Pe piatra asta voi zidi o carte

Dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău, ai fi simțit seara tîrziu, cam după 11, vibrațiile pașilor lui Veniamin Cojuharschii. La început te-ai fi întrebat dacă chiar sunt pași de om sau doar bătaie de vînt. Apoi ar fi apărut dubii privind mișcarea pașilor – se apropie, se îndepărtează, merg pe loc sau tropăie un copil obraznic în vreo casă de aproape?

Dar nu – chiar erau pași și pașii se apropie. Pămîntul încet se zdruncină, pietrele de alături parcă se gudură mai aproape, ca niște boboci în timpul somnului. Pașii tropăie tot mai tare și spinarea ta amorțită abia așteaptă să fie apăsată de greutatea lor proaspătă.

Te-ai fi bucurat de apăsare și ai fi primit-o cu bucurie, ca pe o binecuvîntare, ca pe o atenție, ca pe un semn.

– Mergi pe mine, mergi pe mine, se gîndește fiecare piatră din drum. Trebuie să recunoști că, în vîltoarea dramei, ți-ai pierdut și tu cumpătul și te-ai lăsat pradă dorinței, te-ai lăsat total, ai uitat de mîndrie, de nivelul tău, de ce cred alte pietre și ai început și tu să repeți ca un copil cu temele făcute – pe mine, pe mine, pe mine.

 

Dar Veniamin a pășit pe alături.

Și nici nu avea el ochi să binecuvînteze pietrele pe care pășea și nici atenție nu le atrăgea și nici sensuri ascunse nu ascundea de noi. El era în propriile griji, iar privirea de sub picioare fugea ba în trecut, ba în viitor și nicidecum în direcția noastră.

Încet-încet, vibrațiile pașilor lui s-au topit în depărtare, s-au ascuns absorbite de alte pietre, de pămîntul dintre ele, de păpădiile care pe ici-colo găseau loc, timp și voință să crească în mijlocul drumului și să se bucure de soare, vînt și ploaie.

Pietrele au mai zumzăit abia perceptibil din energia pașilor trecuți și s-au liniștit. Dacă pietrele ar putea dormi, am putea spune că au adormit. Și dacă pietrele s-ar putea trezi, am putea spune că s-au trezit. Dacă pietrele ar putea alerga, ele s-ar fi ridicat și ar fi alergat după Veniamin Cojuharschi.

Și nici să citească pietrele nu pot. Numai tu, numai tu, dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău ai fi știut să citești printre aceste rînduri.