Categorie: Sensul vieţii

 

Eu permanent devin

– Eu nu exist. Eu permanent devin. Chiar și acum mîna îmi scrie gînduri depășite. Mintea e în altă parte, scrisul întîrzie, eu sunt altcineva.

Matilda nu a spus nimic.

Veniamin a continuat:

– Permanent devin, niciodată nu reușesc să exist. Să mă ajung din urmă.  Tu crezi că mă vezi, dar pînă mă vezi eu deja sunt altul. Și nici măcar nu țin minte cine eram.

Pe obrazul umflat al Matildei se prelingea în zvîcniri o lacrimă.

– Tu vrei să spui că nu mă iubești?

– Nu, Matiușca, din contra. Eu tare, tare…

Matilda a izbucnit în hohote și Veniamin știa că n-are cum să fie auzit. Nici de ea și nici de el.

– …eu tare, tare nu vreu să-ți spun asta.

Matilda știa. Demult știa. De-odată știa. Veniamin încă nu devenise omul cela care nu o iubea, dar Matilda știa. Omul Cela unea toți bărbații din viața ei ca o ață ce trece prin gămăliile a 23 de ace. Ace de diferite dimensiuni, care mai tocite, care mai subțiri, dar ața e aceeași. Cînd intra ața în ac, apărea Omul Cela.

El era unul singur. El intra în iubitul ei și iubitul ei devenea Omul Cela. Om care nu-și găsește locul, om care nu găsește cuvintele, om care nu găsește ieșirea, om care nu-i mai găsește ochii, om care nu-i mai găsește buzele, om care nu o mai există. Cuvintele cu care Omul Cela îi fura bărbatul erau diferite. Care mai deștepte, care mai prostești, care mai elegante, care mai dure. De parcă Omul Cela venea cu mesajul, dar folosea bagajul de cuvinte local. 

Știa că în spatele fiecărui bărbat care o anina pe stradă sau o curta la universitate e, de fapt, Omul Cela. Că el se folosește de bărbați ca de măști și se joacă cu ea. Un joc crud, în care Matilda mereu pierde. Jocul de-a privirea, jocul de-a uitarea, jocul de-a prefăcutul că nu știi, jocul de-a de data asta e altfel, jocul de-a mereu va fi așa.

Și nu, nu era ca în copilărie. Atunci mama ieșea în prag și striga „Maaaa-tiii-ldaaaaa-aaaa-moooi”, copiii alergau acasă și toate jocurile se terminau brusc. Nu.

Jocul de-a mereu va fi așa se termina lent, lung și trist ca un scîrțîit de frînă. Iubitul dispărea ca zăpada – Omul Cela deja rînjea victorios de sub privirile vinovate, iar lîngă tulpinile copacilor încă mai rămîneau mormane netopite de iubire. 

Matilda se uita la mormane, încercînd să-și imagineze fața iubitului, dar acolo era doar Omul Cela.

– Înțelegi? întrebă Veniamin care simțea că devine din ce în ce mai tîmpit.

– Înțelegi? Întreba Omul Cela care nu simțea nimic.

– Înțelegi? întreba inima care purta 23 de ace.

– Înțelegi? Întreba lacrima care a desenat pe obrazul ei bombat semnul întrebării și apoi a căzut ca un punct.

Matilda a răsuflat adînc și a spus.

– Înțeleg, Veniamin, înțeleg. Dar vreu să te rog un ultim lucru.

– Ce?

– Ia-mi, ca amintire, o înghețată.

 

 

 

Pe piatra asta voi zidi o carte

Dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău, ai fi simțit seara tîrziu, cam după 11, vibrațiile pașilor lui Veniamin Cojuharschii. La început te-ai fi întrebat dacă chiar sunt pași de om sau doar bătaie de vînt. Apoi ar fi apărut dubii privind mișcarea pașilor – se apropie, se îndepărtează, merg pe loc sau tropăie un copil obraznic în vreo casă de aproape?

Dar nu – chiar erau pași și pașii se apropie. Pămîntul încet se zdruncină, pietrele de alături parcă se gudură mai aproape, ca niște boboci în timpul somnului. Pașii tropăie tot mai tare și spinarea ta amorțită abia așteaptă să fie apăsată de greutatea lor proaspătă.

Te-ai fi bucurat de apăsare și ai fi primit-o cu bucurie, ca pe o binecuvîntare, ca pe o atenție, ca pe un semn.

– Mergi pe mine, mergi pe mine, se gîndește fiecare piatră din drum. Trebuie să recunoști că, în vîltoarea dramei, ți-ai pierdut și tu cumpătul și te-ai lăsat pradă dorinței, te-ai lăsat total, ai uitat de mîndrie, de nivelul tău, de ce cred alte pietre și ai început și tu să repeți ca un copil cu temele făcute – pe mine, pe mine, pe mine.

 

Dar Veniamin a pășit pe alături.

Și nici nu avea el ochi să binecuvînteze pietrele pe care pășea și nici atenție nu le atrăgea și nici sensuri ascunse nu ascundea de noi. El era în propriile griji, iar privirea de sub picioare fugea ba în trecut, ba în viitor și nicidecum în direcția noastră.

Încet-încet, vibrațiile pașilor lui s-au topit în depărtare, s-au ascuns absorbite de alte pietre, de pămîntul dintre ele, de păpădiile care pe ici-colo găseau loc, timp și voință să crească în mijlocul drumului și să se bucure de soare, vînt și ploaie.

Pietrele au mai zumzăit abia perceptibil din energia pașilor trecuți și s-au liniștit. Dacă pietrele ar putea dormi, am putea spune că au adormit. Și dacă pietrele s-ar putea trezi, am putea spune că s-au trezit. Dacă pietrele ar putea alerga, ele s-ar fi ridicat și ar fi alergat după Veniamin Cojuharschi.

Și nici să citească pietrele nu pot. Numai tu, numai tu, dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău ai fi știut să citești printre aceste rînduri.

 

La mulți ani, Matilda!

Sunt genul cela de persoană care nu poate suferi lașitatea. Sunt un om care nu acceptă compromisuri, am principii și știu ce vreu. Eu rar greșesc în oameni, dar în acest caz am dat greș, sunt dezamăgit. Eu nu am încredere în nimeni. Mereu dau peste oameni care nu se țin de cuvînt. Cum poți să fii așa de prost ca omul cela? Sunt corect cu alții. Niciodată nu sar rîndul. Și mă enervează oamenii care se bagă în față. Sau care te calcă în transport și se fac că nu au observat nimic. Cum poți trăi așa? Eu niciodată nu aș putea trăi așa.

Eu am fost acolo. Și acolo și acolo. Am fost în aceste țări. Am vizitat acest oraș și acest oraș. Da tu ai văzut în acel oraș acea clădire? Eu tot. E impresionantă. Cum poate să nu-ți placă acea clădire? Eu tot sunt genul de om care nu merge unde merg turiștii, dar clădirea ceea chiar merită văzută. Eu sunt călător, nu turist. Vreau să merg în țara asta și asta și asta. Aceste țări sunt în lista mea de priorități. Și mai ales acest oraș și aceste locuri frumoase. Ah, tu ai fost deja. Poate voi merge în altă parte. Trebuie numaidecît să văd asta. Visul meu e să călătoresc. Am fost acolo și voi fi acolo. Am fost aici și aici și voi merge acolo și dincolo și voi fi acolo. Am fost un pic în trecut și planific să fiu un pic în viitor. Trecutul și viitorul meu sunt pline de locuri și momente minunate.

Îl respect mult pe Frank. Este un om foarte plăcut. Și de Gabriel îmi place. Chiar dacă uneori e nesuferit. A făcut asta și asta, îți dai seama? Cum poți face asta și asta? Știu, Frank nu-l poate suferi pe Gabriel, dar ei ambii sunt OK. Dacă s-ar împăca ar fi super. Ar fi mai bine pentru ei, pentru mine, pentru lume, pentru viitor. Poate vorbim cu Diego? În Diego nu poți avea încredere. Apropo, lui Frank nu-i place de Diego. Anume pentru că Diego și Gabriel așa de des petrec timpul împreună, dar Frank crede că ei de fapt nu se suferă unul pe altul. Totul din cauza Andreei. Andreea e o tîmpită. Cum poți fi ca ea? Cum?! Îmi vine să turb. Beatrice e încă OK, dar Andreea nu. Nicidecum. Ai văzut cum se îmbracă?

Cum am ajuns în acest hal? Cum am putut rata așa de tare viața? De ce am luat decizia ceea? Aș fi putut face altfel. Ar fi fost altfel. Am pierdut atîta timp cu oameni care nu au meritat. Am pierdut ani prețioși. Acum nu mai știu ce să fac. Nimic nu se leagă. Ce va urma? Ce va fi? Trebuie să schimb ceva în viață. Trebuie să schimb radical. Așa nu mai merge. Am pierdut conexiunea cu mine. Nu mai sunt eu! Trebuie să fiu hotărît. Trebuie să fiu puternic. Trebuie să fiu fericit. Trebuie să mă deschid iubirii. Trebuie să fac sport. Trebuie să renunț la omul cela și acela și celălalt care mă fac nefericiți. Trebuie să citesc mai mult. Trebuie să înțeleg ce vreau. Trebuie să plec. Toți din jur mă țin blocat. Asta nu e viața mea. Acesta nu sunt eu. N-am rămas cu nimic.

Alo, Matilda, salut. La mulți ani. Îți doresc să fii fericită, să ai parte de iubire, să îți atingi toate scopurile, să îți realizezi visele, să îți găsești jumătatea, să fii fericită. La mulți ani și împlinire, multă împlinire profesională și lumină, zîmbet și fericire, multă fericire și iubire. Noi toți te admirăm, te respectăm, noi ne temem de tine și te iubim, tu ești modelul nostru Matilda. Noi toți mereu vorbim despre tine, da. La mulți ani. Multe flori și multă, multă fericire și dragoste. Îți doresc să ai fericire și dragoste și toate dorințele să se îndeplinească. Cît mai multe dorințe îndeplinite, dorințe. Și distracții, nu uita să te distrezi, nu uita să te răsfeți, nu uita de tine. Să fii puternică.  Să ai multe multe dorințe, și jumătate și fericire, multă multă fericire și multe dorințe.

La mulți ani, Matilda.

 

We’re walking in the air
We’re floating in the moonlit sky
The people far below are sleeping as we fly
I’m holding very tight
I’m riding in the midnight blue
I’m finding I can fly so high above with you
Far across the world
The villages go by like dreams
The rivers and the hills, the forests and the streams
Children gaze open mouthed
Taken by surprise
Nobody down below believes their eyes
We’re surfing in the air
We’re swimming in the frozen sky
We’re drifting over icy mountains floating by
Suddenly swooping low
On an ocean deep
Rousing up a mighty monster from his sleep
And walking in the air
We’re dancing in the midnight sky
And everyone who sees us greets us as we fly
We’re walking in the air
We’re walking in the air

 

Putea fi mai rău

Hai nu mai plînge fa, Angelică. Lasă că se mai ogoiește el. Ian arată. N-o lăsat urme, în două zile cacînd nici n-o fost. Putea fi mai rău. Nemernicu. Ei, fa, care poliție, nu fi proastă. Iaca Sveta o chemat poliția și i-o dat 2 săptămîni, o pierdut lucru, acum și cu creditul au probleme, doamne ferește. Nu vre s-o vadă-n ochi, numai scandal. Da la Zina ai auzit ce i-o făcut nicuratu. Doamne ferește fa, am fost la dînsa la spital ieri, toată-i vînătă, fa, toată. Chiar și la degetele mici de la picioare, n-ai idee… Da tunchita ceea din Criuleni, fa, și-a ucis omu cu toporu, ieri la știri au arătat. Bem și noi fa Angelică, dap chiar așa?! Las-că-i bine. O să vă împăcați. Mai rău să nu fie.

Ascultă băi Gheorghe, dacă ți-a spus, ia și fă. Ei amu au toată puterea, auzi, dacă se pun să te nistojască de distrung ăi. Și li-i tot una lor de drujii tăi și de sat și de jurnaliști. Uite cum aista din Șoldănești deamu anu s-mplinește de cînd șăde și pentru ce măi Gheorghe? Îți spun eu pentru ce. Pentru nică. Da tu, dacă ai deamu aceea după tine, fă cum au spus și zi bogdaproste că nu te-o trăsnit. Deam dacă și pe-a lor îi trăsnesc, nu se opresc aiștea îț spun eu. Știi ce i-o făcut lui Mișa cela care îmbla cu ajitația. Doamne ferește măi Gheorghe, doamne ferește. Deamu închide și tu ochii că așa-i acuma situația, da mai încolo s-a vede-s-ă. Pute să fie mai rău.

 

 

 

Lăsați-mă voi cu aiurelile voastre și apucați-vă de lucru. Revaliuțianeri s-o găsit. Ce nu vă place? Îi de-a nostru? Îi de-a nostru. O ușis pe cineva? Controlează judecătorii? Nu și bine că-i controlează. Credeți că ei așa liberi tare ar și șiind angheli tăț cinstiți, curați și el îi pune să ia capica cerez nihaciu, sau ce? Iaca în Ucraina o făcut revoluție. Așa că nu-mi povestiți mie cu aestea a voastre. Eu văd tare bine ce voi vreți. L-om da jios pe aista și a veni altul poate încă și mai nebun.  Șî? Șî și? Sau iaca în Siria. Credeți că în Siria n-o cerut norodu democrație? O cerut mai bine. Și iaca mor ca muștele, plină evropa de bejenț. Așa că staț tiha și nu vă diorgăiți. Pute chiar mai rău să șibă.

Știu că de la zero, puișor, știu. Și mie-mi pare rău și mie, puișor. Om trece și peste asta, puiu, o să trecem, ai să vezi. Așa e uneori, știi cum, dungă neagră, dungă albă. Da ce să facem acum? Dacă ai semnat ai semnat. Judecata n-o să te ajute, nu fi nebun, ai copii, gîndește-te și la noi. Nu mai vinzi tu nimic, că nu mai cumpără acum nimeni. Jumătate e a lor de-acum legal, hai nu fi cu totul, auzi? Explică lu Faina Alexeevna, spune-i ce și cum și hai la cabană să uităm un pic de asta. Pe urmă vii plin de puteri, lucrezi mai departe și poate ne gîndim cumva ceva să dezvoltăm poate altă afacere de-o parte. Tu doar știei că mai devreme sau mai tîrziu o să vină. Măcar nu ți-au luat totul, te-au lăsat să lucrezi mai departe. Hai liniștește-te, putea să fie mai rău.

#puteafimairău

 

Politicianul ideal

Politicianul e un stîlp pe care locuitorii scuipă cînd li-i ciudă. Acesta e un rol esențial, un rol fără de care circul numit țară ar degrada în teatrul numit război. De asta e atît de ușor să urîm politicienii, pentru că ei sunt selectați de forțele sociale să se potrivească urii noastre, la fel ca sacoul făcut la comandă.

Și cine urmărește de aproape selecția, promovarea și căderea politicianului, nu are cum să nu observe ironia acestui proces al croirii unei sorți politice. Se vede că așa lucrează meta prin oameni.

Am să rog cititorul să nu ia descrierea de mai sus ca pe o bătaie de joc de oamenii politici sau ca pe o răutate îndreptată contra lor – nu am intenția să-i condamn sau să mă răfuiesc aruncînd în aer cuvinte strînse-n pumn. Politicienii sunt ca preoții, ca martirii, ca aitișnicii, ca scriitorii, ca învățătorii, ca tine și ca mine – niște oameni. Și oamenii sunt așa cum sunt și ei sunt în jur și asta-i situația. Îi poți admira sau îi poți condamna, da îi poți și – pur și simplu urmări și absorbi – așa cum sunt ei.

Și evident că oamenii care se lansează în politică sunt diferiți, fiecare cu soarta lui, fiecare cu slăbiciunile, întîmplările și poverile Textul nu e despre o categorie de oameni, textul e despre o funcție socială.

Pentru că, urmărind atent miile de stomatologi din Moldova, va trebui să recunoaștem că ei sunt diferiți, dar funcția lor e să repare dinți – fie dinții oamenilor, fie, uneori, ca în cazul lui Veniamin Cojuharschi – dinții elefanților.

Și dacă e clar cu ce se ocupă stomatologii și care e funcția lor socială, va trebui să recunoaștem că, în pofida volumului enorm de atenție pe care îl atragem politicienilor, noi nu avem o claritate la fel de mare în privința naturii ocupației lor.

Cu ce se ocupă un politician? Cu lupta politică? Sau cu condusul țării? Cu guvernarea? Cu opoziția?

Toate aceste cuvinte sunt metafore frumoase.

Nu vom vedea politicieni luptînd așa cum luptă boxerii în ring. Nu vom vedea politicienii conducînd o țară așa cum un șofer conduce troleibuzul. Guvernarea și opoziția sunt iarăși codificări.

De asta, dacă vom urmări atent ce fac cu adevărat politicienii, cu ce se ocupă ei, indiferent de poziție, rang și context, va trebui să cădem de-acord cu toții că politicianul e un stîlp pe care din cînd în cînd ne ducem să scuipăm.

Și pentru ca să putem scuipa pe el, el trebuie mereu să fie în fața noastră, de aceea politicianul caută mereu să se afișeze. El ni se arată la televizor, el ni se arată pe panouri, el ni se arată de pe stîlpi, el ni se arată din ziare, el ni se arată de pe ecranul calculatorului. Și noi îl vedem și facem tfiu, chi… mă… de dihanie coruptă și trădătoare și ni se face parcă mai bine, parcă ni se face mai ușor.

Cu cît mai multă ură aruncăm în politician, cu atît ne spălăm pe noi mai bine și căpătăm strălucire albă. Pe fonul politicienilor chiar și escrocii, criminalii sau violatorii se simt buni, se simt bine, se simt mîntuiți.

Și aici, cu riscul de a merge pe o muchie ascuțită la limita binelui și răului, ajungem inevitabil la Isus, care, ajuns din zona înțelepciunii în zona luptei politice – a fost transformat de oponenți literalmente în așa un stîlp. Iar ei, la rîndul lor au primit milenii la rînd ură și scuipaturi de la credincioși. Cum să nu-ți speli mîinile?

 

Dar să ne întoarcem în albia plăcută a aiurelii conceptuale.

Ce om și-ar dori vreodată să aibă așa o funcție? Vorba lui Veniamin Cojuharschi – Dumnezeu tot nu-i prost, de aceea meta lucrează prin noi și e rînd lung-lung de oameni care vor să devină astfel de stîlp.

Pentru că stîlpul, cu cît e mai mult și mai intens murdărit de răutatea extirpată din cetățeni, cu atît devine mai negru și cu atît mai tare străluce a alb surul oamenilor. Și mulți încep să lumineze ca Gandalf și înțeleg că ei sunt alesul. Că ei sunt schimbarea. Că ei pot schimba sistemul.

Prin sistem ei înțeleg, desigur, fațada de roticele ministeriale, bugetare sau birocratice; nicidecum adevăratul sistem – de circulație a urii în natură. Și aici mai intervin cele două trăsături menționate mai sus – corupția și trădarea.

Corupția nu o voi explica, pentru a lăsa ceva neexplicat – așa că luați-o ca temă pe acasă.

Trădarea funcționează simplu și e inevitabilă. Dacă ne-am uita la oameni ca la niște bile vom observa că ei uneori se ciocnesc unul de altul. Și oamenii uneori intră în niște conflicte dure și lungi din cauza unui garaj, a unei gălăgii sau a unui accident minor de automobil. Alte ori intră în conflicte mai mari din cauza vreunei anexări, denumirii unei regiuni sau limbi sau din cauza unui gazoduct. Din persepctiva bilelor asta nu contează. Ciocnirea e ciocnire.

Și pentru că în mod ideal oamenii cu cea mai mare plăcere și-ar tăia gîtul unul altuia din vreo cauză sau alta – apare o anumită ierarhie în care reprezentanții oamenilor le trădează, inevitabil, interesele, ca gîturile să rămînă netăiate. Și atunci oamenii care din cauza unui trădător de la conducere au ratat ocazia sfîntă de a ucide și de a muri în tranșee cu kalașul la gît – se duc la stîlp și scuipă – dumnecatu mă-tii de jigodie coruptă și trădătoare. Și parcă devin mai buni.

Și rîndul la fiut politician nu contenește. Doritorii sunt mulți și sunt gata de orice numai ca să ajungă să fie stîlp de scuipat pe. Și iarăși va trebui să subliniem cu trei linii roșii că și oamenii care scuipă și oamenii-stîlpi sunt demni de neutralitatea noastră emoțională – nici ura, nici compătimirea, nici simpatia și nici desconsiderarea nu va schimba cu nimic situația. Situația e în jur și ea are loc și se derulează tot acolo.

Așadar, ne înarmăm cu liniște și calm și privim mai departe în esențe.

Sunt cîteva trăsături care avantajează mult candidații în lupta pentru funcția de stîlp. Aceste trăsături sunt – orgoliul, mediocritatea intelectuală, detașarea emoțională, fățărnicia și cruzimea. Politicianul ideal e orgolios, prost, indiferent, fățarnic și crud.

Dacă, accidental un om care nu și-a educat aceste trăsături din timp ajunge să fie politician, forțele sociale fie îl modelează, fie îl aruncă înapoi în rînd.

Dar de ce politicianul ideal trebuie să aibă aceste trăsături? La asta voi răspunde în următorul articol. Și nu vă grăbiți să condamnați în gîndul vostru politicienii, prieteni. La ce ne-ar ajuta un măcelar care nu ne livrează carne pentru că i-i milă să măcelăreacă vita? Ce face piața cu un măcelar care nu aduce carne, ci lacrimi și scuze?

Noi suntem „buni” în mare parte pentru că politicienii sunt „răi”. La ce ne-ar folosi un politician sfînt? La nimic.

Așa că tfiu – mîncate-ar rugina de dihanie trădătoare și coruptă 😉