Și toți s-au bucurat

Agripina tare s-a bucurat. S-a bucurat pentru că la știri toți erau bucuroși. Și pentru că toți așteptau o schimbare și ea tot aștepta o schimbare. Spre bine. Că dacă va fi mai bine poate și oamenii vor cumpăra mai mult și poate or cere mai puțin pentru arendă. Așa că Agripina era bucuroasă. Și Aliona de la buticul de alături tot era bucuroasă. A sunat-o. Tî uvidela, Gripușca, skoliko samaliotov, a întrebat-o. Clar că o văzut.

Savelii Matveevici era tare bucuros. Era încă la lucru și a văzut că toți, fix ca el, înăuntru îs bucuroși, da pe față arătau că îs îngrijorați. Subalternii îl priveau, parcă așteptînd să ia de la el dezlegare să se bucure. Și văzînd asta, domnu primar, chiar dacă era membru de partid, a zîmbit colectivului și a zis: Nu ce, băieți? Am scăpat? Și ei și-au dat bucuria pe față. Se pare că am scăpat, i-a răspuns vice-primarul, care avea și el dosare.

Domnul Ciobanu era bucuros. S-a reținut la lucru, ca de obicei. Televizorul era deschis, de data asta cu sunet. S-a uitat peste dosarele de pe masă. Trebuiau sortate – care mai trebuiesc, care nu mai trebuiesc și care niciodată nici n-o trebuit, dar le făcuse pentru orice caz. Cam jumate pot fi aruncate, s-a gîndit domnul Ciobanu, dar în aer era atîta bucurie, încît a deschis fereastra să intre răcoarea serii și și-a aprins o țigară. Șeful lui a ieșit grăbit din clădire și a intrat în Jeep. La lumina automată din salon, domnul Ciobanu i-a zărit zîmbetul. Crede că nu-l vede nimeni, s-a gîndit domnul Ciobanu.

Carolina a răsuflat ușurată. În ultimul timp nu avea presimțiri bune. Banii puși de-o parte îi ajungeau pe restul vieții, dar să iasă din schemă băieții n-o lăsau. „Nu e cel mai rău variant”, se gîndea ea trecînd o nouă stopcă de hîrtii prin schredder. Mitea de-amu magnetizase toate hardurile, mai rămînea și acasă să verifice dacă o rămas vre-un file. Și pentru orice caz o să mai transfere odată bitcoinii ceia în alte șapte conturi. „Foarte bine”, repeta ea bucuroasă. „Foarte bine, era deja timpul.”

Domnul Vlad a închis ochii. A înțeles că gata. Știa că acest moment va veni. Din adîncul corpului, inexplicabil, i s-a ridicat prin gît spre față o caldă bucurie. A aruncat ochii peste fereastră, de-asupra orașului. Nu-i va fi dor. Oamenii ceia încă bodogăneau ceva, dar el se gîndea la a lui. Ultimele luni au fost un coșmar. În fiecare clipă menținea echilibrul și-i ținea pe toți laolaltă și ascultători. Acum era liber de ei, de luptă și de țara asta de debili, care așa și nu au înțeles nimic. „Nu și pohui”, s-a gîndit domnul Vlad. Era relaxat, pentru prima dată în ultimii ani nu avea nici o urgență. S-or lămuri ei și singuri mai departe. A zîmbit.

Ceva foarte mare s-a dezlegat. Era iunie, era cald, pe cer lumina Jupiterul și pentru cîteva clipe toți erau bucuroși. Toți au scăpat. Pînă una alta, erau liberi.

It’s always around me, all this noise, but
Not really as loud as the voice saying
„Let it happen, let it happen (It’s gonna feel so good)
Just let it happen, let it happen

All this running around
Trying to cover my shadow
An ocean growing inside
All the others seem shallow
All this running around
Bearing down on my shoulders
I can hear an alarm
Must be morning