Categorie: Fără categorie

 

Politicianul ideal

Politicianul e un stîlp pe care locuitorii scuipă cînd li-i ciudă. Acesta e un rol esențial, un rol fără de care circul numit țară ar degrada în teatrul numit război. De asta e atît de ușor să urîm politicienii, pentru că ei sunt selectați de forțele sociale să se potrivească urii noastre, la fel ca sacoul făcut la comandă.

Și cine urmărește de aproape selecția, promovarea și căderea politicianului, nu are cum să nu observe ironia acestui proces al croirii unei sorți politice. Se vede că așa lucrează meta prin oameni.

Am să rog cititorul să nu ia descrierea de mai sus ca pe o bătaie de joc de oamenii politici sau ca pe o răutate îndreptată contra lor – nu am intenția să-i condamn sau să mă răfuiesc aruncînd în aer cuvinte strînse-n pumn. Politicienii sunt ca preoții, ca martirii, ca aitișnicii, ca scriitorii, ca învățătorii, ca tine și ca mine – niște oameni. Și oamenii sunt așa cum sunt și ei sunt în jur și asta-i situația. Îi poți admira sau îi poți condamna, da îi poți și – pur și simplu urmări și absorbi – așa cum sunt ei.

Și evident că oamenii care se lansează în politică sunt diferiți, fiecare cu soarta lui, fiecare cu slăbiciunile, întîmplările și poverile Textul nu e despre o categorie de oameni, textul e despre o funcție socială.

Pentru că, urmărind atent miile de stomatologi din Moldova, va trebui să recunoaștem că ei sunt diferiți, dar funcția lor e să repare dinți – fie dinții oamenilor, fie, uneori, ca în cazul lui Veniamin Cojuharschi – dinții elefanților.

Și dacă e clar cu ce se ocupă stomatologii și care e funcția lor socială, va trebui să recunoaștem că, în pofida volumului enorm de atenție pe care îl atragem politicienilor, noi nu avem o claritate la fel de mare în privința naturii ocupației lor.

Cu ce se ocupă un politician? Cu lupta politică? Sau cu condusul țării? Cu guvernarea? Cu opoziția?

Toate aceste cuvinte sunt metafore frumoase.

Nu vom vedea politicieni luptînd așa cum luptă boxerii în ring. Nu vom vedea politicienii conducînd o țară așa cum un șofer conduce troleibuzul. Guvernarea și opoziția sunt iarăși codificări.

De asta, dacă vom urmări atent ce fac cu adevărat politicienii, cu ce se ocupă ei, indiferent de poziție, rang și context, va trebui să cădem de-acord cu toții că politicianul e un stîlp pe care din cînd în cînd ne ducem să scuipăm.

Și pentru ca să putem scuipa pe el, el trebuie mereu să fie în fața noastră, de aceea politicianul caută mereu să se afișeze. El ni se arată la televizor, el ni se arată pe panouri, el ni se arată de pe stîlpi, el ni se arată din ziare, el ni se arată de pe ecranul calculatorului. Și noi îl vedem și facem tfiu, chi… mă… de dihanie coruptă și trădătoare și ni se face parcă mai bine, parcă ni se face mai ușor.

Cu cît mai multă ură aruncăm în politician, cu atît ne spălăm pe noi mai bine și căpătăm strălucire albă. Pe fonul politicienilor chiar și escrocii, criminalii sau violatorii se simt buni, se simt bine, se simt mîntuiți.

Și aici, cu riscul de a merge pe o muchie ascuțită la limita binelui și răului, ajungem inevitabil la Isus, care, ajuns din zona înțelepciunii în zona luptei politice – a fost transformat de oponenți literalmente în așa un stîlp. Iar ei, la rîndul lor au primit milenii la rînd ură și scuipaturi de la credincioși. Cum să nu-ți speli mîinile?

 

Dar să ne întoarcem în albia plăcută a aiurelii conceptuale.

Ce om și-ar dori vreodată să aibă așa o funcție? Vorba lui Veniamin Cojuharschi – Dumnezeu tot nu-i prost, de aceea meta lucrează prin noi și e rînd lung-lung de oameni care vor să devină astfel de stîlp.

Pentru că stîlpul, cu cît e mai mult și mai intens murdărit de răutatea extirpată din cetățeni, cu atît devine mai negru și cu atît mai tare străluce a alb surul oamenilor. Și mulți încep să lumineze ca Gandalf și înțeleg că ei sunt alesul. Că ei sunt schimbarea. Că ei pot schimba sistemul.

Prin sistem ei înțeleg, desigur, fațada de roticele ministeriale, bugetare sau birocratice; nicidecum adevăratul sistem – de circulație a urii în natură. Și aici mai intervin cele două trăsături menționate mai sus – corupția și trădarea.

Corupția nu o voi explica, pentru a lăsa ceva neexplicat – așa că luați-o ca temă pe acasă.

Trădarea funcționează simplu și e inevitabilă. Dacă ne-am uita la oameni ca la niște bile vom observa că ei uneori se ciocnesc unul de altul. Și oamenii uneori intră în niște conflicte dure și lungi din cauza unui garaj, a unei gălăgii sau a unui accident minor de automobil. Alte ori intră în conflicte mai mari din cauza vreunei anexări, denumirii unei regiuni sau limbi sau din cauza unui gazoduct. Din persepctiva bilelor asta nu contează. Ciocnirea e ciocnire.

Și pentru că în mod ideal oamenii cu cea mai mare plăcere și-ar tăia gîtul unul altuia din vreo cauză sau alta – apare o anumită ierarhie în care reprezentanții oamenilor le trădează, inevitabil, interesele, ca gîturile să rămînă netăiate. Și atunci oamenii care din cauza unui trădător de la conducere au ratat ocazia sfîntă de a ucide și de a muri în tranșee cu kalașul la gît – se duc la stîlp și scuipă – dumnecatu mă-tii de jigodie coruptă și trădătoare. Și parcă devin mai buni.

Și rîndul la fiut politician nu contenește. Doritorii sunt mulți și sunt gata de orice numai ca să ajungă să fie stîlp de scuipat pe. Și iarăși va trebui să subliniem cu trei linii roșii că și oamenii care scuipă și oamenii-stîlpi sunt demni de neutralitatea noastră emoțională – nici ura, nici compătimirea, nici simpatia și nici desconsiderarea nu va schimba cu nimic situația. Situația e în jur și ea are loc și se derulează tot acolo.

Așadar, ne înarmăm cu liniște și calm și privim mai departe în esențe.

Sunt cîteva trăsături care avantajează mult candidații în lupta pentru funcția de stîlp. Aceste trăsături sunt – orgoliul, mediocritatea intelectuală, detașarea emoțională, fățărnicia și cruzimea. Politicianul ideal e orgolios, prost, indiferent, fățarnic și crud.

Dacă, accidental un om care nu și-a educat aceste trăsături din timp ajunge să fie politician, forțele sociale fie îl modelează, fie îl aruncă înapoi în rînd.

Dar de ce politicianul ideal trebuie să aibă aceste trăsături? La asta voi răspunde în următorul articol. Și nu vă grăbiți să condamnați în gîndul vostru politicienii, prieteni. La ce ne-ar ajuta un măcelar care nu ne livrează carne pentru că i-i milă să măcelăreacă vita? Ce face piața cu un măcelar care nu aduce carne, ci lacrimi și scuze?

Noi suntem „buni” în mare parte pentru că politicienii sunt „răi”. La ce ne-ar folosi un politician sfînt? La nimic.

Așa că tfiu – mîncate-ar rugina de dihanie trădătoare și coruptă 😉

 

Prima viață

Kanji și Kubiyama

Garantul păcii, reformatorul pădurii, cel care a supus instinctele, elefantul Kanji era pe ducă. Dinții îi erau roși pînă la gingii. Sîngerau. Pielea zbîrcită pe trupul lui slab atîrna ca o cortină ridicată pînă la jumătate. Șoaptele hîrîite le mai auzea doar sfetnicul său apropiat, girafa Kubiyama.

Kubiyama asculta atent bolboroselile lui Kanji, apoi le transmitea animalelor. Nimeni niciodată nu putea fi sigur că ordinele au venit de la Kanji și nu de la sfetnicul lui înalt.

Treburile în pădure nu mergeau perfect. Leii, tigrii și lupii au întețit contrabanda de carne din savana vecină. Ceea ce era înainte doar o taină cunoscută de toți, a devenit o prezență ubicuă general-acceptată. Bucăți de antilope, zebre și iepuri atîrnau pe crengi în piețele improvizate, iar protestele precaute și pline de frică a locuitorilor ierbivori ai pădurii erau întîmpinate cu rînjete obraznice: „păi carnea asta nu e din pădure, căutați-vă de treabă.”

Petițiile semnate de cerbi ajungeau la Kubiyama pe masă, acesta șoptea ceva Marelui Kanji, dar Părintele Pădurii, fie că nu înțelegea ce se întîmplă, fie că se țicnise de tot, dar nu răspundea niciodată la aceste încălcări flagrante ale Planului pentru Pace și Prosperare Eternă.

 

Planul pentru Pace și Prosperare Eternă

…a fost propus de Kanji acum 30 de ani, deja în perioada de maturitate a elefantului. Obosit de carnagii, lupte între cirezi și haite, între maimuțe și leoparzi, între cerbi și lupi, în care cel mai des piereau copiii și femelele, Kanji a început a umbla prin cirezi pentru a convinge patrupedele să-l susțină. După cîteva ambuscade sîngeroase care așa și nu au intrat în manualele de istorie, animalele de pradă și păsările răpitoare au fost de-acord cu cîteva puncte:

– vînătoarea spontană și privată va fi interzisă;
– vor fi mîncate doar animalele și păsările bolnave, calice și cele condamnate la moarte pentru crime;
– de trei ori pe an va fi organizat Marele Festival Sportiv, în cadrul căruia fiecare animal de pradă va putea alerga după o cireadă și va avea dreptul să mînînce cel mai încet membru al acesteia;
– fiecare șoim va fugări un stol de păsări și va avea dreptul să mănînce cea mai înceată pasăre;
– din cirezile și stolurile fugărite vor face parte doar masculii care au deja urmași – fără femele și masculi tineri, pentru a nu afecta populația pădurii.

Prădătorii au acceptat planul ca pe o salvare. Decimarea constantă a animalelor și păsărilor în pădurea fără reguli a dus deja la un deficit enorm de mîncare. Lupta pentru teritoriu era cruntă și nici cei mai puternici lei nu puteau fi siguri că nu vor fi uciși de un grup de hiene flămînde. Planul lui Kanji era o salvare pentru toți, iar elefanții și zimbrii garantau respectarea lui de ambele părți.

 

Era de aur

Spre surprinderea tuturor planul a funcționat. Animalele de pradă au început a primi constant hrană, din contul epidemiilor și a criminalilor care încălcau regulile. Ierbivorii și păsările au început să trăiască liniștite, știind că nimeni nu-i va mai ataca prin suprindere. În comparație cu sălbătăcia din savană pădurea devenise civilizată, previzibilă și prosperă. Chiar și gazelele de pustiu își schimbau locul de trai și se mutau între copaci pentru a savura viața lipsită de griji.

Primul Mare Festival Sportiv a fost un succes imens. Fiecare cireadă își susținea furibund membrii trimiși pe hipodrom, fiecare lupoaică cu puișori așteptau cu bucurie carnea de animal sănătos care să mai dilueze gustul de mortăciune de la oasele bolnave pe care le primeau de la autorități.

Cu mici excepții – de exemplu mistreții care au pierdut cei mai mulți masculi în jocuri sau arbitrii care au observat că tînărul tigru Arashi în loc să ucidă cel mai lent bizon a ales să prindă anume șeful clanului bizonilor, care era pe la mijlocul șirului de alergători – jocurile au fost un succes, toată suflarea pădurii abia de aștepta trecerea a patru luni să înceapă ediția a doua.

Din motive lesne de înțeles, Pădurea a interzis imigrarea prădătorilor din alte părți, în schimb primea cu brațele deschise orice alte animale. Pride-urile de lei, haitele de lupi și coloniile de ciori au fost amplasate la marginea pădurii penru a opri răpitoarele din traversarea ilegală a pădurii.

 

Și a fost bine

Pădurea a intrat în Era Păcii și Prosperității. Populația creștea rapid, la fel ca popularitatea lui Kanji. Elefantul era atît de mîndru de planul său încît l-a păstrat intact și se supăra dacă cineva propunea modificarea lui. Kanji știa – cu fiecare an în care planul e respectat și funcționează, acesta devine mai valoros. Pentru că regula nu e un text, ci un comportament adoptat. Iar dacă un comportament deja există, de ce să umbli la reguli? De ce să scormonești aiurea în politica pădurii și să stîrnești zîzanie?

De aceea căpeteniile clanurilor, care se adunau cu regularitate lîngă Poiana cu Lac, discutau doar trebi curente – unde se poate de păscut, unde va fi organizat festivalul, cînd se execută animalele savanei prinse trecînd ilegal frontiera, cînd se permite păscutul pe Rezerva Sezonului Fără Ploi și alte fleacuri. De reguli nu se atingea nimeni.

Și fiecare ședință se încheia cu o competiție oratorică de adulații la adresa lui.

Kanji. Părintele Pădurii. Salvatorul animalelor. Posesorul înțelepciunii fără margini, înțelegătorul timpului și transformatorul de esențe. Stăpînul instinctelor. Baobabul păcii. Oceanul binelui. Regele democrației. Cel care se odihnește de-asupra soarelui. Sfîrșitul nopții și revelatorul armoniei din toți. Creatorul vieții fără de griji. Kanji.

Kanji accepta cu modestie laudele, dar ciulea neastîmpărat urechile dacă ele conteneau.

Chiar dacă girafa Kubiyama nu era iscusită în rimă ca privighetoarea Uta și nici vast în vocabular, ca cimpanzeul Oki Kuchi, după cîțiva ani a devenit clar că el e cîștigătorul concursului. Fie că din cauza înălțimii egale Kanji auzea girafa mai bine, fie că din cauza gîtului lung aceasta se putea închina cel mai adînc, Kubiyama a captat întreaga atenție a Părintelui Pădurii, iar ceilalți, un timp au făcut galerie, iar apoi nici nu mai veneau la ședințe, rezolvînd singuri problemele zilnice care apăreau.

 

Limitele păcii lui Kanji

Decizia de a pune animalele de pradă să păzească frontiera pădurii a dus la o consecință nefastă – grănicerii își permiteau escapade nocturne în savană pentru a vîna acolo liber. Organizați în haite puternice ei învingeau ușor fiarele locale, dispersate și obosite de lupte interne pentru teritoriu și se întorceau în pădure cu multă carne. Aceasta era inițial savurată pe loc, dar mai apoi a ajuns să fie vîndută în văgăuni și desișuri ascunse altor prădători.

Ierbivorele și prădătorii din interior, din cauza lipsei de exercițiu, deveneau înceți și neîndemînatici. Marele Festival Sportiv devenise extrem de previzibil – prădătorii de la graniță, antrenați și căliți în lupte cu cei din savană prindeau ușor mistreții sau cerbii îngrășați de viața fără grijă. În paralel, fiarele din centrul pădurii, deprinse cu carne bolnavă distribuită gratuit aveau mușchii atrofiați și colții tociți și uneori nu știau cum să-i folosească după ce vreun iepure bătrîn se îndura de ei și murea de atac de cord în timpul cursei.

Cu cît bătrînețea și senilitatea lui Kanji înainta, cu atît puterea grănicerilor și abuzurile acestora creșteau. Tot mai mulți cerbi și bizoni ajungeau să-și aprindă paiele-n cap în fața Poienii cu Lac, dar nici Kanji și nici Kubiyama nu le ofereau speranțe, doar consolări.

Înainte de a-și da înțeleptul duh, Kanji, în mod previzibil, a anunțat că urmașul lui în rolul de garant al Planului va rămîne Kubiyama. Ierbivorele au împietrit, în timp ce grănicerii nu-și mai puteau ascunde rînjetul. Kanji a plecat neînsoțit de nimeni acolo unde pleacă elefanții să moară.

 

Noul conducător

Kubiyama a ținut un discurs lung și plictisitor. Elefanții și zimbrii, care demult îl detestau, au părăsit adunarea și printre ierbivorele grase s-a răspîndit necontrolat un tremur și un schimb de priviri alarmate. Kubiyama a spus că totul va rămîne pe vechi, că regula va fi păstrată, granița va fi păzită, iar Marele Festival Sportiv organizat, cum se cuvine la sfîrșitul sezonului ploilor. Încet-încet, care cu pretext, care fără, ierbivorele au plecat una cîte una și chiar cîrduri întregi în pădure. După un timp, șacalii, hienele și urșii, locuitori ai interiorului, au plecat și ei.

Kubiyama a rămas singur în fața grănicerilor jubilînd și de girafă s-a apropiat lent și cu pași apăsați tigrul Arashi, liderul pazei de frontieră. Kubiyama s-a întors instinctiv spre Kanji care mereu îi asigura spatele, dar Kanji nu mai era, era doar un vînt slab de-asupra lacului și Kubiyama a înțeles ce îl făcea să se simtă atît de straniu – pe lac nu era nici o pasăre, iar din pădure nu se auzea nici un tril. Chiar și gîzele și broaștele dispăruseră. Liniștea era totală, iar singurătatea garantului era străpunsă doar de ochii galbeni ai tigrului nemișcați asupra girafei.

Arashi a felicitat „înalta patrupedă” cu intrarea în noul rol și a cerut „o mică favoare” pentru colegii lui care își riscau viețile în lupte cu riscurile savanei zi de zi, dar care erau jigniți profund de conducerea pădurii care le nesocotea munca și își bătea joc de ei în văzul tuturor.

Kubiyama a aplecat gîtul mirat și terifiat de tonul pe care și-l permitea Arashi, întrebînd atent în ce consta jignirea și ce putea face pentru neînfricații apărători ai Păcii și Prosperității, care îi juraseră Părintelui Kanji supunere veșnică.

 

Votul adunării generale

Arashi a ținut o pauză indecent de lungă, timp în care privea neclintit în ochi șeful pădurii. A spus apoi cu ton de ordin că regulile lui Kanji sunt încălcate zi de zi, că planul a fost elaborat pentru locuitorii pădurii, dar ierbivorele din savană în număr enorm intră ilegal în pădure, iar savana în care mai e posibil vînatul a devenit un loc pustiu. Grănicerii sunt nevoiți să facă drumuri enorme pentru a printe o blestemată de suricată, în timp ce imigranții se bucură de imunitate, chiar dacă nu o merită. De aceea dacă pacea în pădure mai avea vre-o șansă, atunci numai și numai dacă localnicii vor primi pașapoarte, iar veneticii fără pașapoarte vor trăi pe legea veche de pînă la Kanji.

Cum adică legea veche de pînă la Kanji, întrebă Kubiyama. Pînă la Kanji nu era nici o lege.

Exact, a răspuns tigrul și a propus ca inițiativă să fie supusă votului adunării generale. În spatele lui toate fiarele au ridicat labele în sus, scoțînd afară ghearele.

Unanim, a exclamat Arashi.

Unanim, a repetat tîmp Kubiyama.

 

Pașaportizarea

În ziua următoare Kubiyama a informat prin coțofene întreaga pădure despre obligativitatea pașaportizării. Fiarele de graniță au pus santinele pe cărări și cereau de la toate animalele pașapoarte. Dacă acestea nu le aveau, erau trimise la Kubiyama să obțină pașaport.

Girafa elibera pașapoarte doar animalelor din pădure, iar gazelelor de pustiu, antilopelor de savană și caprelor de munte le spunea să vină în următoarea zi. Acestea inițial nu au avut obiecții, dar în a patra zi au început a observa că pașapoartele sunt distribuite după o anumită legitate. Mai mult – santinelele de la treceri nici nu le mai spuneau să se ducă la Kubiyama, ci doar se hlizeau între ele cînd vedeau „imigranți”.

În ziua a șasea o delegație largă de patrupede au venit la Poiana cu Lac să ceară explicații. De ce toți zimbrii și cerbii au primit pașapoarte, dar nici o gazelă sau țap de munte – nu? Cine a decis amplasarea santinelelor la treceri și de ce ele sunt formate doar din grăniceri? De cînd fiarele de la frontieră au dreptul să se amestece în treburile interne? De ce animalele de pradă nici nu se adresează după pașapoarte și nu sunt oprite la treceri?

Kubiyama a început să liniștească animalele repetînd că pașapoartele s-au terminat, că a doua zi toți urmau să primească pașapoarte, că nu există motive de nemulțumire, că fiarele de frontieră au rămas aproape în așteptarea Marelui Festival Sportiv și adunarea avea să se încheie cu bine, dar din pădure ieși Arashi.

Girafa a tăcut, iar membrii delegației au început să se șușotească.

Arashi, fără a cere tribună, a tăiat scurt – pașapoartele sunt eliberate doar animalelor de pădure, data limită pentru pașaportizare e mîine, oaspeții pădurii, veniți din savană, din pustiu și din munți pot rămîne în pădure cît doresc, dar nu vor mai fi protejați de Regulile lui Kanji, care au fost elaborate doar pentru cei din pădure.

 

Marea Migrație

Membrii delegației au privit cu toții spre Kubiyama și au înțeles că tigrul era, de fapt, noul șef al pădurii. Patrupedele au galopat spre clanurile lor pentru a le spune vestea. Unele cirezi au decis evacuarea imediată din pădure, unde, din cauza copacilor era imposibil să te aperi de atacuri și, plasînd masculii în jur și femelele și puii în centru au început să se îndrepte spre savană.

Altele au decis să rămînă, presupunînd că ierbivorele pădurii nu vor permite abuzuri asupra lor, iar legea va continua să fie respectată. Chiar a doua zi au regretat acest lucru. Copitatele fără pașaport, oprite de santinele, erau măcelărite pe loc de ortacii lui Arashi, chiar în fața cetățenilor pădurii, care priveau îngroziți. Plîngerile și protestele puținilor curajoși erau primite în Poiana cu Lac direct de Arashi, numit recent sfetnic al lui Kubiyama.

Gazelele și țapii de munte, rămași în pădure au fost decimați în cîteva săptămîni, iar carne era atît de multă încît multe trupuri au rămas să putrezească aninate de liane. Hoitarii și corbii nu reușeau să strîngă după grăniceri, iar pădurea a intrat în săptămîna festivalului plină de o duhoare insuportabilă.

 

Cel mai Mare Festival Sportiv

Kubiyama a deschis cu fast primul său festival sportiv. Tonul discursului său înălțător nu se potrivea deloc cu lipsa remarcabilă a elefanților și zimbrilor de la eveniment. Aceștia numeau deja deschis girafa impostor și trădător al idealurilor păcii și prosperității și s-au refugiat în mlaștini, punînd paznici pe unicul drum de acces.

La protestul lui Arashi, care a cerut participarea tuturor la festival, chiar dacă încă niciodată nici un elefant sau zimbru nu a fost doborît în cursă, Kubiyama a răspuns supus că a doua zi va merge și-i va convinge pe toți să vină la hipodrom. Arashi a rînjit și a continuat să privească partida, în care un grup de șerpi grași încercau să fugă de o pasăre-secretar.

După ce cursa s-a încheiat, coțofana-prezentator a invitat în ring girafele. Kubiyama a început a tremura înțelegînd că el tot urma să alerge pentru propria viață urmărit de o haită de lei. După ce a coborît împreună cu confrații săi pe stadion și a început a alerga gîfîind lovind cu capul girafii mai bătrîni pentru a-i împiedica să îl întreacă, urmașul lui Kanji a observat cu groază cum fiarele de graniță s-au repezit toate odată asupra femelelor cu pui aflate neajutorate în tribună. Șiroaie de sînge, smocuri de blană și bucăți de carne zburau de sub ghiarele și colții leilor, tigrilor și lupilor. Kubiyama s-a oprit și se holba la carnagiu atît de uluit încît n-a simțit nici o durere fizică atunci cînd patru lei tineri au tăbărît asupra lui, rămas ultimul dintr-un cîrd de girafe terifiate.

 

Marele Kanji

Cititorul nostru atent, educat de aventurile palpitante ale lui Verne și Doyle, și-a dat seama, neîndoios, că istoria Marelui Kanji nu s-a încheiat, iar elefantul care apare la începutul unei cărți numaidecît se va bălega pe parcursul ei. Bătrînul Kanji, sleit de puteri, credea că se află pe ultimul drum, îndreptîndu-se spre muntele Lupangue din Angola, dar el greșea.

Pentru că în timp ce pădurea natală a lui Kanji revenea la Evul Mediu, în timp ce Kanji mergea încet și obosit spre munte, în timp ce cititorul nostru parcurge uimit aceste ultime rînduri din primul capitol, pe muntele Lupangue, la peste 7 mii de metri înălțime, în mijlocul unei mări de oase și de fildeș aștepta, însoțit de o trusă de instrumente medicale și doi agenți KGB, un om.

Și acel om nu era altcineva decît vestitul stomatolog moldovean Veniamin Cojuharschii. Dar despre întîlnirea lui Cojuharschi cu Marele Kanji vom povesti în capitolul următor.

 

Conflictul din Siria pe înțelesul tuturor (1): paralele dintre Siria și Moldova

Sunt cîteva paralele curioase între Siria și Moldova, care pot oferi o bună introducere celor care vor să înțeleagă repede și simplu această țară și conflictul care o rupe:

1. Ambele țări au hotare desenate de imperiile de la care s-au desprins. Hotarele au fost trasate fără a ține cont de interesul locuitorilor acestor țări. Siria în actualele hotare a apărut în procesul de prăbușire a imperiului colonial francez. Din primele clase elevii sirieni sunt învățați că actualele hotare sunt nedrepte, iar sursa acestei nedreptăți este în „pactul” Sykes-Picaut.
 
2. Ambele țări au ca dominantă o etnie și o limbă cu centrul de greutate cultural și economic în altă țară. Doar că în cazul Siriei e vorba de 22 de state cu populație majoritară și limbă oficială arabă. Ambele țări au mișcări politice care cer ca în baza acestor două criterii să fie creat un stat comun.

3. Ambele țări au suferit pe parcursul timpului de o criză identitară care a creat falii de-a lungul societății și a dominat agenda publică cu grade variate de violență. În cazul Siriei lucrurile sunt mai complicate:

  • pe lîngă identitatea siriană, bazată pe statul actual, care are necesitatea rațională de cetățeni loiali, cu crearea de simboluri, panteoane, eroi și mitologii stataliste;
  • în Siria s-a promovat ideea Siriei Mari (bilad al sham), care ar cuprinde actualele Siria, Iordania, Liban și Palestina, „cum a fost (mai bine) pe timpul otomanilor”;
  • a avut succes real pan-arabismul, un pilon de bază al partidului de guvernare (baath) din ultimele 5 decenii, care își punea ca scop unirea tuturor statelor arabe; chiar reușind în 1960-1963 unirea dintre Siria și Egipt sub numele de Republica Arabă Unită;
  • au activat mai multe mișcări islamiste, care își doresc, tradițional, refacerea califatului islamic, din Maroc pînă în Indonezia, care să fie organizat în baza dreptului islamic;
  • a avut succes pentru o perioadă și mișcarea comunistă, susținută de prietenia geopolitică cu URSS, care își dorea un stat organizat pe principii de clasă, ideologie diminuată ca influență odată cu prăbușirea Uniunii.

Cu alte cuvinte, elita intelectuală siriană mereu a dezbătut criteriile care legitimează crearea unui stat – limba, etnia, istoria, geografia, religia sau clasa.

4. Ambele țări au porțiuni ale teritoriului lor, recunoscut internațional, ocupate de alt stat. În cazul Siriei e vorba de podișul Golan, ocupat de Israel după războiul din 1967, protejat de trupe de pacificatori internaționali.

5. Regimul corupt și autoritar al familiei Assad a reușit să se mențină la putere în mod special datorită permanentului „pericol extern”. Societatea siriană era alimentată cu conspirații și scenarii catastrofale în care orice opoziție față de regim era manipulată de Israel, iar activiștii din opoziție lucrau în interesul Israelului sau al SUA.

6. Siria, chiar dacă avea în 2010 un PIB/locuitor aproape dublu față de Moldova, cunoștea o creștere economică slabă, în comparație cu statele OECD, și avea o problemă demografică majoră (e adevărat că dacă Moldova e țară de top care pierde populație, Siria din contra, e un stat de top la creșterea populației și fertilitate).
 
Desigur că există deosebiri între Siria și Moldova; în special în ceea ce ține de structura economiei, rolul armatei în stat, libertatea presei și a întrunirilor, relațiile externe, implicarea statelor vecine în subminarea instituțiilor, selectarea aliaților și stabilitatea regională.

Harta

Oricum, imediat înaintea conflictului declanșat în 2011, Siria era un stat mult mai stabil, mult mai dezvoltat, mult mai bogat și cu instituții mai puternice decît este la moment Moldova. Cum a ajuns în cîteva luni să fie distrusă de unul din cele mai sîngeroase conflicte armat civile din acest mileniu?

Voi descrie în partea a doua a acestei serii.

 

Nostalgia după Pax Europaea în Cîntecul Mării de Oleg Serebrian

cm

Oleg Serebrian s-a reinventat. În romanul „Cîntecul mării” scrierea lui e departe de pendatismul analitic și doct al lucrărilor dedicate geopoliticii. Scrisul îi devine concis, șlifuit și ritmat. Dacă pînă acum în cărți Serebrian explica, acum povestește. Și demonstrează că o poveste de dragoste poate fi… geopolitică.

 

„Cîntecul Mării” ne povestește drama unui cuplu prins în Cernăuții anului 1944. Anul în care frontul a lovit ca o furtună Bucovina, împrăștiindu-i locuitorii. Drama unui cuplu aflat într-o relație care pe facebook ar primi bifa „it’s complicated”.

 

Titlul ne oferă o cheie fertilă de a interpreta romanul. E un roman al vibrațiilor mici omenești, prinse în valurile mai mari ale frontierelor. Sunt trei tipuri de valuri care năvălesc, se retrag și înlocuiesc cîntecele din acestă poveste:

Marea de Gheață de Caspar Friedrich

Marea de Gheață de Caspar Friedrich

1. Dimensiunea istorică

Nivelul marilor frontiere și marilor lupte apare ca un fundal al acțiunii, dar e atît de determinant pentru carte, încît foarte rar se retrage pe planul doi. Acest nivel, al istoriei, apare în carte, în primul rînd, prin frontul de est — un țunami care atîrnă deasupra eroilor și creează o permanentă stare de tensiune, zeitnot și frică. Frontul se apropie încet, lovește rapid și spală Cernăuții de ultimele urme de „altădată”. Loviturile valurilor din 1940 și 1941 cînd Bucovina trece la sovietici, apoi iar la români, încă dor. Fiecare freamăt șlefuiește orașul de locuitorii indezirabili, îl sărăcește. Valurile mai vechi ale istoriei, ca cel din 1918 apar și ele în sorțile împletite de Serebrian în Cernăuți explicînd și complicînd și mai mult lucrurile.

 

Naufragiu pe Marea Neagră de Ivan Aivazovsky

Naufragiu pe Marea Neagră de Ivan Aivazovsky

 

2. Dimensiunea sociologică

Istoriile comunităților apar în nivelul sociologic al romanului, care pentru mine a fost cea mai revelatoare dimensiune a acestei cărți. Cernăuții romanului sunt locul unde români, nemți, polonezi, ucraineni, ruși, evrei, greci, armeni, țigani, unguri, catolici, uniați, ortodocși, lipoveni se intersectează, se aliază, se strîng împreună și se despart într-un ritm care pune la încercare identitățile și ierarhia acestora. Epoca romanului este una în care valoare umană e subordonată total identității lui, pe care el nu și-o poate decide, i-o decide numai puterea, care este doar forță.

Efortul investit în purificarea identitară apare interiorizat la unii eroi:

„Ultimii ani aduseseră prea multe schimbări în viața lui: se născuse evreu, crescuse german, trăise ca internaționalist comunist… Apoi începu un reflux intempestiv. Într-o zi i s-a spus că el, născut într-o familie de ritm mozaic, nu avea cum să fie neamț, chiar dacă vorbea germana mai bine decît toți țăranii din cele două Hute. Așa devenise evreu. Un comunist evreu. În starea asta îl găsise prima venire a sovieticilor la Cernăuți.
Ceva însă nu mergea. Noul regim privise cu suspiciune carnetul lui de membru al Partidului Comunist Român, făcîndu-l să aștepte luni bune pînă la primirea în rîndurile PCUS. Ba-l mai iunvitase și pe la NKVD. Astfel, fără a-și da seama devenise evreu comunist.

 

La prima vedere s-ar părea că între comunist evreu și evreu comunist nu e nici o diferență, dar gramatica nu-i matematică și schimbarea locurilor factorilor modifică puțin și rezultatul.
Mai dăunăzi află că mai mulți evrei dintre cei care scăpaseră ca prin urechile acului în patruzeci și unu au fost culeși noaptea de NKVD, urcați în tren și transportați spre răsărit… […]
Din acea zi Leibo Rubinsky rămase numai evreu. ”

 

The Water Fan - Winslow Homer

The Water Fan – Winslow Homer

3. Dimensiunea psihologică

Mica istorie a romanului e nivelul psihologic al relației dintre eroii principali – Marta și Filip Skawronsky. Marta e fiica unei baronese care renunță la familie și religie pentru a se căsători cu preotul ortodox Filip, venit dintr-o familie de țărani români. Relația dintre cei doi, înverșunată de orgolii, gelozii și posesivitate e construită mai mult din schimburi de replici scurte, gesturi și priviri — văluri pentru gînduri neîmpărtășite și emoții inhibate. Costul acestor tăceri crește exponențial odată cu apropierea valului mare al frontului sovietic – să plece să se refugieze? O permanentă negociere tăcută între cei doi. Autorul reușește să genereze un contrast puternic între aceste date ale ecuației, iar micile orgolii ajung să primeze asupra pericolului devastator adus de front, lucrînd ca un miraj pentru cei doi. Pînă la lovitura inevitabilă cu realitatea exploziilor, cititorul se află într-o permanentă tensiune „Mai repede, mai repede, numai să ajungă în Argentina, să rămînă vii, să fie totul bine…”

 
Dacă a fost sau nu bine pînă la urmă veți afla citind romanul, apărut în 2011 la editura Cartier. Se găsește în toate librăriile bune.

 

***

 

Geopolitica de dincolo de hărți și documente e un domeniu fertil. Cartea e rezultatul acelei „dacă istoricii ar avea un microscop în care să vadă sorțile umane” menționat undeva în roman. Hărțile au tendința să deseneze țări întregi într-o singură culoare. Nu este loc de mai multe, nu este loc de nuanțe.
Exagerînd, am putea spune că la început au apărut hărțile care desenau cu o singură culoare, iar mai apoi statele au decis să transforme hărțile în realitate. Cel puțin în cazul Cernăuților, această dorință atît de populară în anii 30-40 de a simplifica, de a reduce la un numitor comun prin excluderea celuilalt, prin rotunjirea finală, a avut „succes”.

Cernauti_1

 

c2
Cernăuții sunt de o singură culoare, așa cum ne-am deprins să ne colorăm hărțile. Prețul plătit pentru aplicarea mitului naționalist în practică nu poate fi evaluat. Poate fi povestit?! Este romanul o metodă de inversare a procesului, de nuanțare a culorilor, de eliberare de hărți?

 

Nostalgia după „altădată” presărată în toate personajele e determinată de cruzimea prezentului pe care îl trăiesc și frica de viitorul catastrofal care se apropie odată cu frontul.

 

Cuvîntul imperiu este unul apriori negativ în interpretarea modernă, începînd cu școala și terminînd cu Star Wars. Eliberarea de imperiu este procesul prin care au trecut majoritatea statelor moderne, multe din ele de mai multe ori. Pentru minorități, însă, apariția statelor naționale a fost adevăratul dezastru. Evreii din centrul Europei și armenii din Anatolia au fost decimați anume în procesul de colorare a hărților cu o singură culoare. Ne mai putem permite în secolul XXI schimburile de populații? Putem impune evacuarea sub convoi a minoritarilor, cum s-a procedat cu nemții din sudul Basarabiei în 1940?

 

Nostalgia lui Oleg Serebrian este una simbolică. Nostalgia după „altădată” este de fapt o speranță că Europa va reinventa o cale de împăcare a culorilor, de a păstra nuanțele; nu neapărat după modelul Imperiului Austro-Ungar, dar cel puțin fără a impune identități și fără a sărăci cultura europeană. Nostalgia lui Oleg Serebrian este speranța întro Pace Europeană. O pace pe care toți eroii din „Cîntecul Mării” și-o doresc și și-o amintesc în visele despre „altădată”.

 

 

.

 

Curtea Constituțională NU a declarat limba română drept limbă de stat

Azi o mulțime de resurse mediatice au titrat „Limba română declarată limbă de stat”, cu o unanimitate atît de uimitoare, încît chiar și premierul român Ponta a crezut și a salutat decizia curții.

 

Decizie care sună în felul următor:

 

„Pornind de la argumentele invocate mai sus, Curtea Constituţională a hotărât că, în sensul Preambulului Constituţiei, Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova face corp comun cu Constituţia, fiind textul constituţional primar şi imuabil al blocului de constituţionalitate. De asemenea, Curtea a statuat că, în cazul existenţei unor divergenţe între textul Declaraţiei de Independenţă şi textul Constituţiei, textul constituţional primar al Declaraţiei de Independenţă prevalează. Hotărârea este definitivă, nu poate fi supusă nici unei căi de atac, intră în vigoare la data adoptării şi se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.”

(textul pe pagina CC)

 

Nicăieri în text Curtea Constituțională nu stabilește că „limba română este limbă de stat”, ci doar include textul Declarației de Independență la textul Constituției (ceea ce în sine e bizar, dar despre asta voi scrie, poate, cu altă ocazie).

 

Purcedem în căutarea limbii române în Declarația de Independență a Republicii Moldova, care menționează o singură dată limba română, și nu în partea de proclamație, ci în preambul, în fraza:

 

„REAMINTIND că în ultimii ani mişcarea democratică de eliberare naţională a populaţiei din Republica Moldova şi-a reafirmat aspiraţiile de libertate, independenţă şi unitate naţională, exprimate prin documentele finale ale Marilor Adunări Naţionale de la Chişinău din 27 august 1989, 16 decembrie 1990 şi 27 august 1991, prin legile şi hotarîrile Parlamentului Republicii Moldova privind decretarea limbii române ca limbă de stat şi reintroducerea alfabetului latin, din 31 august 1989, drapelul de stat, din 27 aprilie 1990, stema de stat, din 3 noiembrie 1990, şi schimbarea denumirii oficiale a statului, din 23 mai 1991;”

 

Nici Declarația de Independență, prin formularea sa nu obligă decretarea limbii române ca limbă de stat, ci doar REAMINTEȘTE că la 31 august 1989 aceasta a fost decretată limbă de stat, ceea ce conduce semnatarii Declarației la afirmațiile conținute în proclamație.

 

Dar cum arăta legea privind decretarea limbii române ca limbă de stat din 31 august 1989 despre care ne REAMINTEȘTE Declarația de Independență.

Iată cum (sursa:istoria.md)

 

legea2

 

Este evident că pentru semnatarii Declarației de Independență nu există diferență între limba română și limba moldovenească. Este evident că nici Declarația de Independență și nici Hotărîrea Curții nu obligă Parlamentul să modifice Constituția și să includă sintagma „limba română este limbă de stat”.

Nicăieri textul Constituției nu neagă expresia „REAMINTIND că…”. Peste tot Constituția e în concordanță cu faptul că Declarația de Independență reamintește că la 31 august limba moldovenească a revenit la grafia latină.

Aceste remarci sunt necesare pentru că decizia (din nou politică) a Curții Constituționale s-a dorit să rezolve prin metoda nodului gordian, nedemocratic, fără consultări, o problemă majoră a acestei țări, care ne divizează de 22 de ani. Prin metoda asului din mînecă.