Categorie: Politica.md

 

Calitățile politicianului ideal

Să luăm acum la puricat cele cinci trăsături necesare politicianului ideal despre care am scris în articolul precedent: orgoliul, prostia, indiferența, fățarnicia și cruzimea.

Orgoliul și vanitatea sunt combustibilul politicianului. Fără deficitul cronic de aplauze și validare din jur, nici un om nu va lucra 16-20 de ore pe zi pentru a cîștiga alegerile sau – și mai dificil – pentru a se menține la putere. Dacă un politician nu are complexul inferiorității, îi va fi foarte greu să găsească motivația necesară menținerii în luptă constantă, extenuantă și fără sfîrșit pentru „putere”.

Da, dictatorii capturează statul, dar și statul capturează dictatorii. Unica remunerare pentru stres, ore nedormite, rupere totală de familie, întîlniri cu alegători, de altfel, nesuferiți și plictisitori, împăcarea lingăilor care mereu cer resurse, fac prostii și se bat unul cu altul, permanenta umbră a loviturii de palat, frica de ziua de după, toate aceste chinuri sunt răsplătite cu resurse, dar, în primul rînd trebuie răsplătite cu frică și iubire – cu aplauze și atenție.

Prostia ajută în acest sens. Și în calea spre putere și în procesul exercitării acestei „puteri”, politicianul repetă același discurs iar și iar, la adunări, întîlniri, delegații, presă, emisiuni și chiar în somn. Un politician inteligent are probleme cu disciplina asta discursivă – începe să improvizeze, să se plictisească, are prea mare încredere în propria capacitate de a se descurca și greșește.

În plus, marea majoritate a electoratului nu are timp de neologisme, fraze complicate și cuvinte cu mai mult de trei silabe. Politicienii de succes îndrugă prostii – fraze fără sens – le repetă de un milion de ori cu siguranța imbecilului hotărît și asta le aduce trofeul: Yes, we can; America Great Again; Change we can believe in. Oamenilor le place de ei. Politicianul ales e caricatura ideală a majorității electorale. Reagan, Bush, Bush, Obama, Trump – niște politicieni minunați.

Indiferența, sau mai bine zis obrazul gros ajută politicianul să reziste. Să reziste valurilor de scuipat continuu cu care sunt bombardați de cetățeni. Pentru că e una cînd inamicul tău personal te urăște pe tine concret. E una cînd un om necunoscut te urăște pentru ceea ce reprezinți (culoarea pielii, limba/accentul). Dar e cu totul altceva cînd oameni absolut necunoscuți de urăsc din toate puterile anume concret pe tine. Să duci așa ceva nu-i ușor. La fel cum nu e ușor să dormi bine noapte știind că la ordinul tău mor familii întregi sub bombardamente. Ai nevoie de multă insensibilitate să mănînci tortă și să ordoni bombardarea unei capitale. Dacă un politician pune pe inimă comentariile trolilor, ura concetățenilor sau nefericirea produsă de deciziile lui – el se va strica.

E foarte important pentru un politician să fie fățarnic. El încearcă să mențină echilibrul în vîrful unei piramide mișcătoare. O piramidă de oameni vii se mișscă, se luptă, îl trag de picioare, iar el stă pe ei și nu cade. O vreme. Pe urmă cade, dar altul se va ridica și va dansa pe oameni.

Grupuri diferite de interese luptă pentru aceleași resurse, grupuri care se urăsc între ele vin la el pentru soluții, grupul pe care îl conduce el e în conflict cu grupuri conduse de alții și el merge la negocieri. Dacă un politician nu poate minți oamenii aflați în conflict, dacă nu îi poate duce cu fofîrlica, obosi cu promisiuni – oamenii își vor tăia gîturile. Asta e firea omului – să îi sară țandăra, să își sărute părinții și frații și să meargă să ucidă alți oameni la război. Politicienii care obțin pacea, inevitabil sunt trădătorii propriului neam care abia visa să moară în tranșee cu kalașul în mînă. Lideri politici care „au trădat” poporul și nu i-au permis să moară la război are și Moldova în scurta ei istorie.

Și aici apare cruzimea. Competiția politică e extrem de dură – concurenți sunt mulți, locuri pe podium – puține, uneori doar unul. De cînd a apărut agricultura și oamenii n-au mai putut să fugă de agresor, legea e făcută de cei care bat și ucid selectiv, iar valoarea adăugată e produsă de cei bătuți și uciși. (Trebuie să recunoaștem că agricultura a făcut o lucru minunat pentru evitarea genocidului – agricultorii trebuiau mereu lăsați să trăiască, pentru a produce o nouă roadă la anul – nu prea avea sens să-i ucizi pe toți sau să le iei toată mîncarea).

Și este un anumit sens economic pentru liderul politic să fie deosebit de crud cu oponentul lui – în primul rînd pentru a preveni apariția unor noi pretendenți, în al doilea pentru a disciplina propria haită și în al treilea pentru a fascina „poporul”. Da, în politica modernă nu mai arăți mulțimii capul tăiat al oponentului, îi umilești „imaginea”. Și exercițiile din electorală te ajută în exercitarea puterii – deciziile potrivite deseori înseamnă condamnări la moarte.

Niște bani furați din achiziții, duc la morți pe masa de operații, Un sens giratoriu pus aiurea ucide a doua zi oameni pe trecerea de pietoni. Aproape toate deciziile de politici produc nemulțumiri, nefericiri și chiar scurtări de vieți. Uneori știi acest lucru din timp și inspiri adînc înainte să tai, dar cel mai des afli despre consecințe mai tîrziu, cînd taxa pentru corupție și prostie e achitată aleator cu vieți omenești pe o șosea ce taie un sat în două.

Și e foarte rar cînd aceste cinci calități se găsesc într-un singur om. Cînd asta se întîmplă, aproape inevitabil, societatea îl descoperă, îl ademenește spre putere, îl ridică în sus cu forțele impersonale economice și sociale și îl pune pe tron.

Dar nimeni nu-i ideal. De aceea și politicianul lasă o trăsătură neacoperită – fie devine prea modest, fie începe să se gîndească prea mult la sensul vieții, fie îi apare sovistea și îi aduce insomnii și ezitări, fie devine sincer cu anumite grupuri sau cu sine. Toate aceste slăbiciuni îi sapă în aura de politician și sistemul îl aruncă din piramidă.

Cel mai bun „rus” al tuturor timpurilor a fost votat Stalin, iar cel mai bun „român” – Ștefan cel Mare. Și asta nu e nici bine nici rău. Asta așa e.

 

Opposition 101 (for Harvard graduates)

#localpolitics #boring #sharepost

Dear Harvard Graduate in opposition,

here is a basic rule for opposition politics.

YOU NEVER – repeat what Government says. If Government launches „Prima Casă”, you never criticize Prima Casă. If Government organizes „Eastern Partnership and Current Security Challenges” you DON’T GO there with 3 other people and a banner to protest. If president Dodon makes a stupid statement on facebook – you don’t react. Why? Because you feed their agenda. You share their content. You play on their ground and you look like a weak echo.

YOU ALWAYS – try to push social agenda. If a grenade explodes in center of the capital city you take action and request changes in legislation. If a doctor is beaten by a patient and goes public on hospital corruption – you don’t talk about a recent international education forum nobody cares about – you make a press conference and request from the Government improving the health system.

 

 

In the first scenario the Government acts – you react. They control the agenda, the WHEN things happen, the rabbits in the hat.

In the second you act – and you put the Government in a position to react. You control the agenda, the WHEN things happen, the rabbits in the hat.

 

 

 

 

 

A trăi cu boala

Motanul negru din curtea noastră. Nu pot scrie că-i al meu, că e mîndru. Stă afară lîngă fereastra întredeschisă și absoarbe firele de căldură care se preling din casă. Afară e soare cu dinți. Îl cheamă Barac, nici de la Obama, nici de la Hussein, ci anume ‍de la Barraq. Are pe spinare urme de leșai. E boala de piele cu care lupt de vreo doi ani deja. Pacientul e foarte sensibil. Nu acceptă atingeri, dară-mi-te aplicare de unguent lipicios și urît mirositor. E exclus.

Ultima armă – un spray cu care îl împroșc pe răni în timp ce mănîncă. Sunetul fin al sprayului face toate pisicile din curte (avem 5) să țîșnească speriate care încotro. Ustură. Boala dispare, apoi iar apare, în locuri noi, de obicei în pete mici, fără a afecta blana strălucitoare a motanului. Libertatea de a umbla prin curți și a te bate cu alți motani costă.

Acum e iarnă, leșaiul, din cauza frigoterapiei se retrage singur. Barac, străluce, conform numelui. Imaginea lui pe fereastră, colectînd resturile de căldură ce i le oferă casa, mi-a adus aminte de un concept foarte elaborat pe care l-am învățat în satul bunicilor din Soroca – să trăiești cu boala.

Să trăiești cu boala este o stare de împăcare între om și boala lui, în care nici una din părți nu poate învinge. Fie că e vorba de diabet, de reumatism sau o umflătură ciudată pe spinare; fie că e vorba de o durere cronică la picior, șale sau mînă de origini nediagnosticate, aproape fiecare al doilea om din sat trăia cu o boală.

O parte din ei au ajuns la armistițiu după lupte grele, umblat pe la medici, cheltuieli pe cure și proceduri, fără rezultate decisive. Ei trăiesc cu boala și nu prea au de ales.

Partea a doua, numeroasă și ea, s-a împăcat cu boala fără (mare) luptă. Fie că boala a venit treptat, prin mici amorțeli care au trecut în mici dureri care au trecut în minore dizabilități; fie că ea a venit cînd omul avea alte priorități (da pămîntul cine o să-l prășească?), fie că a a atacat un om cu profundă neîncredere în medicină, în toate aceste și alte cazuri, omul s-a împăcat cu boala din start.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

În cazul bunelului era o umflătură mare pe spinare. Toți știam de ea, toți îi spuneam să meargă la medic, umflătura creștea an de an, dar, cum nu încurca la lucru, bunelul nu vedea sensul să piardă o zi sau chiar mai multe ca să și-o scoată. Umflătura ceea a văzut colhozuri, a văzut căderea Uniunii Sovietice, a văzut denominlizarea rublei și deficituri a văzut cum purtătorul ei a căzut dintr-o mîndră și meritată avuție, într-o sărăcie lucie. A trăit mai mult ca mulți din cititorii acestui articol, pînă a devenit vizibilă chiar și prin pulover. A fost scoasă chirurgical la Republican după o mini-revoluție în familie, cu urcat forțat în mașină și ținut o sătpămînă în spital.

Se poate spune că nu există oameni sănătoși. Fiecare din noi duce ceva în corpul lui ce poate fi numit boală – o îndintere de mușchi, niște aritmie, o iritare pe piele, o disfuncție alimentară. Dacă am merge zilnic să facem analize, zilnic am descoperi anumite abateri de la „normal” și nici cei mai aprigi ipohondri nu au atîta panică în ei cîte simptome ale infinitului de boli există și se manifestă în noi. Simți oboseală? Iritare? Ești apatic? Sau plin de energie? Toate pot fi simptome de boală. Așa că e inevitabil să ignorăm zilnic unele simptome și să amînăm vizita la medic. Mai ales că aceasta e atent presărată cu multe emoții negative ca să nu mai avem poftă de ea (rînduri, de ce v-ați adresat așa tîrziu, plăți formale și informale, tratamente scumpe deseori prescrise de dragul procentului, policlinici-închisori reci și sumbre, n-o să continui, avem ce avem pentru că…).

„…deoarece nu avem… știți nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer. Nu s-a pus întrebarea înainte. Cu regret astăzi a apărut această idee, dar era frumos, era bine să fi fost” Nicolae Timofti

Așa că ajungem să trăim cu boala. Mai ales că fix așa boală a avut X sau Y și a umblat la medici a cheltuit o mulțime de bani a făcut operație și ce, l-a ajutat? Nu, nu l-a ajutat? În plus, suntem toți muritori, iar boala asta nu e așa de gravă, ne deranjează un pic, dar încă nu se știe dacă om trata-o să nu prindem complicații, iar medicii noștri, dacă intri pe mîna lor…

Buddha a arătat calea eliberării, omul care trăiește cu boala ne arată calea acceptării. Evident că lumea e plină de suferință, bătrînețe și moarte. Dar cu prima poți să te împaci, a doua e inevitabilă, iar a treia poți chiar să o aștepți cu nerăbdare.

Bunica mea de la Soroca, ca și mulți alți bătrîni din satele Moldovei, după ce și-a epuizat orizonturile de așteptare dătătoare de sens – căsătoria, copiii, căsătoria copiilor, nepoții – a început să se pregătească de moarte. Activ. Să cumpere prosoape și veselă, plapume și băsmăli, să repete mantrele „oare de ce nu mă mai ia odată și odată”, „oare cît o să mă mai țină oare…” și asta la vîrsta de 50-55 de ani deja. E adevărat că ea trăia cu boala fără a avea de ales. Iar aceasta – diabetul – îi lua treptat vederea și trupul, bucată cu bucată, amputare după amputare. Așteptarea morții după epuizarea tuturor ritualurilor merge mînă în mînă cu acceptarea bolii.

Buddha poate și renunță la dorințe pentru a se elibera de cele trei lanțuri, dar moș Vasile le acceptă – și dorințele și lanțurile – pentru că de la un păhărel încă nimeni nu a murit, iar „doctorul nu dă voie” e cel mai bun început de vorbă și ce fel de discuție fără o sută de grame?

Așa că, dragii mei, sănătate, sănătate, că-i mai scumpă decît toate, că restul le-om cumpăra, să fim sănătoși!

 

Consecințele retragerii lui Marian Lupu din alegeri

Exercițiul de mai jos nu pretinde la exactitate, dar tendința identificată și concluzia le consider valabile. El ne va ajuta să înțelegem de ce PD a decis să îl retragă pe Marian Lupu și de ce Iurie Leancă (aparent paradoxal, dar, de fapt în aceeași logică) rămîne în cursă.

Deschidem un excel și pornim.

 

Datele de start

În exercițiul nostru simplu vom lucra cu modelarea rezultatelor alegerilor prezidențiale din primul și unicul tur. Vom compara rezultatul ipotetic cu Lupu în ecuație și apoi rezultatul ipotetic fără Lupu în ecuație.

Evident, nu avem de unde să știm care sunt intențiile de vot pentru moment. Sondajele au marjă de eroare și în plus, în aceste ultime zile înainte de scrutin au loc evenimente ce pot influența comportamentul alegătorului semnificativ. De aceea nu voi pretinde aici că fac un pariu pe rezultate. Nu îmi propun să gicesc cît mai exact rezultatele reale ale primului tur. Asta nu e atît de relevant pentru identificarea modificărilor produse de retragerea lui Lupu.

De aceea vom porni de la datele Barometrului Opiniei Publice din octombrie 2016 (link la fișierul PDF) și anume intenția de vot pentru prezidențiale. În noiembrie 2014 BOP-ul a prognozat destul de bine rezultatele finale:

bop14

Iată ce spune BOP-ul acum:

respondenti_decisi

După cum observați, va trebui să facem cîteva manipulări grosolane, ca să putem genera datele inițiale ale problemei.

În primul rînd vom face o asumare nu chiar exactă, că absolut toți votanții lui Andrei Năstase vor merge la alegeri și vir da votul pentru Maia Sandu, așa că vom adăuga Maiei Sandu cele 12,5% (operația 1).

Apoi vom adăuga 1,2% de intenție de vot pentru Ina Popenco, scoasă din cursă, lui Igor Dodon, aici cred că nu apar mari erori de aproximare (operația 2).

În al treilea rînd va trebui să distribuim o parte din cei 6,4% de „altcineva” printre candidații din cursă, pentru că Ana Guțu, Maia Laguta, Valeriu Ghilețchi și Silvia Radu nu însumează 6,4% din opțiunile de vot. Dacă ar fi așa, atunci cel puțin unul din ei ar fi avut un rezultat de peste 6,4/4=1,6, și ar fi apărut mai sus de Ina Popenco și Mihai Ghimpu în opțiunile de vot. Vom distribui 3,2% din acest pool celorlalți candidați (operația 3).

Avem așa un rezultat procentual:

datestart

OK, să presupunem că astea ar fi intențiile de vot procentuale. Ele sunt aici pur teoretice, pentru că sondajul nu ia în calcul votul de peste hotare, nu ia în calcul resursa administrativă și nu ia în calcul eventualele falsificări. Repet – e doar un exercițiu.

Ce înseamnă aceste procente în oameni?

La alegerile parlamentare din 2014 au participat 1,650,000 de alegători. În 2010 la parlamentare au participat 1,733,000. În 2009 – 1,590,000. Noi nu avem alegeri prezidențiale recente să putem evalua gradul de interes al cetățenilor pentru aceste alegeri. Presupunerea mea este că nu vom avea mare entuziasm și participarea va fi modestă. Să presupunem că vor ieși să-și exprime votul 1,600,000 de oameni. Transformăm procentele în voturi:

lupueste

Ce vor face alegătorii democrați?

Este greu de prevăzut exact comportamentul alegătorilor democrați după decizia neașteptată de ieri. Marian Lupu a avut o campanie scumpă, intensă, o campanie locală foarte bine organizată. E greu de crezut că activiștii și membrii PD din teritoriu vor continua cu aceeași rîvnă să promoveze votarea Maiei Sandu, mai ales după etichetarea acestui gest drept „cadou otrăvit” de către ultima. E greu de crezut că primarii dependenți de PD vor îndemna cu aceeași rîvnă cetățenii din localitățile lor să voteze cu PD, știind că acum conducerea partidului nu va mai verifica performanța fiecăruia pe baza rezultatelor din circumscripția lor. Totuși, e una să fii verificat în localitatea ta sau la sectorul tău după cîte voturi sunt pentru Marian Lupu și e cu totul altă situație cînd e vorba de a susține pe Maia Sandu.

De aceea eu presupun că în rîndurile susținătorilor PD reacția cea mai mare va fi de neparticipare la alegeri. Vom evalua scenariul unei neparticipări masive (scenariul A – 95.000 din electoratul PD refuză să meargă la vot) și scenariul B – al pasivității moderate (o treime – 60.000 de simpatizanți PD nu merg la vot).

Ce vor face cei care vor merge la cabine, totuși? O parte din ei vor vota Maia Sandu, probabil, o altă parte, posibil se vor orienta spre Iurie Leancă; dar eu presupun că cei mai mulți, în special în raioanele de nord ale țării vor vota masiv pentru Igor Dodon. Vom presupune aici, destul de optimist, că voturile electoratului PD care va merge la vot se vor împărți egal între Maia Sandu (45%) și Igor Dodon (45%), cu 10% din ele mergînd la Iurie Leancă.

Care este situația în cele două scenarii?

scenariuab

În ambele scenarii rezultatul lui Igor Dodon în primul tur crește cu 5-6%. Asta se datorează a doi factori obiectivi – pasivitatea electoratului PD va duce la micșorarea bazei electorale, respectiv fiecare vot crește în însemnătate. Pasivitatea electorală favorizează liderul din sondaje. Al doilea factor – electoratul PD nu o va susține masiv pe Maia Sandu, după o campanie foarte agresivă contra acesteia.

După retragerea lui Marian Lupu, Igor Dodon a făcut cîțiva mari pași spre victoria din primul tur.

În această logică electorală, este explicabil gestul „neașteptat” al lui Iurie Leancă de a rămîne în alegeri. Cei 3% ai lui Leancă vor vota cu toții pentru Maia Sandu în cazul retragerii. Nu vor sta acasă.

Acum Igor Dodon se gîndește de unde să mai găsească 25-30.000 de alegători să își asigure victoria din primul tur. Dar chiar dacă ia doar 49% în această duminică, liderul PSRM poate conta pe tot electoratul lui Ciubașenco pentru un tur 2 relaxat. O victorie ușor de prevăzut, despre care am scris în august.

O notificare importantă: scenariile de mai sus NU reprezintă o prognoză. Ele doar sunt folosite pentru a arăta cum (a) pasivitatea previzibilă a electoratului PD plus (b) împărțirea lui între cei doi favoriți, modifică rezultatele procentuale ale votului. Care este direcția.

Vom putea face concluzii duminică.

 

P.S. În toiul campaniei prezidențiale, puțini au atras atenția la intenția de vot pentru eventualele parlamentare. Priviți acest tablou. Se întîmplă lucruri importante în politica din Moldova:

Intenția de vot pentru partide

parlamentare

 


.

 

Schimbarea mecanică, nemiloasă, fără speranțe și fără entuziasm

Articolul ce urmează e din seria 50%.

  • Care-s șansele să ieși din casă și să vezi un dinozaur?
  • 50% – sau ai să vezi un dinozaur sau n-ai să vezi.

Uneori, poporul se satură de o anumită clică de la putere. Motivele pot fi multe. Sau clica ceea fură, sau s-a reținut prea mult la treucă, sau nu are nici o soluție pentru problemele reale ale țării, sau pur și simplu nu știe să comunice bine cu oamenii, pot fi multe cauze.

Și fie că vin alegerile, fie că vin revoltele violente, dar poporul decide să schimbe puterea. De obicei poporul – voi îl știți – toți oamenii ceia din troleibuze, piața centrală și de pe cîmpuri, pe care nu-i cunoașteți și mereu vă întrebați oare de unde s-au mai luat și aiștea – iaca ei sunt poporul; poporul are în față două căi.

2016_08_moldovabirds-8080

Prima, extrem de rară, este să înlocuiască puterea de care s-au săturat cu o putere mai bună – cu un lider sau o echipă de oameni de stat cu experiență, plan și viziune pentru țară, necorupți, iubitori de pace, investiții și capabili să convingă oamenii să se lase de deprinderile rele și să îmbrățișeze reforme de modernizare care să le facă țara mai competitivă și mai comodă, iar viața mai lungă, mai plină de bucurii și oportunități. Repet, așa situații sunt extrem de rare.

A doua situație, mult mai frecventă, în care nimerește poporul, este să înlocuiască puterea de care s-a săturat cu o putere și mai proastă – cu niște imbecili înfumurați care se ceartă pentru blana iepurelui, care sunt legați pînă peste gît cu actuala putere sau cu structuri mafiote, care în trecut au la activi delapidări, saune romantice și bătăi în club, niște diletanți după care ambasadorii își fac cruce, iar jurnaliștii străini bat mătănii recunoscători că sunt jurnaliști străini și nu locali. Cunoașteți bine situația. La noi doar schimbări din astea s-au produs. Și nu numai la noi, amintiți-vă de Constantinescu, Sarkozy, Iușcenco sau Ivanișvili.

Mulți tirani cunosc foarte bine repulsia poporului față de asemenea personaje și joacă abil pe acest sentiment pentru a se menține la putere. Foarte bine folosește această situație Lukașenco. Ah, jalnica imagine a liderilor opoziției belaruse… Sau Putin! Opoziția rusă, care din toată intelighenția de valoare pe care o produce matușca poate genera doar Iavlinski, Nemțovi, Berezovși și Navalnîi. Ah, ce opoziție de vis are Putin.

Asta e micul secret al tiranilor – ei știu să pară mai albi și mai pufoși decît opoziția. Și e ușor să pară astfel – de partea lor e bugetul, funcțiile în instituții, acțiunile cu impact asupra cetățenilor, presa, aura diplomației internaționale și trecutul plin de fapte.

Opoziția nu are buget, nu are armată de funcționari, nu poate schimba încă viața cetățenilor și nici nu au aura ceea a omului de la putere, aura sacralității. Uneori opoziția nu are nici măcar costum și cravată, scrie cu greșeli gramaticale și (aracan și vai de mine!) se bălbîie și tremură în fața camerelor de filmat.

De asta e foarte ușor pentru tiranii șmecheri să dezbine și să defăimeze opoziția. Să o facă să pară preocupată de nimicuri, certăreață, coruptă și lipsită de prestigiu.

Popoarele șmechere înțeleg foarte bine în subconștientul colectiv momentul cînd cei vechi trebuie pur și simplu luați și aruncați la gunoi. Și în locul lor de pus pe oricine. Chiar și pe Iohannis. Chiar și pe Poroșenco. Chiar și pe Băsescu. Chiar și pe Voronin, cel din 2001.

Da, la început ei sunt țărănoși, ciudați și preocupați de nimicuri. Da, ei par neserioși, îngîmfați și incapabili să conducă o țară. (Of Voronin la ORT în 2001, țineți minte? Da pe dna Ostapciuc?!) Dar însăși schimbarea lor deja produce o măturare și revigorare a sistemului. Schemele vechi se modifică, lupta dintre noile grupulețe creează breșe, iar competiția generează noi idei și noi posibilități de reformare.

Și chiar dacă se adeverește că noua putere e cu mult-mult mai rea decît cea precedentă, fiind venită recent la putere, ea poate fi schimbată și influențată mult mai ușor decît cea veche.

De asta poporul șmecher știe foarte bine sensul „schimbării politicienilor din motive de igienă”. Politicienii sunt ca apa de la flori – dacă nu îi schimbi des – se bîhlesc. Asta e natura puterii – toți liderii, chiar și cei luminați, cu timpul ajung să se corupă, să abuzeze, să se creadă mari semi-zei. Prietenii lui Mandela pot să vă confirme.

Realitatea e că politicienii expiră. Ca niște produse pe rafturi.

Acestea sunt cele două situații tipice în care nimerește un popor obosit de mîrlanii de la putere. În prima situație poporul schimbă mîrlanii pe niște oameni de stat; în a doua, poporul schimbă mîrlanii pe alți mîrlani. Pentru că poporul are nevoie de apă proaspătă. Dar și oamenii de la putere au nevoie de o aterizare. De o oglindă în care să vadă că regele e gol și e timpul să se ocupe cu grădinăritul, publicarea memoriilor și creșterea nepoților. E mai sănătos pentru ambele tabere.