Categorie: Fără categorie

 

Identitatea moldovenească

Ceea ce face moldovenii unici e o mazăre mică, peste care au fost așternute patru saltele de violență. Marea majoritate nu simt bobul de mazăre și dorm liniștiți pe cele patru saltele. Alții chiar se laudă cu cele patru saltele, zicînd că unici ne face anume combinația aceasta succesivă de saltele. Trauma. Majoritatea aleg una din saltele și spun că ea e salteaua preferată și adevărată care asigură somnul cel mai dulce și răspuns la toate întrebările. 42. Dar sunt și oameni care simt bobul de mazăre. Și ca să simți bobul de mazăre trebuie să te foiești. Și să nu poți dormi.

Ca să descoperim bobul de mazăre, care este o deșărtăciune, va trebui să scoatem, rînd pe rînd saltelele. Și e greu. Din mai multe motive. În primul rînd, noi stăm pe saltele, precum pămîntul pe balene. Într-al doilea rînd, saltelele sunt întrețesute și încîlcite și niciodată nu vom putea elimina toate firele din care sunt făcute. Trebuie să vedem acul din stog cu bîrna în ochiul nostru. 

De aceea ne vom juca.

Salteaua cea mai superficială este, desigur cea așternută după independență. E o saltea greu de înțeles, pentru că încă lucrăm la ea. Nu e finalizată, nu știm ce ațe vor fi tăiate, care vor continua? Nu știm ce culoare va ieși de-asupra, în selecția istorică. Dar, în linii generale, o putem numi salteaua globalizării consumeriste.

Salteaua globalizării e una în care mobilul general este îmbogățirea rapidă. Nimic nu vor acum moldovenii mai mulți și mai tare decît îmbogățirea rapidă. Asta e valoare supremă și ea se manifestă în fațade, garduri, porsche-uri, pristroici, selfiuri pe fonul monumentelor. Ea se manifestă în religie – toate bisericile trec de la acoperiș albastru la acoperiș de aur. Ea se manifestă în artă – videoclipurile sunt doldora de abundență. Ideologia se conturează în lupta dintre agenda liberală – toleranță, drepturi, educație sexuală, locuri de muncă, minorități și reacția conservatoare – pseudo-ortodoxie, familie tradițională, naționalism economic, conspiraționism. Sfîrșitul lumii, în această pătură e unul ecologic – încălzirea globală ne va ucide. 

Dacă privim sub ea o să descoperim salteaua sovietică. E o saltea mai clară, distanța o face mai lesne de cuprins, mai închegată, mai acceptabilă. E atît de vizibilă și reală, încît mulți o văd numai pe ea în toate manifestările moldovenilor – am avea „mentalitate sovietică”, „am moștenit infrastructura sovietică și nimic nu am făcut mai departe”, Moldova ar fi „o invenție stalinistă” șamd. Salteaua culturală sovietică era una a realismului socialist, ateismului științific, economiei planificate, frăției dintre popoare, a luptei de clasă (și incluziunii), a unui socialism responsabil, al creației poporului, cenzurate de uniunile de creație și jertfei poporului sovietic în marile războaie victorioase. Ideologia era colectivistă – individualismul era mustrat, bogăția era o vină. Sfîrșitul lumii era nuclear – inevitabilul război mondial urma să șteargă viața pe pămînt.

Dar sub salteaua sovietică se așterne păturicea subțire românească. Partea asta de Moldovă a prins naționalismul doar un pic, două decenii, dar ce decenii! Cele mai crude decenii ale naționalismului – împingerea lui spre absolut, cu soluții finale, Holocaust, măsurări de cranii, schimb de populații și escatologie colectivă. Naționalismul a instrumentalizat toate manifestările culturale și le-a pus în slujba elitei naționale – arta, știința, justiția, etica, educația, armata, slujba la stat – toate erau condiționate și îmbuibate cu aderări la ideologia corectă. E epoca epurărilor – etnice, întru curățirea de elemente „străine”, lingvistice întru purificarea limbii, economice, întru întoarcerea resurselor adevăraților stăpîni. Sfîrșitul lumii naționalist este degradarea și moartea națiunii.

Sub salteaua românească, stă un strat gros imperial țarist rus. Multe ițe culturale încep anume aici – primul teatru, primele licee, primele muzee, primele colecții și galerii de artă, primele violențe colective organizate de stat. Stratul acesta e adînc îngropat și a fost intens șters atît în perioada de pînă la 1945 – cu emigrări și epurări masive, cît și după 45, prin ștergerea foarte intensă și violentă a amintirilor, cărților și elitelor țariste. Dar el se vede încă lesne în arhitectură și planificarea orașelor, în cîteva monumente – Pușkin, Vulcănești, cîteva drumuri de caldarîm, parcuri în stil francez și urme de tramvai. Sfîrșitul lumii era revoluția și căderea monarhiei și e unicul sfîrșit al lumii care chiar s-a manifestat.

Este posibil să ne relaxăm ochiul minții într-atît încît să zărim sub aceste patru straturi? Nu știu. Ce a rămas în noi din ce a fost creat pînă la 1775? Dacă vedem ceva de dincolo de acest an – e oare datorită vederii bune sau datorită imaginației? Priviți în jur – ce aveți de dincolo de 1775? Nu colecționat – moștenit?

Iată răspunsul.

În pofida tradiției locale de a arunca și distruge tot ce e vechi (de la șiutor la icoane) și de a îmbrățișa ușor și rapid tot ce e nou – cîte ceva a rămas. Un bob de mazăre. Niște icoane în mănăstiri și la Muzeul de Arte. Niște biserici vechi, unele cu fresce (la Căușeni). Niște cîntece, niște legende și multe cuvinte. Cuvinte vechi, pline de tîlc.

Și să fiu înțeles corect – nu vorbesc defel aici doar despre etnicii moldoveni. Nu doar moldovenii au în Moldova o continuitate ce străbate dincolo de 1775. Evreii, rutenii, staroverii, țiganii, armenii – mulți au firele neîntrerupte pînă după 1775, dar la fel de vagi și greu de deslușit. La fel de șterse și acoperite cu saltele. Unele popoare au lăsat în bobul de mazăre doar denumiri și au plecat de pe aceste meleaguri – tătarii, turcii, polonezii. Repet – bobul de mazăre nu e unul naționalist.

Lista de mai sus, cu țăndări rămase dinainte de 1775, este una subiectivă. Subversivă. Este una personală. E rezultatul propriei mele foiri pe cele patru plapume. Și care e problema în plapume? Plapumele sunt proiecte ideologice construite, impuse cu violență peste cultura locală. Ele sunt inevitabile – toate populațiile lumii, cu excepția cîtorva triburi din Amazonca au fost acoperite de proiecte totalitare care au salvat oamenii de propria cultură. Plapumele nu oferă soluții profunde. Profunzimea necesită timp și cele mai valoroase și unice elemente de identitate sunt cele care au o continuitate în secole.

Care e continuitatea cea mai veche care ne face unici și valoroși la nivel global? E bobul de mazăre – un pic de folclor, un pic de un fel de a fi, un pic de cuvinte vechi, un pic de credințe și legături cu natura și locul, un pic de morminte, ritualuri, credințe și neamuri. Bobul de mazăre e mic. Și e din ce în ce mai mic. Dar el e tot ce avem mai valoros. Și tot ce avem mai periculos pentru producătorii de pături totalitare. De aceea, dacă nu puteți dormi nopțile în căutarea inspirației, foiți-vă. Sub clișee e înfundată deșertăciunea plină de potențial a strămoșilor.

Dar de ce anume 1775? Și de ce mazăre nu e saltea? Și de ce saltelele adorm? Despre asta în următoarea postare, că și așa am lungit-o. 

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lieSo look into the well


The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Deep into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lie

So look into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

So deep into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lie

 

Și toți s-au bucurat

Agripina tare s-a bucurat. S-a bucurat pentru că la știri toți erau bucuroși. Și pentru că toți așteptau o schimbare și ea tot aștepta o schimbare. Spre bine. Că dacă va fi mai bine poate și oamenii vor cumpăra mai mult și poate or cere mai puțin pentru arendă. Așa că Agripina era bucuroasă. Și Aliona de la buticul de alături tot era bucuroasă. A sunat-o. Tî uvidela, Gripușca, skoliko samaliotov, a întrebat-o. Clar că o văzut.

Savelii Matveevici era tare bucuros. Era încă la lucru și a văzut că toți, fix ca el, înăuntru îs bucuroși, da pe față arătau că îs îngrijorați. Subalternii îl priveau, parcă așteptînd să ia de la el dezlegare să se bucure. Și văzînd asta, domnu primar, chiar dacă era membru de partid, a zîmbit colectivului și a zis: Nu ce, băieți? Am scăpat? Și ei și-au dat bucuria pe față. Se pare că am scăpat, i-a răspuns vice-primarul, care avea și el dosare.

Domnul Ciobanu era bucuros. S-a reținut la lucru, ca de obicei. Televizorul era deschis, de data asta cu sunet. S-a uitat peste dosarele de pe masă. Trebuiau sortate – care mai trebuiesc, care nu mai trebuiesc și care niciodată nici n-o trebuit, dar le făcuse pentru orice caz. Cam jumate pot fi aruncate, s-a gîndit domnul Ciobanu, dar în aer era atîta bucurie, încît a deschis fereastra să intre răcoarea serii și și-a aprins o țigară. Șeful lui a ieșit grăbit din clădire și a intrat în Jeep. La lumina automată din salon, domnul Ciobanu i-a zărit zîmbetul. Crede că nu-l vede nimeni, s-a gîndit domnul Ciobanu.

Carolina a răsuflat ușurată. În ultimul timp nu avea presimțiri bune. Banii puși de-o parte îi ajungeau pe restul vieții, dar să iasă din schemă băieții n-o lăsau. „Nu e cel mai rău variant”, se gîndea ea trecînd o nouă stopcă de hîrtii prin schredder. Mitea de-amu magnetizase toate hardurile, mai rămînea și acasă să verifice dacă o rămas vre-un file. Și pentru orice caz o să mai transfere odată bitcoinii ceia în alte șapte conturi. „Foarte bine”, repeta ea bucuroasă. „Foarte bine, era deja timpul.”

Domnul Vlad a închis ochii. A înțeles că gata. Știa că acest moment va veni. Din adîncul corpului, inexplicabil, i s-a ridicat prin gît spre față o caldă bucurie. A aruncat ochii peste fereastră, de-asupra orașului. Nu-i va fi dor. Oamenii ceia încă bodogăneau ceva, dar el se gîndea la a lui. Ultimele luni au fost un coșmar. În fiecare clipă menținea echilibrul și-i ținea pe toți laolaltă și ascultători. Acum era liber de ei, de luptă și de țara asta de debili, care așa și nu au înțeles nimic. „Nu și pohui”, s-a gîndit domnul Vlad. Era relaxat, pentru prima dată în ultimii ani nu avea nici o urgență. S-or lămuri ei și singuri mai departe. A zîmbit.

Ceva foarte mare s-a dezlegat. Era iunie, era cald, pe cer lumina Jupiterul și pentru cîteva clipe toți erau bucuroși. Toți au scăpat. Pînă una alta, erau liberi.

It’s always around me, all this noise, but
Not really as loud as the voice saying
„Let it happen, let it happen (It’s gonna feel so good)
Just let it happen, let it happen

All this running around
Trying to cover my shadow
An ocean growing inside
All the others seem shallow
All this running around
Bearing down on my shoulders
I can hear an alarm
Must be morning

 

Curtea Quantică

Moldova e prima țară în lume în care a fost testată în practică teoria multiversului. Pentru cîteva zile ne-am bucurat de două realități. Pentru că puține state din lume au calitatea resurselor umane și detașarea de logică necesare pentru a încerca experimente de complexitatea celui la care am fost recent martori, rezultatele sunt analizate minuțios în toate institutele atomice serioase.

(c) Alina Ponomariov

Despre ce e vorba?

La 8 iunie 61 deputați s-au adunat în Parlament și au început să vrăjească o majoritate. Curtea Constituțională a declarat „ab initio” (adică de-amu-nainte) toate deciziile acelui parlament neconstituționale. Dar Parlamentul și el a declarat instituțiile statului, inclusiv Curtea – captive și deciziile curții – ilegale.

Și aici realitatea s-a împărțit în două.

În realitatea A, Curtea Constituțională A avea tot dreptul să dea verdicte, cei 61 de parlamentari A erau uzurpatori, iar guvernul Maiei Sandu A – ilegal.

În realitatea paralelă B, Curtea Constituțională B era captivă, deciziile acesteia ilegale, iar guvernul Sandu B absolut legal.

N-o să înșir acum povestea detaliată a glorioasei revoluții, pentru că asta e irelevant la nivelul subatomic al experimentului. Doar cîteva observații.

Șase zile aceste două realități paralele au fost menținute cu efort enorm din partea moldovenilor. În realitatea A, Moldova a vîndut Stadionul Republican Ambasadei SUA și a mutat ambasada din Tel Aviv la Ierusalim.

În realitatea B a fost demis șeful IGP, s-a rechemat de la Washington ambasadoarea și s-a anunțat organizarea Marșului Poporului.

Un moment-cheie pentru experiment a fost prăbușirea realității A la 14 iunie, cînd toți savanții de acolo și-au luat eprubetele și au dispărut în gaura neagră. Se părea că realitatea B ar fi devenit unica realitate, dar quantul e quant. E imprevizibil.

Curtea Constituțională A s-a întrunit la 15 iunie și a anulat deciziile făcute în realitatea A. Un lucru absolut absurd din punctul de vedere al unicii realități rămase B.

Dacă decizia din 15 iunie este legală, atunci Curtea A activat legal în toată perioada și reiese că și deciziile inițiale ale Curții A u fost în vigoare. Și mai reiese că instituția Curții Constituționale B rusc s-a autodezcaptivat. Or, în realitatea B nu există o procedură de dezcaptivare și nici un juriu care să consemneze dezcaptivarea instituției. Poate Curtea A rămas captivă?

Dacă decizia Curții A/B din 15 iunie este ilegală (pornind de la premiza că CC A continuat să fie captivă și nu a putut, ca baronul Munchausen să se scoată singură din captivitate), atunci deciziile A nterioare rămîn legale, pînă o nouă componență descpativată și (desigur) apolitică și independentă a Curții le va anula. Dar pentru că viitoarea componență a Curții va fi absolut independentă și apolitică, nu putem încă ști sigur că deciziile vor fi anulate. Poate vor fi lăsate în vigoare? Nu știm.

În orice caz, relipirea celor două realități s-a făcut cu mai multe paradoxuri. Miniștrii B au mers să preia de la Miniștrii A (uzurpatori, desigur) fotoliile. Șeful IGP A și-a dat demisia. Marșul Poporului (B) a fost anulat, semn că instituțiile s-au descaparat, totuși.

Sunt multe întrebări irelevante în bani, dar cruciale pentru experiment. Cine din miniștri va primi salarii pentru această săptămînă? Cui i se vor socoti aceste 5 zile de muncă asiduă la stagiu? Dar la șefia IGP – ce va fi scris pentru perioada 9-14 iunie? Sunt întrebări importante pentru determinarea rolului observatorului asupra superpoziției. Dacă primesc bani miniștrii A, iese că miniștrii B sunt uzurpatorii. Dacă primesc bani miniștrii B, iese că miniștrii A sunt uzurpatorii. Dacă vor primi bani ambii (experimentele costă) înseamnă că experimentul a dus la stricarea definitivă a realității.

În tot acest vîrtej, se simte un cîmp cuantic. Așa o eliberare de gravitația constituțională. Totul devine ușor, totul plutește în aer, totul pare ireal. Pînă ne deprindem, zic optimiștii. Cu ce anume? întreabă savanții.

Vom afla. Колайдерул аге с-о заводит.

Маҥ таган аттардыҥ,
Jаражын, jаражын,
Чӧйилип барааткан,
Аргымак аттардыҥ.

Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр,
Сакыбай мени,
Маҥ тада бердилер.

Аттар, аттар,
Аргымак аттарым.
Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр.

Кажайган каскактаҥ,
Меҥдештӱ тӱшкилейт.
Кажы ла тӱнде олор jорыкта.
Кырлыктыҥ суузын,
Меҥдештӱ кечкилейт.

Аттар, аттар,
Аргымак аттарым.
Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр.

Аттар, аттар,
Аргымак аттарым.
Сакыгар, cакыгар,
Сакыгар, нӧкӧрлӧр.

 

Documentarul Moldova 89-91 va fi arătat la Moldova 1

Anul trecut am lucrat la un film documentar despre independența Moldovei. Am fost invitat în proiect de regizorul Eugen Damaschin și producătorul Anastasia Primov. Treaba mea a fost să fac documentarea, scenariul și interviurile cu cei 16 oameni care apar în film. E vorba de Mircea Snegur, Nadejda Brînzan, Vladimir Voronin, regretatul Stepan Topal, surorile Osoianu, Iurie Roșca,  Igor Dînga, Lică Sainciuc, Nicolae Pojoga, Eduard Volkov, Vasile Malanețchi și Sergiu Musteață.

Asta e partea vizibilă a efortului.

În paralel au mai fost discuții și negocieri cu mai mulți protagoniști interesanți și care aveau ce povesti, dar din varii și fără motive multe negocieri au rămas fără finalizare.

S-a adunat un material enorm, bine filmat, datorită echipei de operatori conduse de maestrul Roman Canțîr. Din vreo 30 de ore de interviuri, în montaj au intrat vreo 70 de minute.

E mult de vorbit despre acest film, dar o să spun mai multe după ce o să-l vedeți.

Va fi arătat la Moldova 1, sîmbătă, 23 martie 2019, la ora 20:00.

Să nu spuneți că nu v-am spus.

Iaca trăileru:

 

Un titlu care nu atrage atenția și nu se reține

Ții minte, ziua ceea în care nu s-a întîmplat nimic și despre care am uitat absolut totul? Să fi fost acum 10 ani, sau 15 ani, poate 7 ani în urmă. Afară era un anotimp, dar în casă era dimineața tîrziu și cald, soarele deja porăia prin curte. Și eu m-am trezit, poate singur, da poate ne-am trezit doi, nu mai țin minte și am încercat să ne aducem aminte visele, dar am renunțat pentru că se întîmpla o nouă zi și ea cerea atenție.

Poate m-am mai tolănit un pic prin cearșafuri, poate am ridicat de jos cartea scăpată înainte să adorm – ce carte era? Nu țin minte. Și am umblat în chiloți, am ciugulit ceva de pe masă – bobițe de fructe? Resturi de ieri? Am făcut o cafea? Ceva s-a mai întîmplat, ceva lipsit de importanță, ceva neînsoțit de griji sau de impresii.

Și am decis atunci să plecăm, să mergem, să ne ducem în călătorie. Am intrat în apa liniștită a atmosferei de călătorie și undeva ne-am dus. Am pus ceva pe noi, primele haine nimerite sub mînă, cele mai purtate, cele mai murdare, cele mai boțite, cele mai iubite și cele mai urîte haine și am ieșit din casă, fără destinație și fără vre-o determinare să ajungem la ea.

Poate am mai sunat pe cineva, poate pe niște prieteni sau, poate, perechea ceea ciudată, întîlnită în una din zilele trecute la un eveniment în care multă lume a stat și a vorbit. Și am mers într-un loc generic, într-un loc ales pentru lipsa lui de trăsături, pentru faptul că n-are nimic deosebit. Pe drum soarele pătrundea printre nori și printre frunzele copacilor și printre geamurile mașinii și jacheta aninată de cuier și printre mîinile tale sau, poate eram singur, și printre pleoape pătrundea și se juca și nici nu știa dacă era soare de primăvară sau soare de vară sau soare de iarnă sau soare de toamnă sau soare de seară, nu mai ține minte nici el ce era în ziua ceea.

Și am ajuns și probabil ne-am hlizit sau poate am tăcut, dar la sigur am băut ceva – cafea sau ceai – ceva cald, dar nu foarte fierbinte, ceva ce a nimerit în noi la temperatura corpului, de parcă nici nu era străin. Am vorbit cu oameni generici care sunt în așa locuri și ei ne-au spus că e așa o vreme frumoasă, o zi frumoasă de anotimpul în care suntem. Și noi am fost de-acord și am zîmbit și ne-a plăcut unii de alții cu simpatia omului care o să dispară în următoarea clipă pentru totdeauna.

Și am mers mai departe, poate am văzut un loc frumos și ne-am oprit să ne vadă și el, da poate ne-a sunat cineva cu un nimic – că n-am achitat chiria sau că a venit controlorul să vadă contorul sau poate cineva tare a contat pe noi ziua ceea și am pus receptorul, m-am hlizit, un pic m-am simțit vinovat, dar mai mult pentru faptul că nu simțeam nici o vină.

Și ne-am întors și pisicile s-au bucurat și au început să ne împiedice să mergem să deschidem ușa și cîinele gelos și bucuros, în același timp, a început să alerge prin curte ca un zănatic și cumva i-am hrănit, i-am mîngîiat, le-am spus niște vorbe ceva și ei mi-au mieunat, mi-au schelălăit și m-au lăsat să intru în casă. Probabil așa a fost, pentru că nu țin minte nimic din ziua ceea.

Sunt așa zile care nu se țin minte și ziua ceea era anume așa o zi. Și ea mi-a spus asta chiar de dimineață cînd m-am trezit și era clar că azi nu se va întîmpla nimic. Așa că am intrat în casă am pus orezul la fiert sau cartofii la copt sau ceva la prăjit, am spălat niște legume sau poate am comandat o piță și m-am uitat singur sau cu tine sau cu mai mulți prieteni la un film și undeva la bucătărie s-a deschis o sticlă de vin.

Și filmul era de acela despre care oamenii au opinii. Și dacă eram doi, poate că aveam opinii diferite, dar nu cred, pentru că aș ține minte. Și ceva am mai făcut, poate m-am codit, poate am mai strîns de pe jos vre-un obiect și l-am pus în alt punct din spațiu, care era locul lui, am aruncat de pe mine hainele, m-am băgat sub cerașaf sau plapumă, am aprins lampa, am ridicat cartea și am citit, pînă am scăpat-o din mînă.

Cred că așa a fost. O zi care se uită, o zi care niciodată nu vine și niciodată nu trece.

Poate e chiar azi, nu țin minte.