Căsuțe pustii

Moldova e plină de căsuțe pentru păsări nefolosite. An de an, în diferite localități, clase de copii meșteresc căsuțe și le anină în copaci. Le văd în parcurile din Chișinău, le văd în fața liceelor, le văd în păduri și în fîșiile forestiere de pe malul Nistrului. Colorate, cu intrare, acoperiș, dar niciodată cu păsări.

Acest ritual anual prin care trec sute sau poate chiar mii de copii, mă duce cu gîndul la metodă. Metoda e un concept ciudat, intrat în viața mea prin Eliade. Întrebat odată despre metodă sau poate chiar neîntrebat, prin vreun jurnal, el zice că metoda lui este să citească din scoarță în scoarță cei mai buni autori, cei mai buni cercetători și apoi să se bazeze pe ei în sintezele lui, (ca și cum) științifice.

E un fel de a nu divulga metoda. Pentru că nu e clar ce criterii folosea Eliade pentru a decide că un autor (de exemplu… Henry Corbin?!) este „cel mai bun” și merită folosit la fundamentarea teoriilor din istoria religiilor.

Căsuțe pentru păsări, Grădina Publică


Căsuțele nefolosite de păsări spun multe despre metodă. Metoda e un fel de deprindere, un fel de tactică folosită des de oameni pentru că a avut succes în trecut. O metodă foarte eficientă e mereu plină de pericole, pentru că poate poseda un om pe tot parcursul vieții.

Pentru mine e clar de ce căsuțele pentru păsări din Moldova nu sunt locuite. Majoritatea au gaura de intrare prea largă – nici graurii, nici pițigoii sau muscarii nu pot folosi astfel de spații. Pentru ei scorbura e protecție. Și protecție înseamnă să nu încapă un cap de coțofană, stăncuță sau cioară care mănîncă ouă sau pui golași cum stați în cuiburi, fără plăpumioare. O altă problemă e că majoritatea căsuțelor sunt amplasate prea jos și prea aproape de activitate umană intensă – la stradă, lînă cărări, unde e mai comod de aninat pentru elevi, nicidecum mai comod de trăit pentru păsări. 

Căsuțe pentru păsări, Valea Morilor

În Moldova mea imaginară lucrurile stau cu totul altfel. Profesorii de muncă sau biologie sau cine o mai fi inițiind stroica asta futilă, se comportă altfel. În primul an ei fac căsuțe, ca de obicei, dar observă că ele nu-s folosite de păsări. În al doilea an ei cercetează împreună cu elevii tema și înțeleg că fiecare specie de pasăre are nevoie de căsuțe cu parametri specifici. Ei fac căsuțe pentru pițigoi și grauri și observă că cele amplasate mai sus sunt folosite, iar cele aninate la 2 metri înălțime – nu. În al treilea an profesorii și elevii deja își pun întrebări – oare au nevoie graurii și pițigoii de potecția și ajutorul nostru, sau există alte păsări, cu adevărat rare, care dispar din cauza lipsei spațiilor potrivite pentru cuibărire? În al patrulea an elevii și profesorul, după ce au aflat multe despre păsări și căsuțe, încep să instaleze boxe metalice pentru păsări răpitoare pe stîlpii de înaltă tensiune. În al cincilea ei deja fac cerc viu în jurul arborilor bătrîni cu cuiburi de codalb pe ele pe care zombii de la Moldsilva îi doboară. Și așa mai departe.

Asta se întîmplă în Moldova imaginară. În care metoda e să faci, să urmărești cum (dacă) funcționează și să intervii cu îmbunătățiri succesive.

În Moldova din jurul meu metoda dominantă e să faci ceva nefuncțional, să pui o bifă (galocică) și să uiți.

Pentru că dincolo de valoarea pedagogică enormă de a pune copiii să bată 4 scînduri și să facă o gaură, mai este și o meta-lecție. Și meta-lecția e următoarea: e acceptabil și merge să faci un lucru absolut inutil, an de an, și să te feliciți pentru asta. O altă meta-lecție e că intenția (noi vrem să ajutăm păsările) e unica importantă, iar rezultatul (nu am ajutat defel păsările) e ignorabil. A treia meta-lecție e că poți să faci an de an un efort fără rezultat real și să fii chiar profesor, să înveți pe alții. Și alta – să faci și să uiți. Să nu revii la ce-ai făcut.

Căsuțe pentru păsări, Valea Morilor


Ai făcut reportaj despre un „caz tragic care a avut loc la” și uiți, mergi mai departe. Ai făcut cercuri giratorii alandala și ai scos semafoarele pentru pietoni și uiți. Nu revii să numeri morții, să te întrebi poate ai greșit, poate merită modificată intervenția. Ai făcut un pic de tam-tam în presă în care te-ai prefăcut că lupți cu cursele ilegale care ucid oameni în oraș și gata, uiți. Ignori cursele care continuă, realitatea nu te mai interesează. La televizor deja au arătat că lupți, ce contează bulevardul Ștefan cel Mare?

Și nu e vorba de noi și ei. De noi, care suntem deștepți și facem lucrurile bine și ei, răii care ne învață lehamitea și diletantismul asumat. Toți avem această luptă între perfecționism și lehamite. Unii o pierd mai din start, alții se predau mai aproape de capăt.

Moldova nu e o țară extremă, a triumfului formelor asupra fondului. Cîte ceva se mai strecoară. Undeva, în curțile comune din Chișinău sau prin vreun sat lîngă pădure sunt graurnițe pline de grauri. Și tineri care instalează căsuțe pentru lilieci. Ei apar în pofida curriculei. Școala, în mare parte, te învață să bifezi. Să faci ceva inutil, să (te) aplauzi și să uiți.

Și e ușor în Moldova e să te prefaci că faci un drum. Sau să te prefaci că faci dezbateri publice. Să te prefaci că iei decizii în Parlament. Sau să te prefaci că ești în carantină. Să te prefaci că faci situație excepțională. Că lupți cu pandemia. Să te prefaci că faci lecții. Să te prefaci că dai examene. Să te prefaci că faci tendere. Să te prefaci că porți mască. Să te prefaci că faci justiție. Să te prefaci că faci jurnalism. Și să te prefaci că faci. Orice.

Căsuțe pentru păsări, Delacău

E ușor pentru că cei din jur acceptă. Ei au fost învățați de mici copii să accepte. Și să (se) aplaude. Așa că aplaud. Aplaud efortul copiilor care fac în continuare căsuțe pentru păsări. Căsuțe pustii. Să aplaudăm împreună.

Și tînga asta de text, în fond, ce este?