Mecafiza iubirii

Cuvintele oamenilor îs moi, plăcute și au multe tîlcuri. Statului nu-i place cînd un cuvînt poate fi și așa și așa, iar un om poate să aibă mai multe nume. Cum poți închide sau ucide, conform legii, un om care are mai multe nume? N-ai cum.

Cum poți folosi în cele scrise de stat, precum legile sau documentele, cuvinte vii, care se zvîrcolesc după ce-s scrise? N-ai cum. Cuvintele statului stau cuminți, ca soldații, ca grîul înainte de a fi bătut, ca plopii pe marginea drumurilor drepte, desenate în autocad. Iar limba vie e ca pădurea neatinsă. E ca un rîu nediguit – se umflă, inundă, aduce apă, pește și păsări pe terenuri care pot fi agricole.

De asta statul a privatizat limba, a dat-o preoților limbii pe care îi plătește și în fiecare an ia toți copiii din familii și îi ciuntește ca să vorbească în cuvinte moarte. Dar nu asta e tema mecafizei iubirii.

Mecafiza iubirii e o viziune aiurea și inutilă asupra iubirii, dezvoltată de un descărturar tunchit. Și ea poate fi explicată pe degete, dar o să încercăm să o explicăm pre litere.

Puterea iubirii

În cea mai fină carte a tuturor timpurilor și popoarelor e scris mult despre iubire. Dar nimic nu cheamă mai ușor liftul care duce spre succes și dezvoltare personală în trei pași, decît istoria șeicului Sanaan.

Pentru că era șeicul Sanaan cel mai slăvit om al timurilor lui. Și fu imamul principal al moscheii sfinte din Mecca timp de șinzăși de ani. Cum o zis bine poetul, „orice laudă care poate fi exprimată în versuri, îi aparținea lui”. Și pentru că era înțelept și vestit, avea patru sute de ucenici. Știa toate misterele, practicile și teoriile timpurilor lui. Și a făcut hajjul de 50 de ori.

Și într-o zi avu un jis. Un jis straniu. Cum că Mecca a rămas în urmă, iar el trăia în Țarigrad. Și acolo mergea în templu păgîn și se închina la chip cioplit. S-a trezit și a urlat. Și s-a gîndit. Oare ce să însemne asta. Și a decis să meargă la Țarigrad.

View this post on Instagram

l o g i c a l

A post shared by Strange Planet (@nathanwpylestrangeplanet) on

Și-a adunat Sanan ucenicii și au pornit spre Bizanț. Acolo pe atunci locuia o fată creștină care știa toate tainele religiei ei. Frumoasă ca soarele care niciodată nu apune. Omul care vedea măcar un cîrlionț al părului ei bălai – îi devenea rob pe vecie. Cel care îi vedea buzele – cădea răpus la pămînt. Caroce – ați înțeles.

Și cînd a ajuns Sanan la Țarigrad, cătînd ceea ce încă nu știa că îi lipsește, a început a vorbi cu unul cu altul, pînă l-a trimis cineva la fata ceea pricepută în ale creștinismului. Și cum s-a apropiat de ea, ea s-a întors spre el și l-a privit de sub glugă cu o pereche de ochi măslinii, adînci ca buricul cerului, statornici în privire ca legea lui Dumnezeu. Și a strigat atunci șeicul – nu mai am credință! Inima mea nu mai are nici un folos. Sunt robul acestei creștine.

Cred că nici nu are sens să menționez șocul halucinant al celor patru sute de ucenici care și-au însoțit maestrul la a doua Romă. Dar ce puteau văicărelile, rugămințile și lacrimile lor să facă împotriva iubirii? Șeicul era pierdut.

Și a zăcut Sanaan o lună la poarta creștinei, tăvălindu-se în praf și văicărîndu-se. Și după o lună, cînd hărmălaia nu mai putrea fi ignorată, fata a ieșit și l-a întrebat ce vrea. (De parcă nu știé…) Șeicul și-a adunat toate metaforele și i-a turnat în cuvinte dragostea care îl ardea. La care fata a rîs și i-a spus că e bătrîn și sărac și fără minți. Și că pentru început va trebui să demonstreze că a renunțat la credința lui păgînă. Și să bea vin, să se închine la icoane, să arză Coranul și să renunțe în public la Islam. Șeicul așa a făcut.

Ucenicii lui îngroziți, rămași fără speranță și fără bani în oraș străin, au început să plîngă și să-și rupă hainele de pe ei. Și au ținut sfat și au decis să meargă înapoi la Mecca și să ceară ajutor de la alți imami și sufi care se învîrteau pe-acolo. Iar șeicul a rămas să fie păstorul porcilor fetei creștine.

Ce-a fost mai departe nu vă spun, că și așa am lungit-o cu perescazurile. Și pentru mecafiza iubirii asta e destul.

Energia iubirii

Poetul exagerează, dar cine nu exagerează? Da, iubirea nu vine niciodată singură. Iubirea vine cu trilioane de tone de energie. Omul îndrăgostit are și puterea și motivația și energia să aștepte multe ore în ploaie, să urmeze iubirea la distanțe mari, să vîndă cele acumulate, aninîndu-se de orice șansă, să lucreze zi și noapte și să danseze fără încetare.

Iubirea transformă. E știut lucru. Iar transformarea unui om în altul, cum au descoperit în practică URSS, Germania nazistă sau Iugoslavia e lucru anevoios. Aproape imposibil. Greu tare.

Și Dumnezeu știe asta. De asta iubirea vine cu multă energie, aproape nelimitată. Și înțelepții – inclusiv Isus, Rumi sau ibn Arabi – ne fac aluzii să ne lăsăm ei pradă. Și să nu ne mai pierdem de iubire.

Iubiții nu se întîlnesc, în sfîrșit, după multe căutări. Ei au fost mereu unii în alții.

Sarcina ta nu este să găsești iubirea, ci să distrugi toate barierele pe care le-ai construit între tine și dînsa.

Rumi

Dacă ne uităm la lume de pe grămada folosului, iubirea e folositoare, anume pentru că aduce atîta energie. Dar folosul e dual. El aduce și pierderea cu el. Iar donjuanii care folosesc iubirea ca pe un drog, ai, ai, ai! Degetul se ridică spre cer, moralizator.

Mecanica iubirii

Să zicem că tu nu ești nimic, ci ceva. De exemplu un element dintr-un puzzle. Să zicem că acesta. Pazîlu A:

Dar cum puteai tu ajunge atît de boțit, după ce te-ai născut ideal? Viața. Copilăria, adolescența, învățarea de la alții, traumele. Pe alocuri ai primit lovituri și ai răni goale, pe de alta ai dat și ai răni pline (de sine). S-a întîmplat. Și iată ieși tu din adolescență boțit și începi să te îndrăgostești. Ba de unul, ba de alta. Și e ciudat, pentru că unii se potrivesc, alții nu, unii te rănesc, alții te tămăduiesc, unii te lasă, pe alții îi lași tu, unele te rănesc, altele sunt rănite. Dar toate îndrăgostirile aduc multă multă energie.

Și apare B. Care, naprimer, e așa:

Și B e boțită și ea, are rănile ei, trecutul ei, dar este ceva într-însa care te atrage. Are ceva, nu știu ce, care tare îți sclipește. Și energia vă ajută și brusc, realizați că vă potriviți de minune. Că parcă ați fost făcuți unul pentru altul. Și că întîlnirea voastră a fost însoțită de atîtea accidente, coincidențe și ciudățenii, încît pare să fi fost predestinată. Și asta e uluitor. Chiar vă potriviți!

Și vă place unul de altul și e foarte plăcut. Și e multă iubire și e minunat. Ții minte cum era la început? Și apare trecutul vostru unic și privat și limba voastră și mișcările voastre și va-ai. Cît de mult semănați unul cu altul, am crezut că sunteți frate și soră.

După care nu mai este ca la început și poate fi ruptură dureroasă. Foarte dureroasă. Ruptură boțitoare. Ruptură după care oglinda ochiului capătă pete și chiar crăpături. Rupturi care strică imaginea lumii și pun piedici între noi și prezent, între noi și lume, între noi și iubire. Ne împiedică să vedem.

Sau nu. Și aici e marele dar al lui Dumnezeu care oferă, odată cu iubirea și puterea transformării. Puterea distrugerii de piedici. Și atunci oamenii se dezlipesc ușor, se dezlipesc plini de recunoștință unul față de altul. Și se iubesc, altfel, dar mereu, prin latura tămăduită de iubire. Prin latura prin care deja pot vedea ce este, nu doar ce a fost atunci, în trecutul cela boțitor.

Și oamenii care ies mai întregi din iubire sunt dragi lui Dumnezeu. Pentru că iubirea nu anină, ci deznină. Nu rupe, ci lipește. Nu generează dependență, ci libertate. Dar toate acestea sunt cuvinte și cuvintele vii se zvîrcolesc la fiecare în cap cu viața lui.

Și oamenii care se dezdoaie, după un timp sunt unul față de altul ca niște lentile. Partea traumată se umflă. Capătă dimensiuni. Se rotungește. Și prin ea lumea se vede bine.

Metafizica iubirii

Murim rotunzi. Chiar dacă ești un ghem sucit și încîlcit și duci cu tine toate istoriile neamului, moartea le dezleagă pe toate cu cea mai ușoară atingere. Și fețele morților sunt altfel, sunt așa cum niciodată nu am cunoscut oamenii cît erau în viață.

Moartea te eliberează de datorii, de regrete, de dorințe fără fund de a bea, mînca, face sex sau fi aplaudat. De curiozitate, de cîștiguri, de dorințe și frici. De nume, de prietenii, de dușmănii, de ură, de proiecțiile propriei nimicnicii (construite) sau megalomanii (la fel de închipuite). De păcate, de fapte bune, de judecățile altora și chiar de iubiri. De toate te dezleagă. Și de trup.

De asta Dumnezeu e iertător și mare și bun. Că dă dezlegare la toți.

Dar asta nicidecum nu înseamnă că trebuie să aștepți moartea ca să te dezlegi de toate acestea.

Altă pildă le-a pus lor înainte, zicînd: Asemenea este împărăția cerurilor, omului care a semănat sămînță bună în țarina sa. Dar pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină printre grîu și s-a dus. Iar dacă a crescut paiul și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina.

Venind slugile stăpînului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămînță bună în țarina ta? De unde dar are neghină?

Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a făcut asta. Slugile i-au zis: Voiești deci să ne ducem s-o plivim?

El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să zmulgeți odată cu ea și grîul. Lăsați să crească împreună și grîul și neghina, pînă la seceriș, și la vremea secerișului voi zice secerătorilor: pliviți întîi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunați-l în jitnița mea.

Matei 13:24-30