Într-al doilea, Veniamin nu era o băltoacă sau un desen cu creta pe asfalt de 1 iunie în care ar fi putut călca bătrînul profesor, ci coșcogemite o nămilă de flăcău de pe malul Nistrului, pe care nicidecum nu-l observi privind în jos, ci anume în sus. În al treilea rînd, chiar Veniamin Bogdanovici era un căscat care se zgîia în toate direcțiile, numai nu în cea spre care pășea, generînd accidente de gravitate invers proporțională greutății obiiectelor și oamenilor din jur.

Mai mult chiar (sau, chiar mai puțin) – lovitura corpului uscat și gîrbovit al lui Andrei Pavlovici a fost pentru Veniamin ca aterizarea unei pene pe blana zbîrlită a unui motănaș de două luni speriat și încovoiat pe toate labele – impactul fizic era infim, dar reacția instinctivă superlativă.

 

Ca un motănaș care sare cu toate labele odată și pune la îndoială existența gravitației (aici trebuie menționată asocierea cititorului nostru nr. 816 care a generat în imaginația lui fertilă o scenă delicioasă, în care Isaac Newton privește confuz cum un măr simerenka, învîrtindu-se cade, de parcă filmat cu încetinitorul, în jos, în timp ce de jos în sus, cu aceeași accelerație zboară un motănaș speriat de contactul ultra-fin cu o pană, dar să revenim la anii 30).

Andrei Pavlovici, care nu a găsit în privirile celor din jur răspuns la întrebarea cine e acest om, a bîiguit încet un „Izvinite” (mă iertați) și a ieșit pierdut din cantină, chiar dacă, trebuie să recunoaștem, foamea îl rodea la fel de mult ca jena.

 

După această scenă pe care ar fi ignorat-o oricare alt scriitor, privirile oamenilor din jurului profesoruilui s-au schimbat radical. Dintîi, martorii ciocnirii au încetat să se mai teamă de Andrei Pavlovici. După care, prietenii lor au încetat să se mai teamă de Andrei Pavlovici. După care, întreg corpul profesoral a încetat să se mai teamă de Andrei Pavlovici. Nimeni nu se mai temea de Andrei Pavlovici!

 

Din contra, toți discutau cu el veseli și, cu toată stupoarea disponibilă în acea zonă a globului pămîntesc, bătrînul profesor și oamenii din jurul lui au făcut descoperirea că profesorul e un om glumeț și un excelent bucătar. Mai mult chiar (sau, chiar mai puțin) Natalia Gheorghevna de la Catedra de Chimie a descoperit că Andrei Pavlovici e un om extraordinar și foarte bine păstrat așa că în patru luni au marcat în jurul unei mese de treizeci de oameni un fel de nuntă comunist-leninistă cu mult samogon, hlizit și chiar dansuri.

 

E drept că peste 8 luni Andrei Pavlovici a fost executat, dar asta deja e o altă istorie, fără tîlc.

 

 

 

Ben seni sevduğimi dunyalara bildurdum

Endurdun kaşlaruni babani mi eldurdum

En dereye dereye al dereden taşlari

Geçti bizden sevdaluk al cebumden saçlari

 

Kiz evunun onine sereceğum kilimi

Oldi hayli zamanlar görmedum sevduğumi

Yaz geldi bahar geldi açti yeşil yapraklar

Ben sana doyamadum doysun kara topraklar