Categorie: Sensul vieţii

 

Da amu? Peste tăt - numa banane!

Iaca xlovu Nanu Tolea. Be de crapă, da cînd s-apucă de lucru – nimeni în brigadă nu lucrează așa bine ca dînsu. Sau să zicem Mașa de la magazin. Amăgește la kilogram da tot timpul îmi spune dacă carnea e proaspătă și ce salam mai bine să nu cumpăr. Sau iaca Artiom. O lună își bate femeia da pe urmă un an o țîne ca pe-o caralevă.

Tăț au cîte ceva. Dacă să cați așa să te-anini.

Iaca Ivan Vasilevici. Fură din biuget ca un nasos, da cînd ț-a trage un anecdot la pauza de masă, tot colectivu se tăvălește pe sub masă. Tare bun om. Sau iaca Liubovi Alexandrovna – tot timpul se-ntîrzie cu scrisorile, da în schimb un an jumate o adus mai departe pensia bunicii, Dumnezeu s-o ierte. Sau iaca vecinu ist nou, cum îi zice – Denis. Om mai spurcat la gură nu găsăști, da cine a venit să-mi încarce acumuliatoru cînd am rămas în drum? A?

Așa-i. Cum n-ai da, ceva e rău, da ceva nu-i bine.

Fes, Morocco

Iaca ieri m-am dus la pădure să-mi ieu cîtevai cuburi. Ap ce crezi, pădurarul cela nou, animalul n-o vrut în ruptul capului. Nici cu bani, nici cu lăcrimi. Da baistrucu ista al meu zice – bravo păduraru că păzește pădurea, zice. Poate să te las în pădure zic. Ț-închipui? Zic, tu nu crede tăt ce te-nvață la școală, că mîine-poimîine ni-i veni român acasă. Da de-nghețat anu ista o să înghețăm, zic, ecologic, dacă tare vrei.

Nu-i rău fără ghine.

Iaca cumătru Ion s-o dus la Rusia cu mere, l-o ținut în vamă o săptămînă, o intrat în datorii de s-te ferească Dumnezeu, numai pe frigider și pe tot ce era acolo de plătit. Asta prin nouășcinci, îmi pare că. Și pe drum înapoi, ușis vine, ușis. N-o rămas pe dînsu nică de om. Distrus era, înțelegi? O intrat într-o cantină sub Kiev și pe loc s-ondrăgostit de dînsu Lizocica ceea a lui, haholca. Zice cînd l-am văzut așa de ușis, zice, am știut că-i a meu. Așa-i e femeie. I s-o trezit ceva într-însa. Iaca al patrulea copchil îi-n clasa șăsa. Da vinde bî merele celea și cine știe ce ajiunje?

Așa că, vorba ceea.

Iaca eu pri soiuze jisam banane cu ochii deschiși. Prășăm și mă închipuiem cum mănînc banane. Doamne ferește ce mai vroiem banane. Da amu? Peste tot banane și ce crezi? Nu pot în ochi să le văd.

Ascultă ce-ți spun.

 

Principalu totul să fibă bine

El vroia să fie liber. Să poată merge în week-end la Milano să își cumpere costume și ceasuri. Să nu știe cîți bani are pe card. Să își ia mașina ceea, ca la Ghena. Să închirieze apartamentul în penthouse-ul blocului din centru. Lîngă Ana. Să meargă în Maldive, să călătorească prin Tailanda și Indonezia. Să pună de acolo fotografii pe instagram. El vroia să fie mereu în țări în care nimeni nu-l știe și tuturor li-i totuna de viața lui.

Ea vroia să îi hrăneacă mai bine. Măcar o dată pe săptămînă să fie pește și fructe proaspete – zilnic. Și vroia Xenia să nu mai plîngă noaptea prin somn. Și vroia să fie iar cald, ca să nu înghețe la primblare. Și vroia să vină măcar cineva să o viziteze, măcar și Nana Nina, nu contează. Și să vină paznicul să spună față de toți că are un vizitator. Și cărți noi la bibliotecă ar fi bine.

Yenice, Aksaray

Ea vroia primblare prin pădure. Ea vroia să fie muzică și să nu fie oameni. Ea vroia să fie soare și să fie cîntece de păsări. Vroia bîzîit de gîngănii și ținuturi de mînă. Ea vroia fluturi și pupuri. Din cei mici alb-verzui și mari, cu aripi roșii, negre și galbene. Ea vroia să simtă dacă florile de toamnă au miros. Ea vroia foșnet de frunze și să se oprească timpul. Ea vroia să îi trezești amintiri uitate. Amintiri care încă n-au fost.

Ei vroiau dreptate. Vroiau să obțină ceea ce era, de drept, a lor. Vroiau să învingă. Sistemul, avocații, procurorii, dar mai ales pe ceilalți. Ei vroiau răzbunare, dar nu cu răutate, ci corectă. Ei vroiau ceea pentru ce au muncit atîta și le-a fost luat. Ei vroiau să își recapete proprietățile și liniștea. Ei vroiau să nu mai fie compătimiți.

El vroia să-l lase toți în pace. Și să poată merge fără cîrje. El vroia să aibă prieteni. El vroia lumea să nu îl privească cu dispreț în stradă și vroia un palton nou. Nu nou, măcar cît de cît. Și o ladă de vodcă. Nu, două. Și să se întoarcă femeia ceea, cum o chema, să facă curat în casă, să facă mîncare. Și să i se ierte datoriile. Și să fie iar copil să meargă la cules mere cu clasa. Și să fie și Lenuța cu ei. Și să fumeze cu pațanii în curtea școlii și să spună bancuri porcoase și să scuipe. Și să alerge la vale. Din toată viteza.

El vroia să iasă cumva din tăt asta. Să încerce să strîngă niște bani în secret și să o frece undeva în străinătate să scape de ei. Să uite toți de el și să nu-l caute. Și să îi permită să-și ieie cu el familia și să-i lase în pace părinții. Și cîinii, cumva și cîinii să-i ieie. De-amu colecția de arme și vinuri, Dumnezeu cu dînsele. Da măcar familia și cîinii și pe dînsu să-l lase să plece și să scape.

Ea vroia vecinii să înceteze să fumeze, să beie și să strige. Vroia ca poliția să ia măsuri. Și protecția socială să le ieie copilul, măcar cineva să aibă grijă de el. Și vecinii să nu o privească cu ură cînd cheamă poliția și protecția socială. Și vroia ca oamenii să iasă la subotnicele pe care le organiza, măcar o dată. Și măcar o dată cineva să aprecieze că mătură scara de 15 ani, ca să trăiască ca oamenii. Ea vroia să se schimbe mentalitatea și toți să devină ca dînsa.

El vroia la sală. Vroia să slăbească. Și vroia alt lucru. Sau măcar să fie promovat. Sau măcar salariul să i-l mărească. Și vroia o vacanță, să vină mai repede luna iulie. Și vroia să atingă vînzările pentru bonus. Și vroia pantofi noi. Și un costum n-ar strica. Și un pokeraș seara cu băieții, da să nu-și deie sama Antonina. Și o mașină nouă. Și să doarmă opt ore pe zi. Măcar o dată pe săptămînă. Și să lase băutul. Și să slăbească, măcar opt kilograme. Și să meargă măcar o dată pe lună la sală, dacă tot plătește abonamentul cela dolbanăi.

Un om avea doi fii. Și ducîndu-se la cel dintîi, i-a spus: Fiule, du-te azi și lucrează în via mea. Iar el, răspunzînd, a zis: Mă duc, Doamne, și nu s-a dus. Mergînd la al doilea, i-a zis tot așa; acesta, răspunzînd, a zis: Nu vreau, apoi, căindu-se, s-a dus.

 

Eu, naprimer, cred că tu n-ai soviste

– Au poți sta cu mîinile în sîn, cînd țara se fură? Oare poți să nu faci nimic, cînd vezi cum instituțiile statului se erodează permanent? Poți să te prefaci că nu vezi cum pădurile sunt ciopîrțite și privatizate de lacomi imbecili? Poți să te ascunzi cu capul în nisip, sperînd că tăvălugul dictaturii nu te va atinge? Poți să privești seriale și să mănînci pînă peste poate, în timp ce în Yemen mii de copii suferă de foame sub bombardamente? Poți să citești cărți și să bei bere cu prietenii, în timp ce în Myanmar are loc expulzarea forțată a poporului Rohingya?

– Poți să continui să bei apă din sticle de plastic, știind că oceanele sunt poluate și degrabă vom rămîne fără pești în ele? Poți să continui să fumezi, știind că prin asta îți crești șansele de cancer ție și celor apropiați? Poți să faci pasiv scroll, cînd vezi imaginea unui copil bolnav și apeluri disperate pentru ajutor pe facebook? Poți să filmezi cu telefonul cum niște oameni răniți încearcă singuri să iasă dintr-un automobil accidentat?

– Poți să te faci că nu observi și nu știi, cînd ai înțeles de mult de-amu că Natașa o intrat în butîlcă? Poți să îți cauți de treabă și să nu intervii cînd știi că Vova e depependent de aparatele de jocuri? Poți să nu-ți ajuți cumătrul și să-i spui că nu ai o lețcaie, chiar dacă ai pus de-o parte niște bani? Poți să te duci la primblare cu cîinile prin oraș și să fluieri un cîntec în uitare, în timp ce acasă soția turbă și sparge vesela și îți taie cravatele? Poți să te culci și să dormi liniștit, știind că pe lume e multă suferință și mulți oameni înpotmoliți în ea? Poți să amesteci cu o lingură de lemn borșul de pe plită în timp ce vine, te zgîlțîie și se termină cutremurul? Poți să fii detașat de problemele tale așa cum ești detașat de problemele lumii? Poți să îți privești moartea proprie cum se apropie, cu neutralitate și uimire, de parcă nici viața nu-i a ta și nici lumea nu-i a ta și nici moartea nu-i ta?

– Da.

Когда б знала-ведала
Когда мне умирати
Ай, Боже мой, Боже
Наняла б я плотничка
Гробок сготовати
Ай, Боже мой, Боже

Ляжу сама, помру
Полечу до Бога
Ай, Боже мой, Боже
Я у нашего бога
Велика тревога
Ай, Боже мой, Боже

Травушка шелковая
Ой, росы мои жемчужны

Спусти меня, Господи
С неба – да и на землю
Ай, Боже мой, Боже
С неба – да и на землю
На жёлтый песочек
Ай, Боже мой, Боже

Травушка шелковая
Ой, росы мои жемчужны

 

Nu-i decît

Toată hărmălaia din jurul jurnalistului ucis în consulat, nu-i decît simularea unei reacții diplomatice, de ochii lumii. Așa-numitele sancțiuni contra Rusiei nu-s decît niște războaie economice menite să îngroape definitiv economiile Greciei și Poloniei și n-au nici o legătură cu Crimeea. Finanțarea isteriei fake-news și luptei contra lor nu e decît legitimarea cenzurii. Succesul partidelor populiste nu e decît un camuflaj pentru revenirea naziștilor la putere în Europa.

Mimarea activității de opoziție nu-i decît praf în ochii europenilor. Așa-numitele alegeri parlamentare nu-s decît legitimarea unui regim care se ține pe sistemul penitenciar. Talk-shourile politice nu-s decît un efort de a menține cetățenii activi într-un proces cognitiv care să le creeze iluzia unui sens. Plahotniuc și echipa lui nu-s decît fațada unei grupări care asigură spălarea banilor la nivel global. Așa-numitele investiții străine și eforturile de a le atrage și proteja nu-s decît o permanentă erodare a economiei naționale. Așa-numita cale a patra nu e decît renunțarea definitivă la proiectul de integrare europeană.

Scăderea numărului de clienți nu e decît un efect al încetinirii economice și migrației în masă a persoanelor cu putere de cumpărare.Toate scandalurile din ultimul timp pe care le începe Svetlana, nu-s decît expresia fricii de divorț și de eșec din cauza ridurilor. Agresivitatea lui Boris la birou nu-i decît o răzbunare inconștientă pe faptul că l-am ajutat atunci cînd a avut nevoie. Durerile de stomac din ultima vreme nu-s decît o reacție somatică la stresul provocat de moartea cîinelui. Faptul că vecinul îmi blochează mereu ieșirea în stradă nu-i decît dovada că sistemul nostru de învățămînt e dezastruos. Faptul că Sandu se joacă toată ziua la calculator nu-i decît o reacție de apărare la tensiunea dintre mine și Aliona.

Atingerea unei concluzii nu-i decît semnul resemnării în fața limitelor gîndirii. Dorința de a explica altora cum stau lucrurile nu-i decît expresia condescendenței impuse de orgoliu. Formularea unei afirmații valide nu e decît ignorarea conștientă sau involuntară a componentei care o anulează. Construcția lumii de către copil în jurul conceptelor cu care e hrănit nu e decît umflarea unui zerou, după modelul big-bangului. Moartea nu e decît continuarea călătoriei. Credințele tale despre lumea din jur nu-s decît niște jaluzele care acoperă neantul.

Acest articol nu-i decît un șir de afirmații absurde organizate arbitrar. Acestea nu-s decît niște cuvinte. Azi nu-i decît o zi. Asta nu-i decît o viață. Nu ești decît un om. Totul nu-i decît nimic presărat cu meta.

 

Eu permanent devin

– Eu nu exist. Eu permanent devin. Chiar și acum mîna îmi scrie gînduri depășite. Mintea e în altă parte, scrisul întîrzie, eu sunt altcineva.

Matilda nu a spus nimic.

Veniamin a continuat:

– Permanent devin, niciodată nu reușesc să exist. Să mă ajung din urmă.  Tu crezi că mă vezi, dar pînă mă vezi eu deja sunt altul. Și nici măcar nu țin minte cine eram.

Pe obrazul umflat al Matildei se prelingea în zvîcniri o lacrimă.

– Tu vrei să spui că nu mă iubești?

– Nu, Matiușca, din contra. Eu tare, tare…

Matilda a izbucnit în hohote și Veniamin știa că n-are cum să fie auzit. Nici de ea și nici de el.

– …eu tare, tare nu vreu să-ți spun asta.

Matilda știa. Demult știa. De-odată știa. Veniamin încă nu devenise omul cela care nu o iubea, dar Matilda știa. Omul Cela unea toți bărbații din viața ei ca o ață ce trece prin gămăliile a 23 de ace. Ace de diferite dimensiuni, care mai tocite, care mai subțiri, dar ața e aceeași. Cînd intra ața în ac, apărea Omul Cela.

El era unul singur. El intra în iubitul ei și iubitul ei devenea Omul Cela. Om care nu-și găsește locul, om care nu găsește cuvintele, om care nu găsește ieșirea, om care nu-i mai găsește ochii, om care nu-i mai găsește buzele, om care nu o mai există. Cuvintele cu care Omul Cela îi fura bărbatul erau diferite. Care mai deștepte, care mai prostești, care mai elegante, care mai dure. De parcă Omul Cela venea cu mesajul, dar folosea bagajul de cuvinte local. 

Știa că în spatele fiecărui bărbat care o anina pe stradă sau o curta la universitate e, de fapt, Omul Cela. Că el se folosește de bărbați ca de măști și se joacă cu ea. Un joc crud, în care Matilda mereu pierde. Jocul de-a privirea, jocul de-a uitarea, jocul de-a prefăcutul că nu știi, jocul de-a de data asta e altfel, jocul de-a mereu va fi așa.

Și nu, nu era ca în copilărie. Atunci mama ieșea în prag și striga „Maaaa-tiii-ldaaaaa-aaaa-moooi”, copiii alergau acasă și toate jocurile se terminau brusc. Nu.

Jocul de-a mereu va fi așa se termina lent, lung și trist ca un scîrțîit de frînă. Iubitul dispărea ca zăpada – Omul Cela deja rînjea victorios de sub privirile vinovate, iar lîngă tulpinile copacilor încă mai rămîneau mormane netopite de iubire. 

Matilda se uita la mormane, încercînd să-și imagineze fața iubitului, dar acolo era doar Omul Cela.

– Înțelegi? întrebă Veniamin care simțea că devine din ce în ce mai tîmpit.

– Înțelegi? Întreba Omul Cela care nu simțea nimic.

– Înțelegi? întreba inima care purta 23 de ace.

– Înțelegi? Întreba lacrima care a desenat pe obrazul ei bombat semnul întrebării și apoi a căzut ca un punct.

Matilda a răsuflat adînc și a spus.

– Înțeleg, Veniamin, înțeleg. Dar vreu să te rog un ultim lucru.

– Ce?

– Ia-mi, ca amintire, o înghețată.