Categorie: Sensul vieţii

 

Veniamin Cojuharschi și oglinjoara stomatologică

Cînd s-a născut, Veniamin Cojuharschii avea ochii curați ca o oglindă ideală. În oglinda lui se reflecta lumea din jur și el o absorbea uimit. Treptat, deslușind tot mai clar imaginea lumii, micul Venia a intrat în jocul imitării. Dacă cineva scotea limba, scotea și el limba. Dacă cineva se hlizea, se hlizea și Veniamin. Dacă cineva plîngea, plîngea și el.

Oamenii care îl vedeau pe Veniamin nu aveau ce să vadă. Se oglindeau în el așa cum erau. Dar Venia nu știa asta. El avea ochi mari, bulbucați, care clipeau repede ca nu cumva să piardă ocazia de a vedea ceva intereseant în jur. Și interesant era tot jurul.

Ochii din jurul copilului nu erau puri. Copilul absorbea.

Încet încet (cum cititorul nostru știe că are loc tot ce-i esențial), de la cei din jur, oglinda lui Veniamin a căpătat la început cîteva zone mate, tulburi. Apoi cîteva pete de argint. Apoi cîteva zone unsuroase de la atingerile maturilor. Lumea nu se mai oglindea așa cum e. Ajungea pe bucăți, în fragmente, în zone întunecate și luminoase, în imagini mai bune și mai rele, în elemente mai clare și mai confuze.

În adolescență oglinda lui Veniamin a început să se ciocnească de alte oglinzi, din cauza petelor. Nu se vedeau una pe alta, se loveau cu cruzime neintenționată și suprafața oglinzii s-a deformat. S-a încovoiat. Au apărut cîteva unghiuri. La 22 de ani oglinda lui Veniamin chiar a lăsat cîteva cioburi în altă oglindă și a primit de la niște oglinzi străine schije, așchii și arsuri.

Dacă am fi în stare să vedem oglinzile din ochii oamenilor, Veniamin la 22 de ani ar fi arătat ca un hîrb. Chiar dacă un sfînt biblic, cu pelerină și toiag, ar fi luminat cu o lampă direct în ochii lui Veniamin, nu s-ar fi întors din lumina lui decît raze răzlețe din zone nepătate.

De fapt, la vîrsta aceea tînărul Veniamin nu vedea lumea din jur aproape deloc. Vedea doar umbrele propriilor pete, deformate de suprafața lui bombardată.

Dintr-o pură întîmplare (asta dacă cititorul nostru fidel crede în întîmplări) centrul oglinzii a rămas neatins. O mică pată în formă de romb a rămas practic neatinsă de petele imitațiilor, de deformările ciocnirilor și de cioburile celor din jur. Într-o zi, deja la 47 de ani, aflîndu-se într-un spital militar în Angola, fiind stomatolog, de-asupra unei guri căscate, Veniamin Bogdanovici (deja Kancelovschi) a observat oglinda. Era o oglindă roasă, murdară, unsuroasă, boțită și spartă în cîteva locuri. Dar ceva era foarte ciudat în acea oglindă.

 

 

Veniamin privea în gura pacientului, iar paciantul îl privea cu ochi curați și limpezi de copil. Veniamin a încercat să ignore ochii și s-a concentrat pe dantură. Dar ochii îl priveau atent și curios. Și stomatologul moldovan iar a văzut oglinda. Roasă, murdară, curbată, spartă și slinoasă. Și a recunoscut-o.

S-a recunoscut. Era oglinda lui, reflectată pentru prima dată într-o oglindă curată. El nu vedea umbrele din ochii lui pe lumea din jur. El vedea în ochii Isabelei Pedro Bastos Kangombe din Wakukungo bîrna din ochii lui. Și a început să plîngă. Și a plîns Veniamin 5 ani fără încetare de fiecare dată cînd era potrivit să o facă. Disciplina de partid nu-i permitea să plîngă mereu, din păcate. (Cu toate că, trebuie să recunoaștem, plînsul în timpul adunărilor, mai ales după discursurile anoste ale secretarilor comuniști i-au prins bine în carieră).

Lacrimile au curățit un pic oglinda lui Veniamin și lumea i s-a deschis iar tot mai interesantă și mai clară. Întors în URSS, Veniamin a căutat oglinzi curate în care să se poată vedea. A căutat în toate colțurile țării. Meregea în delegații în toate aulele, kișlacurile și hutorelele în care nici studenții nu acceptau să meargă. Lucra cu dantura, dar căuta în ochi. Și a găsit*.

Unii spun că înainte de moarte, Veniamin Bogdanovici a căpătat ochi atît de curați încît nu-l mai vedea nimeni. Toți se vedeau doar pe ei. Unii credeau că era arogant, alții credeau că e nebun, unii spuneau că-i corupt, alții că-i incompetent, unii vedeau în el un cîrcotaș, alții un avar. Fiecare vedea defectele din propria oglindă. Dar apropae nimeni nu s-a recunoscut în acele defecte.

Veniamin Cojuharschii nu mai putea fi văzut. Mătușa Sarafima din Bălțata în delirul de pe patul de moarte în 1986 tot repeta că Venia n-a murit, Venia n-a murit, el s-o făcut limpede ca văzduhul, dar copiii ei asaltați de grijile pomenilor și moștenirii n-au dat atenție acestor cuvinte.

Serafima ar fi putut multe să ne povestească, dar nimeni niciodată nu a întrebat-o nimic. Ce sens era să pierzi cu o babă nebună cînd toți în jur aveau de realizat cincinalul și de vorbit despre uskorenie?

Nici un sens.

 

*Stomatologul moldovan Cojuharschi, reabilitat în 1956, după 10 ani de stat în Siberia a publicat în anuarul Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1961, cu pseudonimul Iurii Kancelovschi, articolul „Stomatologia tradiţională la poparele băştinaşe din Platoul Central Siberian” (Tradiţîonnaia mediţina polosti rta u korennîh narodov ţentralino-sibirskoi vozvîşennosti) în care, printre zeci de paragrafe despre beneficiile sistemului medical sovietic, descrie cîteva practici tradiţionale ale triburilor Ostiako-samoede, care, la timpul lor au fost trecute cu vederea, ca erezii şi promovare a superstiţiilor. În nota de subsol 188 de la pagina 104 a cărții apare fraza misterioasă „Două oglinzi cînd se privesc una pe alta formează un portal.”. Cenzorul a lăsat să se strecoare această frază vădit antisovietică, fiind încrezut că e vorba de oglinjoara rotundă stomatologică.

 

Întîlnirea micului Veniamin Cojuharschii cu meta

Un copil și un matur alergau prin parc sub ploaie. Parcul era pustiu, frunzele erau date jos de vînt, norii negri se bubuiau unul pe altul, iar șuvoiul a devenit atît de puternic, încît unica salvare a fost ascunsul sub streașina generoasă a unui pavilion. Copilul era speriat de tunete și fulgere, iar maturul era speriat de scenariile construite în capul lui.

Ele conțineau viitoruri traumate ale copilului. Ele conțineau striviri sub greutatea responsabilității și vinii. Ele conțineau privirile percutante ale altor maturi care îl vor fi găsit vinovat de întîmplarea de a nimeri nepregătit sub ploaie. Ele conțineau toate aceste neprezențe inconștient, ca niște pulsații paralizante și stresante. Maturul era agitat, dar nu putea face nici o mișcare.

Copilul a întrebat:

Ce este fulgerul?

În capul maturului au început să se deruleze răspunsuri posibile.

În primul răspuns, maturului îi veni să arate cu degetul la cer, să aștepte o sclipire și să spună „iată fulgerul!”. Evident că va fi urmat întrebarea – de ce fulgeră? Pentru că plouă? Da de ce plouă? Pentru că vremea e schimbătoare – ba e soare, ba plouă, ba e vînt… Da de ce vremea e schimbătoare? Pentru că soarele bate diferit în diferite locuri. Da de ce soarele bate diferit în diferite locuri? Discuția se îndrepta spre infinit. Copiii adoră infinitul, maturii nu prea. Lor le place finitul.

În al doilea răspuns, maturului îi veni să fie cît mai deschis. Să spună că frecarea (copilul nu știe ce e aceea frecare) norilor unul de altul produce diferență de potențial (copilul nu știe ce e aceasta) electrostatic (c.n.ș.c.e.a.) care se egalează printr-o descărcare (c.n.ș.c.e.a.) electrică (c.n.ș.c.e.a.). Dar ce înseamnă frecarea, va întreba copilul. Cînd două lucruri se șîrîie unul de altul, iată de exemplu palmele sau cînd tu șîrîi încălțămintea de asfalt. Dar ce înseamnă descărcare electrică? Asta cînd două lucruri șîrîite capătă energie (c.n.ș.c.e.a.) și energia asta se descarcă, se egalează, țîșnește în jur? Dar ce este energia?

În al treilea răspuns în ajutor vin zeii și fulgerul devine felul în care Dumnezeu fotografiază pămîntul ca să vadă ce fac oamenii, pentru că Dumnezeu știe tot ce facem și ne trimite tot de ce avem nevoie, inclusiv ploaie, vînt, soare, zăpadă și de toate. De ce Dumnezeu fotografiază pămîntul doar cînd plouă? Pentru că atunci cînd plouă sunt nori negri și nu se vede la fel de bine ca atunci cînd e soare și luminos. Da de ce Dumnezeu nu vede bine? Pentru că e foarte bătrîn, el e de cînd lumea și are multe multe griji. Ca maturul, care, de exemplu a uitat umbrela.

Copilul aștepta răspunsul.

Tensiunea în matur creștea.

S-a făcut liniște profundă, cum numai sunetul ploii torențiale poate să facă și, pe neașteptate, un fulger mai puternic decît soarele a luminat jurul așa cum nici maturul și nici copilul nu mai văzuseră.

Și el a înțeles că înțelegerea e împletirea unei noi stofe cognitive cu instrumentele deja existente, că ea se generează singură pe ea și e o joacă de-a infinitul mic. Că înțelegerea se manifestă prin afirmație, iar aceasta vine ca o destinație a înțelegerii, ca un final al ei, ca un rezultat. Că acest final e decis de voința celui care leagă și mai ales de oboseala lui de a înțelege mai departe. Că înțelegerea e un proces invizibil care devine vizibil abia după ce e explicată, e afirmată. Și iese că înțelegi atunci cînd obosești să mai înțelegi. Că nici o afirmație nu poate ieși din cercul înțelegerii, dar cercul crește, crește, fără a se extinde, doar în propriile gînduri. Pe cînd cunoașterea…

Dar aici a venit bubuitul. De parcă toată ploaia de care a fost lipsit pustiul Atacama a decis să plouă într-un singur minut. De parcă izbucniseră trei Krakatoa. De parcă Dumnezeu a obosit să fotografieze oamenii și a luat în mînă o tobă cît sistemul solar și a lovit-o din toate puterile Lui.

Și totul s-a șters din memoria maurului, gîndurile lui s-au prelins în mintea copilului. Dinspre copil spre maur a țîșnit o groază animalică și ambii eroi curajoși ai acestei povești au luat-o la sănătoasa prin ploaie spre casă, spre o baie caldă, spre o dojană iubitoare, spre un ceai fierbinte și un somn dulce dulce. Și maurul era atît de speriat încît abia atingea pămîntul cu vîrfurile pantofilor. Micul Veniamin zbura fîlfîit aninat de mîna lui, fără să atingă pămîntul. Fără să fie atins de picăturile de apă. Fără să fie atins de frunzele căzînd. Era atins doar de meta, doar de această ultimă propoziție din acest text care te atinge și pe tine.

.

 

Cum să fii moldovean și să fii fericit

E greu. E greu să fii moldovean și să fii fericit. Nici măcar nu există o rețetă. Visul american e legat de cîștigarea milionului sau a altei cifre în dolari. Indicatorul împlinirii vieții este banul. „If you are so clever show me the money”, nu-i așa?

Moldovenii au și ei o rețetă. Fă un copil, sapă o fîntînă, sădește un copac. Dar rețeta asta nu duce la fericire. Ea nici măcar nu este un vis. Ea e pur și simplu un „trebuie”. „Trebuie” să faci un copil, să sapi o fîntînă, să sădești un copac. Și? Și dacă am făcut asta? Nu știu. Contractul nu presupune nici o obligație a părții secunde. Ea nici nu există de fapt. „Trebuie” e impersonal. Ca plouă sau ninge. Cine ninge? Cine plouă? Cine poruncește acest trebuie? Unknown unknown.

Greu de definit fericirea moldovenească. Și nu avem o problemă doar cu conceptul de fericire. Avem o problemă și cu conceptul de moldovean.

Ce este un moldovean? Sunt eu un moldovean? Sunt vinovat. Moldoveanul ajunge în raiul școlar și primește de la șarpe cunoașterea adevărului. Că el, moldoveanul nu există, că e o invenție stalinistă, o greșeală a istoriei și că de fapt e român. Și odată cu „adevărul” primește și vina. Vina de a fi moldovean. Pentru că nu poți așa deodată să ștergi cu manualul tot ce ți-a spus bunica. Sau poți, de fapt. Unii pot. Comsomoliștii mereu au putut.

Vina de a fi moldovean duce la acoperirea zonei rușinoase cu o frunză. Uneori frunza e accent bucureștean, alteori e panglică tricoloră legată de rucsac, poate fi și o frunză „bucovineană”, „basarabeană” sau „vrînceană”, dar de multe ori e chiar o frunză roșie canadiană din pașaportul nou. Româneți voi în Europa voastră cu identitățile voastre rigide și veninoase, noi ne-om descurca cumva și în Quebec.

Sunt și cei cu affirmative action-ul. Care umblă așa goi prin jurul raiului și strigă „da, noi suntem moldoveni și nu ne rușinăm, acceptați-ne cum suntem, jos discriminarea”. Dar ei au două probleme. Prima este nevoia de validare. Cine e acel juriu care să „îi accepte și să le permită”? Dumnezeu a creat omul, da mai departe omul s-a creat singur. Juriul nu există, e iluzoriu, nimănui nu-i pasă. A doua problemă e că e mai dificil de acceptat că cineva s-a născut gay sau cu sexul greșit, decît că cineva se poate naște moldovean. Și pe urmă moldovenii nici măcar nu au parade, doar bancuri. Și accent greșit.

Așa că da, e greu să fii și una și alta. Și moldovean și fericit.

La urma urmei, de ce e așa de important să fii fericit? Au puțini sunt oamenii care se dedică suferinței? Sau lucrului? Sau copiilor? Sau alcoolului? Sau artei? Sau reparațiilor? Sau altora? Sau chiar nefericirii? Să fim sinceri, de cîte ori ne-am dus singuri în direcția nefericirii pentru a putea la sfîrșit să îmbrățișăm strîns identitatea de victimă, de oameni care „nu sunt făcuți pentru fericire și succes”?

Și nici să fii moldovean nu e chiar așa de important. Lumea e plină de posibilități. Vrei să fii canadian, geto-dac, sovietic, unio-european, cosmopolit, globalist ingliș-cool? E simplu. Îți iei viza, trecutul, sufletul și amintirile și te arunci în alte identități. Orice păcat poate fi refulat. Dumnezeu iartă. Oamenii au plecat din rai și s-au descurcat nu rău. Uite ce casă am. Uite ce mașină am. Iată ceremonia de absolvire a copiilor mei. Iată mormîntul meu.

****

Viața e scurtă, dar poate fi două. Una în care te naști, alta pe care o alegi. Pe care o construiești. Pe care o controlezi.

Tu, dacă vrei, rămîi aici. Eu mă duc acolo. Eu nu te judec. Uite ce casă am. Uite ce mașină am. Iată ceremonia de absolvire a copiilor mei. Iată mormântul meu.

Probabil fîntîna și copacul au rămas într-o versiune învechită a rețetei. Rețeta nouă e cea de mai sus. Casa, mașina, studiile copilului, mormîntul. Patru obiective. O problemă. Nu le poți bifa pe toate și să fii viu. Morții nu sunt nici moldoveni, nici fericiți. Ei sunt liberi de iluzii.

Așa că scoatem mormîntul din listă.

Și avem rețeta. Acum știi ce vrei de la viață. Pentru ce te-ai născut. Du-te la bancă, înhamă-te la trei credite și fii fericit, modovene. Fără frică și fără vină. Îmbrățișează noul tău vis.

Uite ce aroganță am. Uite ce iluzii am. Uite ce frici am.

Eu nu te judec.

****

(Караңгайлыг кара ховаа, о дыңгыл, дыңгылдай
Караш кыннып челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай
Карамайның сай-ла чажын, о дыңгыл, дыңгылдай
Саглаңнадыр челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай

Чиргилчинниг чиңге ховаа, о дыңгыл, дыңгылдай
Чиде дүжүп челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай
Чиңге кара сай-ла чажын, о дыңгыл, дыңгылдай
Чиндиңнедир челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай)

 

Prima viață

Kanji și Kubiyama

Garantul păcii, reformatorul pădurii, cel care a supus instinctele, elefantul Kanji era pe ducă. Dinții îi erau roși pînă la gingii. Sîngerau. Pielea zbîrcită pe trupul lui slab atîrna ca o cortină ridicată pînă la jumătate. Șoaptele hîrîite le mai auzea doar sfetnicul său apropiat, girafa Kubiyama.

Kubiyama asculta atent bolboroselile lui Kanji, apoi le transmitea animalelor. Nimeni niciodată nu putea fi sigur că ordinele au venit de la Kanji și nu de la sfetnicul lui înalt.

Treburile în pădure nu mergeau perfect. Leii, tigrii și lupii au întețit contrabanda de carne din savana vecină. Ceea ce era înainte doar o taină cunoscută de toți, a devenit o prezență ubicuă general-acceptată. Bucăți de antilope, zebre și iepuri atîrnau pe crengi în piețele improvizate, iar protestele precaute și pline de frică a locuitorilor ierbivori ai pădurii erau întîmpinate cu rînjete obraznice: „păi carnea asta nu e din pădure, căutați-vă de treabă.”

Petițiile semnate de cerbi ajungeau la Kubiyama pe masă, acesta șoptea ceva Marelui Kanji, dar Părintele Pădurii, fie că nu înțelegea ce se întîmplă, fie că se țicnise de tot, dar nu răspundea niciodată la aceste încălcări flagrante ale Planului pentru Pace și Prosperare Eternă.

 

Planul pentru Pace și Prosperare Eternă

…a fost propus de Kanji acum 30 de ani, deja în perioada de maturitate a elefantului. Obosit de carnagii, lupte între cirezi și haite, între maimuțe și leoparzi, între cerbi și lupi, în care cel mai des piereau copiii și femelele, Kanji a început a umbla prin cirezi pentru a convinge patrupedele să-l susțină. După cîteva ambuscade sîngeroase care așa și nu au intrat în manualele de istorie, animalele de pradă și păsările răpitoare au fost de-acord cu cîteva puncte:

– vînătoarea spontană și privată va fi interzisă;
– vor fi mîncate doar animalele și păsările bolnave, calice și cele condamnate la moarte pentru crime;
– de trei ori pe an va fi organizat Marele Festival Sportiv, în cadrul căruia fiecare animal de pradă va putea alerga după o cireadă și va avea dreptul să mînînce cel mai încet membru al acesteia;
– fiecare șoim va fugări un stol de păsări și va avea dreptul să mănînce cea mai înceată pasăre;
– din cirezile și stolurile fugărite vor face parte doar masculii care au deja urmași – fără femele și masculi tineri, pentru a nu afecta populația pădurii.

Prădătorii au acceptat planul ca pe o salvare. Decimarea constantă a animalelor și păsărilor în pădurea fără reguli a dus deja la un deficit enorm de mîncare. Lupta pentru teritoriu era cruntă și nici cei mai puternici lei nu puteau fi siguri că nu vor fi uciși de un grup de hiene flămînde. Planul lui Kanji era o salvare pentru toți, iar elefanții și zimbrii garantau respectarea lui de ambele părți.

 

Era de aur

Spre surprinderea tuturor planul a funcționat. Animalele de pradă au început a primi constant hrană, din contul epidemiilor și a criminalilor care încălcau regulile. Ierbivorii și păsările au început să trăiască liniștite, știind că nimeni nu-i va mai ataca prin suprindere. În comparație cu sălbătăcia din savană pădurea devenise civilizată, previzibilă și prosperă. Chiar și gazelele de pustiu își schimbau locul de trai și se mutau între copaci pentru a savura viața lipsită de griji.

Primul Mare Festival Sportiv a fost un succes imens. Fiecare cireadă își susținea furibund membrii trimiși pe hipodrom, fiecare lupoaică cu puișori așteptau cu bucurie carnea de animal sănătos care să mai dilueze gustul de mortăciune de la oasele bolnave pe care le primeau de la autorități.

Cu mici excepții – de exemplu mistreții care au pierdut cei mai mulți masculi în jocuri sau arbitrii care au observat că tînărul tigru Arashi în loc să ucidă cel mai lent bizon a ales să prindă anume șeful clanului bizonilor, care era pe la mijlocul șirului de alergători – jocurile au fost un succes, toată suflarea pădurii abia de aștepta trecerea a patru luni să înceapă ediția a doua.

Din motive lesne de înțeles, Pădurea a interzis imigrarea prădătorilor din alte părți, în schimb primea cu brațele deschise orice alte animale. Pride-urile de lei, haitele de lupi și coloniile de ciori au fost amplasate la marginea pădurii penru a opri răpitoarele din traversarea ilegală a pădurii.

 

Și a fost bine

Pădurea a intrat în Era Păcii și Prosperității. Populația creștea rapid, la fel ca popularitatea lui Kanji. Elefantul era atît de mîndru de planul său încît l-a păstrat intact și se supăra dacă cineva propunea modificarea lui. Kanji știa – cu fiecare an în care planul e respectat și funcționează, acesta devine mai valoros. Pentru că regula nu e un text, ci un comportament adoptat. Iar dacă un comportament deja există, de ce să umbli la reguli? De ce să scormonești aiurea în politica pădurii și să stîrnești zîzanie?

De aceea căpeteniile clanurilor, care se adunau cu regularitate lîngă Poiana cu Lac, discutau doar trebi curente – unde se poate de păscut, unde va fi organizat festivalul, cînd se execută animalele savanei prinse trecînd ilegal frontiera, cînd se permite păscutul pe Rezerva Sezonului Fără Ploi și alte fleacuri. De reguli nu se atingea nimeni.

Și fiecare ședință se încheia cu o competiție oratorică de adulații la adresa lui.

Kanji. Părintele Pădurii. Salvatorul animalelor. Posesorul înțelepciunii fără margini, înțelegătorul timpului și transformatorul de esențe. Stăpînul instinctelor. Baobabul păcii. Oceanul binelui. Regele democrației. Cel care se odihnește de-asupra soarelui. Sfîrșitul nopții și revelatorul armoniei din toți. Creatorul vieții fără de griji. Kanji.

Kanji accepta cu modestie laudele, dar ciulea neastîmpărat urechile dacă ele conteneau.

Chiar dacă girafa Kubiyama nu era iscusită în rimă ca privighetoarea Uta și nici vast în vocabular, ca cimpanzeul Oki Kuchi, după cîțiva ani a devenit clar că el e cîștigătorul concursului. Fie că din cauza înălțimii egale Kanji auzea girafa mai bine, fie că din cauza gîtului lung aceasta se putea închina cel mai adînc, Kubiyama a captat întreaga atenție a Părintelui Pădurii, iar ceilalți, un timp au făcut galerie, iar apoi nici nu mai veneau la ședințe, rezolvînd singuri problemele zilnice care apăreau.

 

Limitele păcii lui Kanji

Decizia de a pune animalele de pradă să păzească frontiera pădurii a dus la o consecință nefastă – grănicerii își permiteau escapade nocturne în savană pentru a vîna acolo liber. Organizați în haite puternice ei învingeau ușor fiarele locale, dispersate și obosite de lupte interne pentru teritoriu și se întorceau în pădure cu multă carne. Aceasta era inițial savurată pe loc, dar mai apoi a ajuns să fie vîndută în văgăuni și desișuri ascunse altor prădători.

Ierbivorele și prădătorii din interior, din cauza lipsei de exercițiu, deveneau înceți și neîndemînatici. Marele Festival Sportiv devenise extrem de previzibil – prădătorii de la graniță, antrenați și căliți în lupte cu cei din savană prindeau ușor mistreții sau cerbii îngrășați de viața fără grijă. În paralel, fiarele din centrul pădurii, deprinse cu carne bolnavă distribuită gratuit aveau mușchii atrofiați și colții tociți și uneori nu știau cum să-i folosească după ce vreun iepure bătrîn se îndura de ei și murea de atac de cord în timpul cursei.

Cu cît bătrînețea și senilitatea lui Kanji înainta, cu atît puterea grănicerilor și abuzurile acestora creșteau. Tot mai mulți cerbi și bizoni ajungeau să-și aprindă paiele-n cap în fața Poienii cu Lac, dar nici Kanji și nici Kubiyama nu le ofereau speranțe, doar consolări.

Înainte de a-și da înțeleptul duh, Kanji, în mod previzibil, a anunțat că urmașul lui în rolul de garant al Planului va rămîne Kubiyama. Ierbivorele au împietrit, în timp ce grănicerii nu-și mai puteau ascunde rînjetul. Kanji a plecat neînsoțit de nimeni acolo unde pleacă elefanții să moară.

 

Noul conducător

Kubiyama a ținut un discurs lung și plictisitor. Elefanții și zimbrii, care demult îl detestau, au părăsit adunarea și printre ierbivorele grase s-a răspîndit necontrolat un tremur și un schimb de priviri alarmate. Kubiyama a spus că totul va rămîne pe vechi, că regula va fi păstrată, granița va fi păzită, iar Marele Festival Sportiv organizat, cum se cuvine la sfîrșitul sezonului ploilor. Încet-încet, care cu pretext, care fără, ierbivorele au plecat una cîte una și chiar cîrduri întregi în pădure. După un timp, șacalii, hienele și urșii, locuitori ai interiorului, au plecat și ei.

Kubiyama a rămas singur în fața grănicerilor jubilînd și de girafă s-a apropiat lent și cu pași apăsați tigrul Arashi, liderul pazei de frontieră. Kubiyama s-a întors instinctiv spre Kanji care mereu îi asigura spatele, dar Kanji nu mai era, era doar un vînt slab de-asupra lacului și Kubiyama a înțeles ce îl făcea să se simtă atît de straniu – pe lac nu era nici o pasăre, iar din pădure nu se auzea nici un tril. Chiar și gîzele și broaștele dispăruseră. Liniștea era totală, iar singurătatea garantului era străpunsă doar de ochii galbeni ai tigrului nemișcați asupra girafei.

Arashi a felicitat „înalta patrupedă” cu intrarea în noul rol și a cerut „o mică favoare” pentru colegii lui care își riscau viețile în lupte cu riscurile savanei zi de zi, dar care erau jigniți profund de conducerea pădurii care le nesocotea munca și își bătea joc de ei în văzul tuturor.

Kubiyama a aplecat gîtul mirat și terifiat de tonul pe care și-l permitea Arashi, întrebînd atent în ce consta jignirea și ce putea face pentru neînfricații apărători ai Păcii și Prosperității, care îi juraseră Părintelui Kanji supunere veșnică.

 

Votul adunării generale

Arashi a ținut o pauză indecent de lungă, timp în care privea neclintit în ochi șeful pădurii. A spus apoi cu ton de ordin că regulile lui Kanji sunt încălcate zi de zi, că planul a fost elaborat pentru locuitorii pădurii, dar ierbivorele din savană în număr enorm intră ilegal în pădure, iar savana în care mai e posibil vînatul a devenit un loc pustiu. Grănicerii sunt nevoiți să facă drumuri enorme pentru a printe o blestemată de suricată, în timp ce imigranții se bucură de imunitate, chiar dacă nu o merită. De aceea dacă pacea în pădure mai avea vre-o șansă, atunci numai și numai dacă localnicii vor primi pașapoarte, iar veneticii fără pașapoarte vor trăi pe legea veche de pînă la Kanji.

Cum adică legea veche de pînă la Kanji, întrebă Kubiyama. Pînă la Kanji nu era nici o lege.

Exact, a răspuns tigrul și a propus ca inițiativă să fie supusă votului adunării generale. În spatele lui toate fiarele au ridicat labele în sus, scoțînd afară ghearele.

Unanim, a exclamat Arashi.

Unanim, a repetat tîmp Kubiyama.

 

Pașaportizarea

În ziua următoare Kubiyama a informat prin coțofene întreaga pădure despre obligativitatea pașaportizării. Fiarele de graniță au pus santinele pe cărări și cereau de la toate animalele pașapoarte. Dacă acestea nu le aveau, erau trimise la Kubiyama să obțină pașaport.

Girafa elibera pașapoarte doar animalelor din pădure, iar gazelelor de pustiu, antilopelor de savană și caprelor de munte le spunea să vină în următoarea zi. Acestea inițial nu au avut obiecții, dar în a patra zi au început a observa că pașapoartele sunt distribuite după o anumită legitate. Mai mult – santinelele de la treceri nici nu le mai spuneau să se ducă la Kubiyama, ci doar se hlizeau între ele cînd vedeau „imigranți”.

În ziua a șasea o delegație largă de patrupede au venit la Poiana cu Lac să ceară explicații. De ce toți zimbrii și cerbii au primit pașapoarte, dar nici o gazelă sau țap de munte – nu? Cine a decis amplasarea santinelelor la treceri și de ce ele sunt formate doar din grăniceri? De cînd fiarele de la frontieră au dreptul să se amestece în treburile interne? De ce animalele de pradă nici nu se adresează după pașapoarte și nu sunt oprite la treceri?

Kubiyama a început să liniștească animalele repetînd că pașapoartele s-au terminat, că a doua zi toți urmau să primească pașapoarte, că nu există motive de nemulțumire, că fiarele de frontieră au rămas aproape în așteptarea Marelui Festival Sportiv și adunarea avea să se încheie cu bine, dar din pădure ieși Arashi.

Girafa a tăcut, iar membrii delegației au început să se șușotească.

Arashi, fără a cere tribună, a tăiat scurt – pașapoartele sunt eliberate doar animalelor de pădure, data limită pentru pașaportizare e mîine, oaspeții pădurii, veniți din savană, din pustiu și din munți pot rămîne în pădure cît doresc, dar nu vor mai fi protejați de Regulile lui Kanji, care au fost elaborate doar pentru cei din pădure.

 

Marea Migrație

Membrii delegației au privit cu toții spre Kubiyama și au înțeles că tigrul era, de fapt, noul șef al pădurii. Patrupedele au galopat spre clanurile lor pentru a le spune vestea. Unele cirezi au decis evacuarea imediată din pădure, unde, din cauza copacilor era imposibil să te aperi de atacuri și, plasînd masculii în jur și femelele și puii în centru au început să se îndrepte spre savană.

Altele au decis să rămînă, presupunînd că ierbivorele pădurii nu vor permite abuzuri asupra lor, iar legea va continua să fie respectată. Chiar a doua zi au regretat acest lucru. Copitatele fără pașaport, oprite de santinele, erau măcelărite pe loc de ortacii lui Arashi, chiar în fața cetățenilor pădurii, care priveau îngroziți. Plîngerile și protestele puținilor curajoși erau primite în Poiana cu Lac direct de Arashi, numit recent sfetnic al lui Kubiyama.

Gazelele și țapii de munte, rămași în pădure au fost decimați în cîteva săptămîni, iar carne era atît de multă încît multe trupuri au rămas să putrezească aninate de liane. Hoitarii și corbii nu reușeau să strîngă după grăniceri, iar pădurea a intrat în săptămîna festivalului plină de o duhoare insuportabilă.

 

Cel mai Mare Festival Sportiv

Kubiyama a deschis cu fast primul său festival sportiv. Tonul discursului său înălțător nu se potrivea deloc cu lipsa remarcabilă a elefanților și zimbrilor de la eveniment. Aceștia numeau deja deschis girafa impostor și trădător al idealurilor păcii și prosperității și s-au refugiat în mlaștini, punînd paznici pe unicul drum de acces.

La protestul lui Arashi, care a cerut participarea tuturor la festival, chiar dacă încă niciodată nici un elefant sau zimbru nu a fost doborît în cursă, Kubiyama a răspuns supus că a doua zi va merge și-i va convinge pe toți să vină la hipodrom. Arashi a rînjit și a continuat să privească partida, în care un grup de șerpi grași încercau să fugă de o pasăre-secretar.

După ce cursa s-a încheiat, coțofana-prezentator a invitat în ring girafele. Kubiyama a început a tremura înțelegînd că el tot urma să alerge pentru propria viață urmărit de o haită de lei. După ce a coborît împreună cu confrații săi pe stadion și a început a alerga gîfîind lovind cu capul girafii mai bătrîni pentru a-i împiedica să îl întreacă, urmașul lui Kanji a observat cu groază cum fiarele de graniță s-au repezit toate odată asupra femelelor cu pui aflate neajutorate în tribună. Șiroaie de sînge, smocuri de blană și bucăți de carne zburau de sub ghiarele și colții leilor, tigrilor și lupilor. Kubiyama s-a oprit și se holba la carnagiu atît de uluit încît n-a simțit nici o durere fizică atunci cînd patru lei tineri au tăbărît asupra lui, rămas ultimul dintr-un cîrd de girafe terifiate.

 

Marele Kanji

Cititorul nostru atent, educat de aventurile palpitante ale lui Verne și Doyle, și-a dat seama, neîndoios, că istoria Marelui Kanji nu s-a încheiat, iar elefantul care apare la începutul unei cărți numaidecît se va bălega pe parcursul ei. Bătrînul Kanji, sleit de puteri, credea că se află pe ultimul drum, îndreptîndu-se spre muntele Lupangue din Angola, dar el greșea.

Pentru că în timp ce pădurea natală a lui Kanji revenea la Evul Mediu, în timp ce Kanji mergea încet și obosit spre munte, în timp ce cititorul nostru parcurge uimit aceste ultime rînduri din primul capitol, pe muntele Lupangue, la peste 7 mii de metri înălțime, în mijlocul unei mări de oase și de fildeș aștepta, însoțit de o trusă de instrumente medicale și doi agenți KGB, un om.

Și acel om nu era altcineva decît vestitul stomatolog moldovean Veniamin Cojuharschii. Dar despre întîlnirea lui Cojuharschi cu Marele Kanji vom povesti în capitolul următor.

 

Rețeta lecturii

Față de mulți din cititorii blogului meu am o reacție ca a omuleanului de la piață, căruia cîinele i-a furat salamul. „He! Ce folos că salamul e la el, dacă instrucția a rămas la mine.”

Din comentarii și discuții în „realitate” sunt mereu uimit de varietatea interpretărilor și a felului de a înțelege textele. E normal că fiecare om ia din toate textele ceea ce poate lua. Sau ceea de ce are nevoie. (De obicei – confirmare și validare).

Avem foarte puține momente de învățare profundă în viață. Eu am avut vreo 5-6. Încă le caut.

Și atunci, dacă tot îmi furați înțelesurile și eu rămîn cu nimic, am decis să scriu o instrucție. Un manual de utilizare a acestui blog.

 

Varietatea lecturilor

Școala face un lucru foarte bun cu predarea aspectelor tehnice ale cititului. Învățăm litere, învățăm să le unim în cuvinte, apoi să adaptăm intonația la sens și la organizarea propoziției sau discursului. Se poate reproșa școlii că nu oferă tehnica lecturii rapide (cînd nu pronunți fiecare cuvînt în minte, din inerție), dar beneficiile acestui nivel sunt discutabile. Viața omului e suficient de lungă să citească ce merită, chiar și cu lectură lentă.

Pe partea de esență – ce facem cu sensurile citite – școala are un program foarte slab. Cu excepția textului literar, analizat după niște calapoade create în secolul 19, se face puțin și aleator.

Așa că, după ce demonstrăm că nu ne înecăm, societatea ne urează succes și ne aruncă în oceanul lecturii. Mulți fug înapoi pe plajă, mulți înoată cum pot, alegînd căi sau fiind duși de curente, fiecare își descoperă propriul stil de lectură și ajungem să atingem infinitul de fațete ale aceluiași text, fără a ne intersecta. De parcă textul ar fi o oglindă selectivă ce reflectă doar fragmentele din noi pe care suntem gata să le vedem.

Nu mă apuc, desigur, să rezolv acum problema cititului. Nici nu cred că poate cineva să o rezolve – mare bucurie din uniformizarea acestui act creativ poate trăi doar un Napoleon sau un Ceaușescu. Nici nu este o problemă. Probleme, în genere, nu sunt, totul e super.

mandala-1001555

Instrucția blogului Homo Ludens (versiune oficială și obligatorie)

Toleranța față de infinitul de rătăciri literale (ce țin de litere) nu trebuie să ne inhibe în exprimarea propriilor metode. Pe care nu le impunem, dar trebuie să le lămurim, pentru evitarea efectelor adverse de la consumarea textelor.

Așa că puteți înțelege ce doriți din textele mele, dar intenția cu care au fost scrise este următoarea:

 

Nu e despre adevăr și nici despre dreptate

Obiectivul scrierii la anumite teme nu este nicidecum unul de a promova un adevăr sau de a revela aspectul „real” al unui fenomen. Pentru mine, e mult mai valoros să reușesc să cresc claritatea imaginii. Respectiv, chiar dacă simțiți că eu am rătăcit foarte departe de adevărurile pe care vă bazați existența, încercați să ignorați reflexul de vomă și să vă răspundeți nu la întrebarea: „Are oare dreptate autorul?” (care, e de fapt o verificare a corelației dintre text ți setul aleatoriu de convingeri cu care v-ați pomenit în acest moment); ci, cum răspunde la întrebările:

– Pune autorul în discuție aspecte noi ale temei?
– Reușește să genereze în mine întrebări care nu mi-ar fi venit, de altfel?
– Reușește pe aspecte pe care le abordează să îmi crească rezoluția imaginii, să disece conceptele și să releve fațete noi ale fenomenului?

Scrisul promoțional – în care se alege o dreptate și apoi, în baza ei, se selectează argumente și evenimente pentru a o demonstra – e prea plictisitor, chiar dacă, de multe ori cad și eu în ispita acestui joc al dualității. Pe acest blog, scris mai mult pentru mine, decît pentru alții, majoritatea textelor sunt cu contraste mici, de asta ochiului deprins cu alb-negru ele, deseori, par spălăcite.

În gîndire, ca și în designul interior, recenții îmbogățiți adoră contrastele, obiectele strălucitoare, aurul și lumina puternică. Cu timpul (și cu gustul), oamenii descoperă bucuria nuanțelor și gradientelor și se mută dinspre discursul de luptă, exterior, spre discursul de autodescoperire. (cu excepția discursurilor-produs, create pentru consum curent, pentru targheți).

Aici am decis să revin, să adaug o nuanță. Cînd spun că discursul se mută dinspre exterior spre interior, am în vedere și lectura. Lectura se mută și ea dinspre căutarea de argumente înspre observarea interioară. Textul citit e și el un monolog al nostru interior, doar că nu e al nostru. Ne lăsăm posedați de monologul cuiva, îl trăim prin noi, cu mici pauze în care ne amintim că monologul nu este al nostru. Cufundarea în lectură și trezirea din lectură. Dar și asta e doar o metaforă, pentru că și monoloagele noastre, cît de ale noastre sunt? Trezirea din ele e la fel de uluitoare.

 

Ca și visele, gîndurile se uită. La fel și convingerile. Textul scris, de la începutul istoriei ne permite acest lux al călătoriei în trecutul nostru.

Și rețeta de mai sus – a căutării de noi nuanțe în domeniile care ne interesează – este una pe care o aplic la toate lecturile. Lectura are acest aspect important de redefinire a lumii, de ajustare și multiplicare a frontierelor rațiunii pe care le aplicăm asupra realității. După o lectură bună, „realitatea” rămîne aceeași, dar lumea în care trăim se face mai bogată. Iar uneori se transformă. Iar rareori – devine alta. Mai plină de sensuri. Pe hartă apar concepte noi, ele creează legături cu neuronii vechi și această extindere înăuntrul nostru ne produce o mare plăcere.

 

Da, lectura e și despre plăcere

Ca și scrisul. Scrisul e o gîndire foarte lentă, care îți oferă luxul să digeri bine gîndurile, să te întorci la ele, să le reorganizezi. Să le contempli. Și să le țeși cu legături noi, pe care monologul obișnuit interior nu se obosește să o facă. Scrisul te face mai deștept. Îți ridică nivelul. Trebuie să recunosc că recitesc de multe ori textul recent finisat. Îmi place să-l șlefuiesc. Îmi oferă iluzia timpului oprit. Pentru că gîndirea cursivă e ca un rîu, iar textul scris – ca o cascadă înghețată. Pe care o poți sculpta. Ca o fotografie. Poți să mai umbli la ea cu fotoșopul…

Da, evident că sunt mai prost ca autorul acestui blog – la fel cum pițipoanca sau pițiponcul cela arată mai bine pe instagram decît la masa de alături; asta-i situația.

Și asta e valabil și pentru domnul cela profesor de la care ai așteptări. El se va repeta, se va bîlbîi, se va încurca și se va contrazice la orele de curs – nu-l judeca. Dacă are o carte scrisă – citește-i cartea.

Eu încerc să produc această plăcere a lecturii. Desigur că nu nimeresc în toate gusturile, dar metoda mea e următoarea: (încerc să) scriu simplu (1). Adică fraze scurte – cuvinte obișnuite. Fără pribambasuri. Scriu verbal (2) (adică scriu la fel cum aș vorbi în fața unui public). Scriu natural (3) – nu fac un plan al textului – urmez șirul natural al gîndurilor. Ce îmi vine aceea scriu.

 

Experimentez

Deseori las calul să aleagă drumul. Ca și în această postare, de exemplu. Trebuia să fie o instrucție de utilizare a blogului, dar a ieșit ciortznaetșto. O mărturisire. Și ea nu pînă la capăt. Scrisul îți oferă această lecție – gîndirea noastră e fragmentară și imprevizibilă. Te pornești în Papua Noua Guinee, și înoți-înoți, îi dăi și-i dăi (ca Octav), dar curenții oceanici te aduc la Dondușeni.

Și da, mă joc. Lectura e un spațiu de joc. În care intrăm, și facem schimb de sensuri. Eu cu ale mele, voi cu ale voastre, jonglăm un pic, ne simțim bine, mai remodelăm plastilina din craniu și mergem mai departe. Spre orizont. Încolo unde ne duce gîndirea și lecturile ei.