N-ai pe cineva la ministerul educației?

Dacă, Doamne ferește, fiul tău ar călca un copil pe o trecere de pietoni sau mama ar avea o problemă de sănătate extrem de gravă și costisitoare; dacă un criminal te-ar șantaja sau ai risca ani grei de închisoare; cui te-ai adresa după ajutor – lui Igor Dodon sau Maiei Sandu?

Întrebarea de mai sus nu e plăcută. E o întrebare la care ne dorim să nu fim niciodată nevoiți să răspundem. Dar e o întrebare la care o mulțime de oameni s-au gîndit în ultimele luni. Oameni care au ce risca. Unii din ei – totul. Sau, mai bine zis, ceea ce ei percep drept totul – averea, funcția, libertatea, respectul altor oameni, liniștea în familie și alte chestii.

Eu sunt un neadaptat. Cînd la mine vine un om să ceară un ajutor sau o favoare, dacă asta implică o tranzacție din seria „tu mie un bine, eu ție un bine”, evit tranzacția. Îs prost. Pentru că aceasta e cea mai profitabilă tranzacție. E tranzacția de bază pe care se ține statul Republica Moldova. Bursa de favoruri.

Bursa de favoruri nu are ca funcție principală cîștigul material. Bursa de favoruri e mult, mult mai importantă. Ea asigură stabilitatea. Favorurile primite și cele acordate în fluxul lor permanent, învăluie, leagă, unește și consolidează societatea moldovenească și îi dau iluzia unei stabilități, a unui fundament sub picioare. Atunci cînd ai pe cineva undeva, ești mai sigur în ziua de mîine. Poți planifica ceva. Poți să-ți asumi un mic risc, poate o afacere, poate un credit. Poate o nuntă. Ai pe cine conta. Există o anumită plasă socială.

Acest liant e esențial.

Refuzul meu de a participa la comerțul de favoruri nu este absolut, desigur. Dacă pot da de la mine, fără a continua lanțul, ajut. Dar nu particip la legături ce trec de mine. Să explic.

Mă sună, să zicem Maxim. Zice că uite, a nimerit la spital, dar nu are asigurare. Cere ajutor. Zice poate ai pe cineva la minister să vorbească cu șeful spitalului să nu achite costul staționării. Dacă e vorba să îi dau lui Maxim bani și îi am, îl ajut. Lanțul se închide cu mine și eu aproape sigur nu voi cere favoare înapoi de la el. Dacă, însă el vrea eu să-l sun pe prietenul meu Vasile care e medic și o cunoaște pe Svetlana care e șefă de direcție la minister și ar putea ușor suna șeful spitalului – refuz. De ce?

În primul rînd lanțul care merge mai departe, mă va lega de Banca Națională de Favoruri și voi fi dator pe viață. Peste trei luni Vasile mă va suna să văd dacă pot să o ajut pe Svetlana cu o ofertă levaia la o achiziție de medicamente. Și nu va fi frumos să refuz. Nu va fi omenește. Pentru că ei m-au ajutat. Așa nu se face. Trebuie să ai soviste.

Comportamentul meu nu este deloc unul bun. Sau corect. Nu o fac nici din sfințenie și nici din credință mare. Pur și simplu știu că Banca Națională de favoruri e o piramidă financiară. Un lohotron. Dai mereu mai mult decît primești. Dar unii beneficiază din acest lohotron.

Dacă aș fi mai șmecher, de fiecare dată cînd cineva mi-ar cere o favoare, m-aș bucura enorm. Pentru că în acel moment, omul adaptat culturii moldovenești, omul care știe ce și cum, omul care rezolvă voprosuri, bate din palme și deschide o linie de credit. În momentul cînd cineva cere ceva de la tine, tu cîștigi un credit la bursa de favoruri. Și dacă nu ești prost, dacă nu ești tontălău, dacă nu îți cresc mîinile din Estonia, numaidecît ajuți omul. Pentru că tu la nevoie te cunoști.

Și cînd ajuți omul, se întîmplă mai multe evenimente care creează unde informaționale în rețeaua de favoruri. În primul rînd tu capeți un om la care poți să te adresezi în caz de ceva. Cazul de ceva mereu vine. Într-al doilea capeți o mică marjă – vei putea cere chiar un favor un picuț mai mare de la el, dacă înțelegi ce vreau să spun. Eu jă te-am ajutat la nevoie…

Într-al doilea rînd, prin rețeaua informațională a favorilor apare un impuls mic – oamenii (care trebu) află că tu poți rezolva probleme. Că tu poți rezolva anumite probleme. Că ei se pot adresa în caz de probleme similare. Și ei vor veni la tine? Pentru că în Moldova nu există probleme pe care să le aibă un singur om. Oamenii tind să aibă aceleași tipuri de probleme. Cu datornicii, cu cadastrul, cu vecinii, cu justiția, cu fiscul, cu sănătatea, cu locul la cimitir, cu achizițiile de stat șamd.

În al treilea rînd tu devii un pic mai respectat. Devii de nădejde. Devii un stîlp al societății, un om pe care se poate de contat. Un bărbat cu care să faci o treabă. Un mic centru – de informații, de putere, de respect. Și uvajuhă.

Vedeți unde vreu să merg, da?

Omul care merge pe calea rezolvării de probleme e un om care merge spre succes. Cu timpul, tot mai mulți oameni se adresează acestui om și problemele pe care le rezolvă el devin tot mai mari și tot mai variate. El va descoperi că e înconjurat de oameni la fel ca el. Oameni despre care nici nu bănuia. Va afla că idiotul cela de Andrei, akazăvaețța rezolvă problemele cu vama. Da Olga Pavlovna știe ce și cum și cît în caz de judecată. Că Savelii Ignatievici poate găsi ușor bani la procent mic. Iar Cristian are pe cineva la vama românească și dacă ceva trece chiar și o fură.

Rezolvatorul neatent de voproase are cîțiva dușmani. Primul e propria înfumurare și prostie. Închisorile sunt pline de reșalșiși la care s-o dus crîșa. Numai liubcic cît face. Cînd rezolvi multe probleme mici, ajungi să rezolvi cîteva probleme mari și ai impresia că nu mai ai probleme. Și devii tu o problemă. Pentru Banca Națională de Favoruri (BNF). Și atunci, natural, aproape ca o adiere de vînt printre copaci, mai marii acestei lumi își coordonează un pic blendele și te rezolvă. Pentru că ei rezolvă probleme și tocmai ai devenit una. Și ei au rezolvat pînă acum sute de probleme ca tine.

Al doilea dușman sunt oamenii ca mine. Neadaptații. Tot felul de oameni care nu participă la comerțul de favoruri. Oamenii ca mine sunt imprevizibili. Pe ei nu poți conta. Mai apoi, unii din ei (eu personal – nu, dar mulți din noi așa fac) cred în legi și în alte legende din manuale – democrație, drepturi, echitate, corectitudine șamd. Oameni bolnăjiori. Oameni cu credință. Din păcate pentru BNF, astfel de oameni există și ei nimeresc în toate sferele – în business, stat, știință, academie, biserică șamd. Mai ales sunt deranjanți cei principiali. Cei care strigă cînd văd. Cei care scot la iveală.

Al treilea dușman e chiar BNF-ul. E ceva suprauman și neuman în sistemul favorilor. Mecanica lui e mai puternică decît orice element. Cît de sus n-ai urca în rezolvarea problemelor, niciodată nu poți deține pachetul de control. Și în același timp, cu cît mai sus urci, cu atît mai mîrșav devii. E greu. Dacă la început aranjai pe cineva la lucru și ajutai cu un loc la cimitir, ajungi să închizi dosare la violatori și să promovezi legi în interesul unor hoți. Favorurile din start conțin sămînța spurcăciunii.


Am mai scris. Polițistul care iartă un vitezoman, ucide un copil care va fi călcat. Medicul care închide ochii la un malpraxis de-al colegului, calicește zeci de pacienți. Un inspector care permite vărsarea deșeurilor în rîuleț, otrăvește trei sate și duce la zeci de cazuri de cancer. Fiecare ilegalitate iertată este achitată în vieți omenești culese aleatoriu.

Murim cu hurta în numele iertării.

Și vedem în jur o lume care nu e ca în manuale. Popoare bombardate în numele păcii, săraci furați de bogați, hoți care condamnă nevinovați la închisoare, aleși care se vînd. Toate se derulează în fața noastră și toate ne pun sub o permanentă presiune. Permanenta presiune a răului impune o permanentă luptă pentru ceea în ce credem.

Și aici voi întreba – în ce cred moldovenii?

Suntem învățați de la 6 ani să nu credem în Moldova, pentru că e o invenție stalinistă, o greșeală a istoriei, un proiect provizoriu, un atavism sovietic, o părticică ruptă de o mumăcică. Toți copiii sunt scoși cu forța de stat din sînul familiei și învățați acest „adevăr” istoric. Și îi mai învață ceva sistemul școlar. Îi învață că regulile nu funcționează. Că funcționează schimbul de favoruri.

Pentru că din primele clase vedem cum copiii de oameni importanți, copiii care fac ore suplimentare primesc note mai bune. Cum se adună bani pentru reparații, mulțumiri, ziuadenaștere, tateanendeni, sfîrșit de an școlar. Cum dacă nu participi ai probleme. Cum se copiază la examen. Cum se află biletele din timp.

Un prieten nemulțumit de unele evoluții recente în justiție propunea să fie demiși in corpore toți judecătorii CC și înlocuiți „măcar și cu studenți din băncile facultăților”. Mitul „măcar și cu studenților” apare uneori pe ici pe colo ca o formă a mitului salvatorului. Doar că nu există salvatori puri și nevinovați în băncile facultăților. Mai ales ai facultăților de drept din Moldova. 

Mai mult decît atît – BNF-ul întîmpină o rezistență din ce în ce mai slabă. Dacă în anii 90, pe fundamentul ideologiei și educației sovietice și alimentate de valul patriotic al construcției statului independent instituțiile mai erau pline de oameni cu simțul datoriei, acum acești oameni s-au cam terminat. Iar alții nu am crescut.

Solidaritatea se bazează pe Marile Minciuni. Fie că e vorba de Marile Minciuni Naționaliste, fie că e vorba de Marile Minicuni Comuniste, fie că e vorba de Marile Minicuni ale Rolului Civilizator, popoarele formate din indivizi egoiști și variați au găsit minciunile pentru care soldații să moară în război, polițiștii să-și riște viața în lupta cu crima, iar liderii politici să apere interesele țării lor. Noi n-am găsit.

Comisarul nostru Catagni e la stroică la Rasiea. El avea potențialul să se jertfească pentru țara lui — în fiecare popor se nasc așa oameni — dar țara lui l-a învățat că ea nu e reală. Nu e corectă. E o greșeală. L-a învățat de mic copil, plătind manuale și profesori cu bani din taxele părinților lui. Și el a crezut micile ei minciuni. A crezut cu adevărat că țara lui e o iluzie. Așa scrie în manual. Așa au ajuns să spună toți. Și realitatea s-a conformat.

Moldovenii nu cred în nimic. Dar ei au un vis. Și acest vis, de la mare la mic, e îmbogățirea rapidă. Nu e un vis doar al nostru, e un vis al veacului nostru. Nu visăm să fim săraci, visăm să fim bogați. Nu visăm să consumăm mai puțin, visăm să consumăm mai mult. Nu visăm să avem lucruri vechi, păstrate, care să ne servească veșnic, ne dorim lucruri noi, pe care să le folosim un pic și să vrem alte lucruri noi. Nu visăm să locuim în casa părintească, visăm să o demolăm să facem alta. Nu reparăm, aruncăm și cumpărăm nou.

La fel și cu țara. De ce să reparăm Moldova, dacă ne putem băga piciorul și duce la Italiea?

Victoria anunțată cu atîta grabă și trufie asupra lui Plahotniuc s-a întors împotriva victorioșilor. Plahotniuc, la fel ca Liubcic, a devenit o problemă. Și sistemul a rezolvat-o. Cei care rezolvă probleme enorme, ce depășesc capacitatea BNF-ului, un fel de Fondul de Favoruri Internațional, au mișcat din degetul mic și l-au rezolvat pe Plahotniuc. Noi doar am privit. Și unii din noi au aplaudat, s-au bucurat, s-au lăsat duși de iluzia unei lumi mai bune. Mai bune cu ei.

Dar problemele au rămas. Tineri șoferi pe băși continuă să calce pietoni, medici alcoolici continuă să calicească oameni, criminali periculoși continuă să vreie la libertate, contrabanda continuă să apară pe polițe. Viața continuă. Problemele se cer rezolvate. Și rezolvatori se găsesc. Pentru că așa funcționează lucrurile.

Care e noul model? Care e planul de recroire al societății care să funcționeze? Care să rezolve problemele oamenilor. Care să ne dea iluzia stabilității. Care să redea oamenilor încredere în ziua de mîine. Ca ei să își asume un risc, să deschidă o afacere, să crească un copil, să ia un credit imobiliar? Care e Marea Minciună a Moldovei în care să ne prefacem o generație că credem ca să creștem o generație care chiar să creadă. Care să se jertfească în numele ei. Să fie unită în jurul unor valori, nu legată de niște favoruri?

Putem înlocui minciuna mică cu Minciunile Mari și să ne prefacem un pic că le credem? Pentru binele copiilor noștri. Și ai copiilor copiilor noștri? Nu știu.