Categorie: Sensul vieţii

 

Prima viață

Kanji și Kubiyama

Garantul păcii, reformatorul pădurii, cel care a supus instinctele, elefantul Kanji era pe ducă. Dinții îi erau roși pînă la gingii. Sîngerau. Pielea zbîrcită pe trupul lui slab atîrna ca o cortină ridicată pînă la jumătate. Șoaptele hîrîite le mai auzea doar sfetnicul său apropiat, girafa Kubiyama.

Kubiyama asculta atent bolboroselile lui Kanji, apoi le transmitea animalelor. Nimeni niciodată nu putea fi sigur că ordinele au venit de la Kanji și nu de la sfetnicul lui înalt.

Treburile în pădure nu mergeau perfect. Leii, tigrii și lupii au întețit contrabanda de carne din savana vecină. Ceea ce era înainte doar o taină cunoscută de toți, a devenit o prezență ubicuă general-acceptată. Bucăți de antilope, zebre și iepuri atîrnau pe crengi în piețele improvizate, iar protestele precaute și pline de frică a locuitorilor ierbivori ai pădurii erau întîmpinate cu rînjete obraznice: „păi carnea asta nu e din pădure, căutați-vă de treabă.”

Petițiile semnate de cerbi ajungeau la Kubiyama pe masă, acesta șoptea ceva Marelui Kanji, dar Părintele Pădurii, fie că nu înțelegea ce se întîmplă, fie că se țicnise de tot, dar nu răspundea niciodată la aceste încălcări flagrante ale Planului pentru Pace și Prosperare Eternă.

 

Planul pentru Pace și Prosperare Eternă

…a fost propus de Kanji acum 30 de ani, deja în perioada de maturitate a elefantului. Obosit de carnagii, lupte între cirezi și haite, între maimuțe și leoparzi, între cerbi și lupi, în care cel mai des piereau copiii și femelele, Kanji a început a umbla prin cirezi pentru a convinge patrupedele să-l susțină. După cîteva ambuscade sîngeroase care așa și nu au intrat în manualele de istorie, animalele de pradă și păsările răpitoare au fost de-acord cu cîteva puncte:

– vînătoarea spontană și privată va fi interzisă;
– vor fi mîncate doar animalele și păsările bolnave, calice și cele condamnate la moarte pentru crime;
– de trei ori pe an va fi organizat Marele Festival Sportiv, în cadrul căruia fiecare animal de pradă va putea alerga după o cireadă și va avea dreptul să mînînce cel mai încet membru al acesteia;
– fiecare șoim va fugări un stol de păsări și va avea dreptul să mănînce cea mai înceată pasăre;
– din cirezile și stolurile fugărite vor face parte doar masculii care au deja urmași – fără femele și masculi tineri, pentru a nu afecta populația pădurii.

Prădătorii au acceptat planul ca pe o salvare. Decimarea constantă a animalelor și păsărilor în pădurea fără reguli a dus deja la un deficit enorm de mîncare. Lupta pentru teritoriu era cruntă și nici cei mai puternici lei nu puteau fi siguri că nu vor fi uciși de un grup de hiene flămînde. Planul lui Kanji era o salvare pentru toți, iar elefanții și zimbrii garantau respectarea lui de ambele părți.

 

Era de aur

Spre surprinderea tuturor planul a funcționat. Animalele de pradă au început a primi constant hrană, din contul epidemiilor și a criminalilor care încălcau regulile. Ierbivorii și păsările au început să trăiască liniștite, știind că nimeni nu-i va mai ataca prin suprindere. În comparație cu sălbătăcia din savană pădurea devenise civilizată, previzibilă și prosperă. Chiar și gazelele de pustiu își schimbau locul de trai și se mutau între copaci pentru a savura viața lipsită de griji.

Primul Mare Festival Sportiv a fost un succes imens. Fiecare cireadă își susținea furibund membrii trimiși pe hipodrom, fiecare lupoaică cu puișori așteptau cu bucurie carnea de animal sănătos care să mai dilueze gustul de mortăciune de la oasele bolnave pe care le primeau de la autorități.

Cu mici excepții – de exemplu mistreții care au pierdut cei mai mulți masculi în jocuri sau arbitrii care au observat că tînărul tigru Arashi în loc să ucidă cel mai lent bizon a ales să prindă anume șeful clanului bizonilor, care era pe la mijlocul șirului de alergători – jocurile au fost un succes, toată suflarea pădurii abia de aștepta trecerea a patru luni să înceapă ediția a doua.

Din motive lesne de înțeles, Pădurea a interzis imigrarea prădătorilor din alte părți, în schimb primea cu brațele deschise orice alte animale. Pride-urile de lei, haitele de lupi și coloniile de ciori au fost amplasate la marginea pădurii penru a opri răpitoarele din traversarea ilegală a pădurii.

 

Și a fost bine

Pădurea a intrat în Era Păcii și Prosperității. Populația creștea rapid, la fel ca popularitatea lui Kanji. Elefantul era atît de mîndru de planul său încît l-a păstrat intact și se supăra dacă cineva propunea modificarea lui. Kanji știa – cu fiecare an în care planul e respectat și funcționează, acesta devine mai valoros. Pentru că regula nu e un text, ci un comportament adoptat. Iar dacă un comportament deja există, de ce să umbli la reguli? De ce să scormonești aiurea în politica pădurii și să stîrnești zîzanie?

De aceea căpeteniile clanurilor, care se adunau cu regularitate lîngă Poiana cu Lac, discutau doar trebi curente – unde se poate de păscut, unde va fi organizat festivalul, cînd se execută animalele savanei prinse trecînd ilegal frontiera, cînd se permite păscutul pe Rezerva Sezonului Fără Ploi și alte fleacuri. De reguli nu se atingea nimeni.

Și fiecare ședință se încheia cu o competiție oratorică de adulații la adresa lui.

Kanji. Părintele Pădurii. Salvatorul animalelor. Posesorul înțelepciunii fără margini, înțelegătorul timpului și transformatorul de esențe. Stăpînul instinctelor. Baobabul păcii. Oceanul binelui. Regele democrației. Cel care se odihnește de-asupra soarelui. Sfîrșitul nopții și revelatorul armoniei din toți. Creatorul vieții fără de griji. Kanji.

Kanji accepta cu modestie laudele, dar ciulea neastîmpărat urechile dacă ele conteneau.

Chiar dacă girafa Kubiyama nu era iscusită în rimă ca privighetoarea Uta și nici vast în vocabular, ca cimpanzeul Oki Kuchi, după cîțiva ani a devenit clar că el e cîștigătorul concursului. Fie că din cauza înălțimii egale Kanji auzea girafa mai bine, fie că din cauza gîtului lung aceasta se putea închina cel mai adînc, Kubiyama a captat întreaga atenție a Părintelui Pădurii, iar ceilalți, un timp au făcut galerie, iar apoi nici nu mai veneau la ședințe, rezolvînd singuri problemele zilnice care apăreau.

 

Limitele păcii lui Kanji

Decizia de a pune animalele de pradă să păzească frontiera pădurii a dus la o consecință nefastă – grănicerii își permiteau escapade nocturne în savană pentru a vîna acolo liber. Organizați în haite puternice ei învingeau ușor fiarele locale, dispersate și obosite de lupte interne pentru teritoriu și se întorceau în pădure cu multă carne. Aceasta era inițial savurată pe loc, dar mai apoi a ajuns să fie vîndută în văgăuni și desișuri ascunse altor prădători.

Ierbivorele și prădătorii din interior, din cauza lipsei de exercițiu, deveneau înceți și neîndemînatici. Marele Festival Sportiv devenise extrem de previzibil – prădătorii de la graniță, antrenați și căliți în lupte cu cei din savană prindeau ușor mistreții sau cerbii îngrășați de viața fără grijă. În paralel, fiarele din centrul pădurii, deprinse cu carne bolnavă distribuită gratuit aveau mușchii atrofiați și colții tociți și uneori nu știau cum să-i folosească după ce vreun iepure bătrîn se îndura de ei și murea de atac de cord în timpul cursei.

Cu cît bătrînețea și senilitatea lui Kanji înainta, cu atît puterea grănicerilor și abuzurile acestora creșteau. Tot mai mulți cerbi și bizoni ajungeau să-și aprindă paiele-n cap în fața Poienii cu Lac, dar nici Kanji și nici Kubiyama nu le ofereau speranțe, doar consolări.

Înainte de a-și da înțeleptul duh, Kanji, în mod previzibil, a anunțat că urmașul lui în rolul de garant al Planului va rămîne Kubiyama. Ierbivorele au împietrit, în timp ce grănicerii nu-și mai puteau ascunde rînjetul. Kanji a plecat neînsoțit de nimeni acolo unde pleacă elefanții să moară.

 

Noul conducător

Kubiyama a ținut un discurs lung și plictisitor. Elefanții și zimbrii, care demult îl detestau, au părăsit adunarea și printre ierbivorele grase s-a răspîndit necontrolat un tremur și un schimb de priviri alarmate. Kubiyama a spus că totul va rămîne pe vechi, că regula va fi păstrată, granița va fi păzită, iar Marele Festival Sportiv organizat, cum se cuvine la sfîrșitul sezonului ploilor. Încet-încet, care cu pretext, care fără, ierbivorele au plecat una cîte una și chiar cîrduri întregi în pădure. După un timp, șacalii, hienele și urșii, locuitori ai interiorului, au plecat și ei.

Kubiyama a rămas singur în fața grănicerilor jubilînd și de girafă s-a apropiat lent și cu pași apăsați tigrul Arashi, liderul pazei de frontieră. Kubiyama s-a întors instinctiv spre Kanji care mereu îi asigura spatele, dar Kanji nu mai era, era doar un vînt slab de-asupra lacului și Kubiyama a înțeles ce îl făcea să se simtă atît de straniu – pe lac nu era nici o pasăre, iar din pădure nu se auzea nici un tril. Chiar și gîzele și broaștele dispăruseră. Liniștea era totală, iar singurătatea garantului era străpunsă doar de ochii galbeni ai tigrului nemișcați asupra girafei.

Arashi a felicitat „înalta patrupedă” cu intrarea în noul rol și a cerut „o mică favoare” pentru colegii lui care își riscau viețile în lupte cu riscurile savanei zi de zi, dar care erau jigniți profund de conducerea pădurii care le nesocotea munca și își bătea joc de ei în văzul tuturor.

Kubiyama a aplecat gîtul mirat și terifiat de tonul pe care și-l permitea Arashi, întrebînd atent în ce consta jignirea și ce putea face pentru neînfricații apărători ai Păcii și Prosperității, care îi juraseră Părintelui Kanji supunere veșnică.

 

Votul adunării generale

Arashi a ținut o pauză indecent de lungă, timp în care privea neclintit în ochi șeful pădurii. A spus apoi cu ton de ordin că regulile lui Kanji sunt încălcate zi de zi, că planul a fost elaborat pentru locuitorii pădurii, dar ierbivorele din savană în număr enorm intră ilegal în pădure, iar savana în care mai e posibil vînatul a devenit un loc pustiu. Grănicerii sunt nevoiți să facă drumuri enorme pentru a printe o blestemată de suricată, în timp ce imigranții se bucură de imunitate, chiar dacă nu o merită. De aceea dacă pacea în pădure mai avea vre-o șansă, atunci numai și numai dacă localnicii vor primi pașapoarte, iar veneticii fără pașapoarte vor trăi pe legea veche de pînă la Kanji.

Cum adică legea veche de pînă la Kanji, întrebă Kubiyama. Pînă la Kanji nu era nici o lege.

Exact, a răspuns tigrul și a propus ca inițiativă să fie supusă votului adunării generale. În spatele lui toate fiarele au ridicat labele în sus, scoțînd afară ghearele.

Unanim, a exclamat Arashi.

Unanim, a repetat tîmp Kubiyama.

 

Pașaportizarea

În ziua următoare Kubiyama a informat prin coțofene întreaga pădure despre obligativitatea pașaportizării. Fiarele de graniță au pus santinele pe cărări și cereau de la toate animalele pașapoarte. Dacă acestea nu le aveau, erau trimise la Kubiyama să obțină pașaport.

Girafa elibera pașapoarte doar animalelor din pădure, iar gazelelor de pustiu, antilopelor de savană și caprelor de munte le spunea să vină în următoarea zi. Acestea inițial nu au avut obiecții, dar în a patra zi au început a observa că pașapoartele sunt distribuite după o anumită legitate. Mai mult – santinelele de la treceri nici nu le mai spuneau să se ducă la Kubiyama, ci doar se hlizeau între ele cînd vedeau „imigranți”.

În ziua a șasea o delegație largă de patrupede au venit la Poiana cu Lac să ceară explicații. De ce toți zimbrii și cerbii au primit pașapoarte, dar nici o gazelă sau țap de munte – nu? Cine a decis amplasarea santinelelor la treceri și de ce ele sunt formate doar din grăniceri? De cînd fiarele de la frontieră au dreptul să se amestece în treburile interne? De ce animalele de pradă nici nu se adresează după pașapoarte și nu sunt oprite la treceri?

Kubiyama a început să liniștească animalele repetînd că pașapoartele s-au terminat, că a doua zi toți urmau să primească pașapoarte, că nu există motive de nemulțumire, că fiarele de frontieră au rămas aproape în așteptarea Marelui Festival Sportiv și adunarea avea să se încheie cu bine, dar din pădure ieși Arashi.

Girafa a tăcut, iar membrii delegației au început să se șușotească.

Arashi, fără a cere tribună, a tăiat scurt – pașapoartele sunt eliberate doar animalelor de pădure, data limită pentru pașaportizare e mîine, oaspeții pădurii, veniți din savană, din pustiu și din munți pot rămîne în pădure cît doresc, dar nu vor mai fi protejați de Regulile lui Kanji, care au fost elaborate doar pentru cei din pădure.

 

Marea Migrație

Membrii delegației au privit cu toții spre Kubiyama și au înțeles că tigrul era, de fapt, noul șef al pădurii. Patrupedele au galopat spre clanurile lor pentru a le spune vestea. Unele cirezi au decis evacuarea imediată din pădure, unde, din cauza copacilor era imposibil să te aperi de atacuri și, plasînd masculii în jur și femelele și puii în centru au început să se îndrepte spre savană.

Altele au decis să rămînă, presupunînd că ierbivorele pădurii nu vor permite abuzuri asupra lor, iar legea va continua să fie respectată. Chiar a doua zi au regretat acest lucru. Copitatele fără pașaport, oprite de santinele, erau măcelărite pe loc de ortacii lui Arashi, chiar în fața cetățenilor pădurii, care priveau îngroziți. Plîngerile și protestele puținilor curajoși erau primite în Poiana cu Lac direct de Arashi, numit recent sfetnic al lui Kubiyama.

Gazelele și țapii de munte, rămași în pădure au fost decimați în cîteva săptămîni, iar carne era atît de multă încît multe trupuri au rămas să putrezească aninate de liane. Hoitarii și corbii nu reușeau să strîngă după grăniceri, iar pădurea a intrat în săptămîna festivalului plină de o duhoare insuportabilă.

 

Cel mai Mare Festival Sportiv

Kubiyama a deschis cu fast primul său festival sportiv. Tonul discursului său înălțător nu se potrivea deloc cu lipsa remarcabilă a elefanților și zimbrilor de la eveniment. Aceștia numeau deja deschis girafa impostor și trădător al idealurilor păcii și prosperității și s-au refugiat în mlaștini, punînd paznici pe unicul drum de acces.

La protestul lui Arashi, care a cerut participarea tuturor la festival, chiar dacă încă niciodată nici un elefant sau zimbru nu a fost doborît în cursă, Kubiyama a răspuns supus că a doua zi va merge și-i va convinge pe toți să vină la hipodrom. Arashi a rînjit și a continuat să privească partida, în care un grup de șerpi grași încercau să fugă de o pasăre-secretar.

După ce cursa s-a încheiat, coțofana-prezentator a invitat în ring girafele. Kubiyama a început a tremura înțelegînd că el tot urma să alerge pentru propria viață urmărit de o haită de lei. După ce a coborît împreună cu confrații săi pe stadion și a început a alerga gîfîind lovind cu capul girafii mai bătrîni pentru a-i împiedica să îl întreacă, urmașul lui Kanji a observat cu groază cum fiarele de graniță s-au repezit toate odată asupra femelelor cu pui aflate neajutorate în tribună. Șiroaie de sînge, smocuri de blană și bucăți de carne zburau de sub ghiarele și colții leilor, tigrilor și lupilor. Kubiyama s-a oprit și se holba la carnagiu atît de uluit încît n-a simțit nici o durere fizică atunci cînd patru lei tineri au tăbărît asupra lui, rămas ultimul dintr-un cîrd de girafe terifiate.

 

Marele Kanji

Cititorul nostru atent, educat de aventurile palpitante ale lui Verne și Doyle, și-a dat seama, neîndoios, că istoria Marelui Kanji nu s-a încheiat, iar elefantul care apare la începutul unei cărți numaidecît se va bălega pe parcursul ei. Bătrînul Kanji, sleit de puteri, credea că se află pe ultimul drum, îndreptîndu-se spre muntele Lupangue din Angola, dar el greșea.

Pentru că în timp ce pădurea natală a lui Kanji revenea la Evul Mediu, în timp ce Kanji mergea încet și obosit spre munte, în timp ce cititorul nostru parcurge uimit aceste ultime rînduri din primul capitol, pe muntele Lupangue, la peste 7 mii de metri înălțime, în mijlocul unei mări de oase și de fildeș aștepta, însoțit de o trusă de instrumente medicale și doi agenți KGB, un om.

Și acel om nu era altcineva decît vestitul stomatolog moldovean Veniamin Cojuharschii. Dar despre întîlnirea lui Cojuharschi cu Marele Kanji vom povesti în capitolul următor.

 

Rețeta lecturii

Față de mulți din cititorii blogului meu am o reacție ca a omuleanului de la piață, căruia cîinele i-a furat salamul. „He! Ce folos că salamul e la el, dacă instrucția a rămas la mine.”

Din comentarii și discuții în „realitate” sunt mereu uimit de varietatea interpretărilor și a felului de a înțelege textele. E normal că fiecare om ia din toate textele ceea ce poate lua. Sau ceea de ce are nevoie. (De obicei – confirmare și validare).

Avem foarte puține momente de învățare profundă în viață. Eu am avut vreo 5-6. Încă le caut.

Și atunci, dacă tot îmi furați înțelesurile și eu rămîn cu nimic, am decis să scriu o instrucție. Un manual de utilizare a acestui blog.

 

Varietatea lecturilor

Școala face un lucru foarte bun cu predarea aspectelor tehnice ale cititului. Învățăm litere, învățăm să le unim în cuvinte, apoi să adaptăm intonația la sens și la organizarea propoziției sau discursului. Se poate reproșa școlii că nu oferă tehnica lecturii rapide (cînd nu pronunți fiecare cuvînt în minte, din inerție), dar beneficiile acestui nivel sunt discutabile. Viața omului e suficient de lungă să citească ce merită, chiar și cu lectură lentă.

Pe partea de esență – ce facem cu sensurile citite – școala are un program foarte slab. Cu excepția textului literar, analizat după niște calapoade create în secolul 19, se face puțin și aleator.

Așa că, după ce demonstrăm că nu ne înecăm, societatea ne urează succes și ne aruncă în oceanul lecturii. Mulți fug înapoi pe plajă, mulți înoată cum pot, alegînd căi sau fiind duși de curente, fiecare își descoperă propriul stil de lectură și ajungem să atingem infinitul de fațete ale aceluiași text, fără a ne intersecta. De parcă textul ar fi o oglindă selectivă ce reflectă doar fragmentele din noi pe care suntem gata să le vedem.

Nu mă apuc, desigur, să rezolv acum problema cititului. Nici nu cred că poate cineva să o rezolve – mare bucurie din uniformizarea acestui act creativ poate trăi doar un Napoleon sau un Ceaușescu. Nici nu este o problemă. Probleme, în genere, nu sunt, totul e super.

mandala-1001555

Instrucția blogului Homo Ludens (versiune oficială și obligatorie)

Toleranța față de infinitul de rătăciri literale (ce țin de litere) nu trebuie să ne inhibe în exprimarea propriilor metode. Pe care nu le impunem, dar trebuie să le lămurim, pentru evitarea efectelor adverse de la consumarea textelor.

Așa că puteți înțelege ce doriți din textele mele, dar intenția cu care au fost scrise este următoarea:

 

Nu e despre adevăr și nici despre dreptate

Obiectivul scrierii la anumite teme nu este nicidecum unul de a promova un adevăr sau de a revela aspectul „real” al unui fenomen. Pentru mine, e mult mai valoros să reușesc să cresc claritatea imaginii. Respectiv, chiar dacă simțiți că eu am rătăcit foarte departe de adevărurile pe care vă bazați existența, încercați să ignorați reflexul de vomă și să vă răspundeți nu la întrebarea: „Are oare dreptate autorul?” (care, e de fapt o verificare a corelației dintre text ți setul aleatoriu de convingeri cu care v-ați pomenit în acest moment); ci, cum răspunde la întrebările:

– Pune autorul în discuție aspecte noi ale temei?
– Reușește să genereze în mine întrebări care nu mi-ar fi venit, de altfel?
– Reușește pe aspecte pe care le abordează să îmi crească rezoluția imaginii, să disece conceptele și să releve fațete noi ale fenomenului?

Scrisul promoțional – în care se alege o dreptate și apoi, în baza ei, se selectează argumente și evenimente pentru a o demonstra – e prea plictisitor, chiar dacă, de multe ori cad și eu în ispita acestui joc al dualității. Pe acest blog, scris mai mult pentru mine, decît pentru alții, majoritatea textelor sunt cu contraste mici, de asta ochiului deprins cu alb-negru ele, deseori, par spălăcite.

În gîndire, ca și în designul interior, recenții îmbogățiți adoră contrastele, obiectele strălucitoare, aurul și lumina puternică. Cu timpul (și cu gustul), oamenii descoperă bucuria nuanțelor și gradientelor și se mută dinspre discursul de luptă, exterior, spre discursul de autodescoperire. (cu excepția discursurilor-produs, create pentru consum curent, pentru targheți).

Aici am decis să revin, să adaug o nuanță. Cînd spun că discursul se mută dinspre exterior spre interior, am în vedere și lectura. Lectura se mută și ea dinspre căutarea de argumente înspre observarea interioară. Textul citit e și el un monolog al nostru interior, doar că nu e al nostru. Ne lăsăm posedați de monologul cuiva, îl trăim prin noi, cu mici pauze în care ne amintim că monologul nu este al nostru. Cufundarea în lectură și trezirea din lectură. Dar și asta e doar o metaforă, pentru că și monoloagele noastre, cît de ale noastre sunt? Trezirea din ele e la fel de uluitoare.

 

Ca și visele, gîndurile se uită. La fel și convingerile. Textul scris, de la începutul istoriei ne permite acest lux al călătoriei în trecutul nostru.

Și rețeta de mai sus – a căutării de noi nuanțe în domeniile care ne interesează – este una pe care o aplic la toate lecturile. Lectura are acest aspect important de redefinire a lumii, de ajustare și multiplicare a frontierelor rațiunii pe care le aplicăm asupra realității. După o lectură bună, „realitatea” rămîne aceeași, dar lumea în care trăim se face mai bogată. Iar uneori se transformă. Iar rareori – devine alta. Mai plină de sensuri. Pe hartă apar concepte noi, ele creează legături cu neuronii vechi și această extindere înăuntrul nostru ne produce o mare plăcere.

 

Da, lectura e și despre plăcere

Ca și scrisul. Scrisul e o gîndire foarte lentă, care îți oferă luxul să digeri bine gîndurile, să te întorci la ele, să le reorganizezi. Să le contempli. Și să le țeși cu legături noi, pe care monologul obișnuit interior nu se obosește să o facă. Scrisul te face mai deștept. Îți ridică nivelul. Trebuie să recunosc că recitesc de multe ori textul recent finisat. Îmi place să-l șlefuiesc. Îmi oferă iluzia timpului oprit. Pentru că gîndirea cursivă e ca un rîu, iar textul scris – ca o cascadă înghețată. Pe care o poți sculpta. Ca o fotografie. Poți să mai umbli la ea cu fotoșopul…

Da, evident că sunt mai prost ca autorul acestui blog – la fel cum pițipoanca sau pițiponcul cela arată mai bine pe instagram decît la masa de alături; asta-i situația.

Și asta e valabil și pentru domnul cela profesor de la care ai așteptări. El se va repeta, se va bîlbîi, se va încurca și se va contrazice la orele de curs – nu-l judeca. Dacă are o carte scrisă – citește-i cartea.

Eu încerc să produc această plăcere a lecturii. Desigur că nu nimeresc în toate gusturile, dar metoda mea e următoarea: (încerc să) scriu simplu (1). Adică fraze scurte – cuvinte obișnuite. Fără pribambasuri. Scriu verbal (2) (adică scriu la fel cum aș vorbi în fața unui public). Scriu natural (3) – nu fac un plan al textului – urmez șirul natural al gîndurilor. Ce îmi vine aceea scriu.

 

Experimentez

Deseori las calul să aleagă drumul. Ca și în această postare, de exemplu. Trebuia să fie o instrucție de utilizare a blogului, dar a ieșit ciortznaetșto. O mărturisire. Și ea nu pînă la capăt. Scrisul îți oferă această lecție – gîndirea noastră e fragmentară și imprevizibilă. Te pornești în Papua Noua Guinee, și înoți-înoți, îi dăi și-i dăi (ca Octav), dar curenții oceanici te aduc la Dondușeni.

Și da, mă joc. Lectura e un spațiu de joc. În care intrăm, și facem schimb de sensuri. Eu cu ale mele, voi cu ale voastre, jonglăm un pic, ne simțim bine, mai remodelăm plastilina din craniu și mergem mai departe. Spre orizont. Încolo unde ne duce gîndirea și lecturile ei.

 

N-o să se primească

Mă tem că n-o să se primească. Țara nu-i aceea. Mentalitatea e alta. Oamenii nu vor înțelege. Mihai tot așa a încercat, ții minte? Acum 2 ani, îmi pare că… Și nu s-a primit. Toți, de fapt, au încercat, înaintea ta. Tineri naivi. Și nu s-a primit nimic.

 

De ce nu o să se primească?

În primul rînd pentru că nu-s bani. Bani tot timpul sunt puțini, iar în jur tot costă. Cum vei atrage tinerii talentați în proiect? Cum vei găsi autori buni pentru documente? Cum îți imaginezi că oamenii vor lucra cu așa salarii derizorii? N-o să se primească.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că nimănui nu-i pasă. Toți demult sunt dezamăgiți și caută să fugă care și unde. Andrei deja a depus cerere de concediere, Aliona e în proces de emigrare în Canada. Cei mai buni pleacă. Și așa în toate domeniile, peste tot. N-o să se primească.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că e prea tîrziu. Dacă era inițiativa asta mai devreme, poate și se primea. Dar acum e prea tîrziu. Unde erai cînd se luau deciziile. Acum deja lumea s-a deprins cum este. Și ei au obosit de schimbări. Toate schimbările au fost spre rău, oamenii sunt dezamăgiți. N-o să se primească.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că legislația nu permite. Pentru că există prevederea y din legea z. Pentru că procedurile. Pentru că metodele. Pentru că oamenii s-au deprins cum era. Pentru că vor contesta și vor cîștiga, iar tu vei perde. Pentru că e contrar principiilor și tendințelor. N-o să se primească.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că sistemul e mai puternic. Lor le convine așa cum este. Și ei n-o să-ți permită. Piața e împărțită. Electoratul e împărțit. Granturile sunt împărțite. Nimănui nu-i trebuie schimbări. Reforme. Jucători noi. Companii noi. Vei fi imediat atacat din toate părțile și anihilat. Uite ce-a pățit Alexandru. Sau Maia. Sau Elena. Nu o să se primească.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că oamenii sunt proști. Ei nu vor înțelege. Oamenii nu vor accepta. Nu vezi ce consumă oamenii? Ce aleg ei? Cum se lasă amăgiți de niște imbecili. De campanii publicitare aberante. Cum dau bani pe nimicuri? N-o să se primească.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că piața e mică. Țara e izolată. Suntem cu X secole în urmă. Trebuie efort înzecit pentru rezultat similar. N-are sens să-ți irosești viața aici. Aici nimic niciodată nu se primește.

 

De ce nu o să se primească?

Pentru că dacă te lași oprit de astfel de argumente. De setul standard de demotivare. Pentru că dacă ție îți va reuși, o să întristezi foarte multă lume. Așa că mai bine renunță. Nu deranja lumea. Nu schimba lucrurile. Stai cuminte. Totul demult e inventat, totul demult e împărțit. N-o să se primească nimic.

 

Unde te bagi? Cine ești tu? Ție niciodată nimic n-o să ți se primească.

 

 

Despre sensul vieții (partea a doua dintr-un infinit de părți)

Am observat un interes constant a cititorilor față de sensul vieții. Anume această căutare aduce constant necunoscuți din google la mine pe blog. Recitind alte postări la temă, am înțeles că pentru un prim contact cu blogul meu trebuie să pregătesc un text mai potrivit. Acesta.

 

Care este sensul vieții

1
Putem privi sensul vieții ca direcția lineară în care ne mișcăm ca urmare a deciziilor luate. Un fel de micro-sens al vieții. Decizia ta de a citi acest articol, precedată de decizia ta de a verifica facebookul și urmată de decizia de a căuta pe google informații despre orașul vechi moldovenesc Vozia, toate, dacă le înșiri una după alta, formează un șir, iar acest șir ne povestește despre sensul vieții noastre.

 
Și Jung și Castaneda și Gurdjieff ne atenționează că majoritatea deciziilor ni se întîmplă de fapt și nu le luăm în mod asumat. Pentru Jung ele se întîmplă în inconștient. Pentru Gurdjieff în somn. Castaneda în genere ne spune că noi nu vedem lumea din jur. Aceste remixuri din Socrate ne explică de ce există destinul și de ce oamenii mari îl pot depăși, învinge. Pentru că se descoperă pe sine, în spatele pasiunilor, instinctelor și posedărilor.

 
Prin urmare, descoperirea acestui sens al vieții e o muncă de detectiv. Trebuie să te urmărești atent, treaz, profund și vei descoperi că îți ești străin. Pas cu pas. Că marile decizii ale vieții le iei fără a fi conștient de ele. Că ai ajuns sărac din cauza traumelor din copilărie, că n-ai noroc în dragoste din cauza conflictului dintre străbunici care ți s-a transmis karmic sau că îți distrugi fericirea în ultimul moment din cauza putrefacțiilor centrelor de putere care nu primesc energia potrivită.

 

Mai în scurt, tu nu ești vinovat.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

2
Dar mai este și sensul colectiv al vieții. Aici e mai puțin subtilă treaba. Mai din topor. Mîntuirea colectivă e sîmburele tuturor ismelor. Creștinismul, comunismul, naționalismul sau vegetarianismul toate propun rețete care îmbogățesc viețile cu sens, pret-a-porter. Măsori, îți vine, porți o perioadă și te simți împlinit.

 

Rețeta mîntuirii colective cel mai des include transportarea individului într-un timp mitologic, structurat după modelul „idila din trecut – haosul din prezent (de care se face vinovat individul) – idila viitoare (pe care o putem obține prin efort colectiv)”. Cîndva eram în rai, dar am păcătuit, dar vom ajunge iar în rai (dacă…). La fel eram în comunitatea primitivă, acum suntem în capitalism, dar vom ajunge în comunism (dacă…). Eram cîndva rasa supremă, acum suntem pervertiți de străini și cu sîngele amestecat, dar vom ajunge la curățenia națională (dacă…). Natura era cîndva în armonie idilică, dar am poluat-o și distrus-o, dar putem salva planeta (dacă…). Înainte oamenii nu consumau carne, dar acum consumă și sunt plini de boli, dar putem redeveni sănătoși și fericiți (dacă…). Înainte statul era mic și libertatea cetățeanului era mare, dar acum statul e totalitar ți controlează toate sferele vieții, dar putem să redevenim liberi (dacă…). Cîndva națiunea musulmană era unită în califat, dar vestul și războaiele sectare au distrus califatul, dar vom fi din nou uniți și islamul va deveni adevărat (dacă…).

 

Pe parcursul vieții, un om obișnuit poartă mai multe -isme pret-a-porter, mai ales în adolescență și tinerețe, cînd energia debordantă nu oferă timp mult pentru reflecții, iar deciziile sunt greu de asumat. Colectivele mai au marele avantaj că iartă orice crimă și își eroizează martirii. Poți să ucizi, să furi sau să alungi populații întregi de pe un teritoriu, dar asta e OK, atîta timp cît se face în numele -ismului.

 

Mai în scurt, tu nu ești vinovat.

11201850_1131201496890293_4793885587706429968_n

3
Pe lîngă dihotomia singular vs. plural al sensului vieții, mai există o formă, străină gramaticii și logicii limbii noastre, dar prezente în alte limbi – dualul. Sensul vieții, conjugat la dual, se reduce la găsirea jumătății. Trăirea împreună cu cineva. Sensul în comuniune și contopire.

 

Acest celălalt poate fi soțul sau poate fi organizația. Sunt mulți oameni care trăiesc în slujbă și își găsesc sensul în parcurgerea ierarhiilor – militarii, polițiștii, birocrații, îndrăgostiții. Cei de vocație. Putem spune că acești oameni se nasc cu mentalitate de structuralist. Ei găsesc sensul nu atît în fond, cît în formă. Uniformă. Organizațiile oferă vieții ordine. Ierarhie. Repetare. Proceduri. Sau iluzia acestora. Și pentru mulți asta e suficient și fără mult conținut.

 

Instituționalizarea dragostei oferă vieții această structură etapizată. Îndrăgostirea, relația, logodna, nunta, copilul, cumătria, grădinița, școala, universitatea, nunta copiilor, nepoții, grădinița nepoților și nespusa fericire a fiecărei etape, care îți schimbă radical viața, care te face să înțelegi abia acum o nouă nuanță a fericirii și privilegiul de a putea spune că abia acum înțelegi și cei care nu au trecut această etapă nu au cum să înțeleagă.

10389139_872128526130926_8532292030566298248_n

4
Am scris în alte texte că sensul vieții se poate arăta în multe chipuri. Poate fi un eveniment – găsirea lui – după care e raiul. Poate fi un proces – căutarea – permanenta ajustare a lumii din jur la propriile decizii. Poate fi o ocupație – ziua lucrez, iar seara îmi găsesc refugiul în sensul vieții – în pasiune de exemplu. Sensul vieții poate fi descoperit postum. De exemplu cînd ajungi la 50 ți înțelegi că ceea ce ai făcut la 30 are o valoare metafizică enormă, care dă vieții tale tot rostul. Sau poate avea o manifestare istorică, dacă vezi lumea ca un lanț, iar tu ești o legătură mai mare sau mai mică a lui. Sensul poate fi biologic, cînd îți privești fiica sau fiul și accepți că ești un (excelent) purtător de material genetic și lași în grija urmașilor finalitatea.

 

Creierul nostru e producător și consumator de sensuri. Totalitatea sensurilor ne construiește viziunea individuală asupra lumii. Începînd cu felul cum percepem timpul (de exemplu unii desenează anul ca cerc, alții ca linie, unii ca zig-zag de anotimpuri) la felul cum definim propria bunătate. Pentru că noi întotdeauna suntem buni, iar lumea din jur o schimbăm ca să se adapteze faptelor noastre. E mai ușor să redefinim lumea, decît să acceptăm că am procedat greșit și că trebuie să ne schimbăm.

 

Dar realitatea învinge iluziile. Orice viziune a lumii e un model finit, aplicat la un univers infinit și imprevizibil. Prăbușirea modelului duce la depresia profundă, pentru că reperele se prăbușesc, iar locul nostru din centrul lumii, este de negăsit. Toate sensurile se surpă și atunci căutăm sensul vieții. În jur în sine, în timp sau în google.

 

Și ai nevoie de cineva care să te cuprindă și să îți spună că faci totul corect, că ești un om minunat și că (dumnezeu, națiunea, natura, rasa, partidul, soțul, organizația, istoria…) e mîndră de tine, de relizările tale și că toți au nevoie de tine în proiectul de salvare (a naturii, a omenirii, a națiunii, a speciei, a sufletului, a memoriei strămoșilor, a materialului genetic, a conștientului).

 

Că nu ești vinovat pentru acest haos din jur. Dar din contra, că ești un aducător de ordine, de structură și de sens.

 

P.S. Gata, mă duc să caut pe google informații despre vechiul oraș moldovenesc Vozia 😉

 

Interviu sincer cu domnu Vlad

– Domnu Vlad, bună ziua, vă mulțumesc pentru această oportunitate…

 

– Bună ziua. Vă ascult.

 

– Eu am început o serie de interviuri sincere cu diferiți oameni, interviuri în care ei spun cu adevărat ceea ce cred și nu minciunile obișnuite.

 

 

– Înțeleg.

 

– Sunteți o persoană care dă foarte rar interviuri, dar cînd și apar acestea sunt de obicei scrise de consilieri…

 

– Așa e. Foarte bună idee.

 

– Mulți spun că sunteți cel mai puternic om din Moldova și cel mai în măsură să ne spună ce se întîmplă și ce ne așteaptă în viitor.

 

– E adevărat. Dar uneori oamenii exagerează cînd evaluează puterea mea reală. Oamenii sunt oameni, nu-s roboți. Trebuie să fii mereu foarte atent cu ei să nu facă prostii.

 

– Să nu fugă din țarc…

 

– Ha-ha-ha… Da, să nu fugă din țarc.

 

– Da pentru ce să țineți oamenii în țarc?

 

– Asta e plăcerea mea, știi? Mie tot timpul mi-a plăcut să am oameni. Unii țin vaci, porci, găini. Da eu țin oameni. Diferența nu e foarte mare, așa îmi place mie.

 

– Da cum cîștigați oamenii, cum îi faceți să vă asculte în așa hal, pînă la pierderea personalității…

 

– Foarte bună întrebare, foarte bună întrebare. Trebuie să fii atent cînd pui mie așa întrebări bune pentru că ar putea să-mi placă de tine, ha-ha-ha-ha…

– :)…

 

Chisinau-1005096

 

 

– Deci cu oamenii… hm. Știi, eu sunt o fire de colecționar. Eu cînd văd un om care îmi place, fie că e un jurnalist sau că e un președinte de raion sau un sportiv, nu contează, eu nu pot să mă gîndesc la nimic decît la cum să-l obțin. Și fac tot posibilul și-l obțin și atunci eu sunt fericit.

 

– Cîți oameni aveți în colecție acum?

 

– Cîteva mii. Asta care eu personal i-am obținut. Dar mulți din ei au căpătat de la mine pasiunea aceasta și se poate de spus că-s mai mulți… Stați că amuș aflu…  Pe state acum îs opt mii trei sute șaizeci și opt. Pe datorie sunt o mie trei sute zece.

 

– Ce înseamnă asta pe state și pe datorie?
– Pe state sunt cei care primesc de la mine bani pentru viața lor, ca să facă ce zic eu. Da pe datorie sunt cei cărora eu le-am iertat o greșeală sau care mi-s datori cu o favoare și fac ce zic eu fără bani.

 

– Foarte curios. Și pentru ce aveți nevoie de acești oameni?

 

– Eu la început îi strîngeam de plăcere sau uneori ca să mă apăr de dușmani. Dar cred că acest dar al meu a fost dat pentru destin pentru că destinul meu este să salvez Moldova. Și toți acești oameni care pînă acum trăiau haotic în conflicte fără sens, acum lucrează împreună și fac ceva cu sens.

 

– Adică toți acești oameni lucrează pentru Moldova.

 

– Da, da, pentru mine.

 

– Și care e planul Dvs. pentru salvarea Moldovei, ce ne așteaptă în viitor.

 

– Știți eu sunt un optimizator. Eu cînd văd că omul nu aduce valoare, eu îl obțin și îl includ în sistem ca să aducă valoare. Eu cred că optimizez Moldova.

 

– Bine, dar de fapt toate sursele Dvs. de venit sunt de fapt furturi din fluxurile financiare create de cetățeni sau de oameni de afaceri, ce are asta cu optimizarea?

 

– Sunteți naiv. Chiar credeți că înainte de sistemul meu din aceste fluxuri nu se fura sau că ele erau folosite pentru dezvoltarea Moldovei? Asta-i absurd. Peste tot se fura. Țara era în haos total.

 

– Păi și acum nu se fură?

 

– Tot se fură, dar nu fură mulți, și nu fură fără sens.

 

– Acum se fură cu sens.

 

– Da și asta e bine.

 

– Cum anume e bine?

 

– Cînd fură mulți, nu-i stăpîn și activul se dispare. Iată uitați-vă ce s-a întîmplat la Banca de Economii. Unu fura, altul fura și al treilea se gîndea — da eu de ce să nu fur mai mult? — și tot au furat și au furat pînă au distrus banca.

 

 

– Păi Dvs. tot ați furat de acolo.

 

– Asta-i altă discuție. Problema nu-i că am furat eu sau nu, problema e că furau mulți. Da acolo unde fur numai eu, eu am grijă ca obiectul să nu dispară. Toate întreprinderile care le controlez există și generează fluxuri, nu e haos ca înainte. 

 
– Și cum atragem investitori străini în Moldova, cum se vor crea locuri de muncă?

 

– Lăsați asta cu locuri de muncă. Eu mereu peste tot caut oameni capabili care vor să muncească și nu-i găsesc cu lumînarea. Nu vor moldovenii locuri de muncă, omul care are de muncit demult mucește. Asta-i unu.

 

Și doi. Eu nu pot înțelege de unde aveți voi în cap iluziile estea cu investitorii străini. Dacă vrei să știi eu sunt cel mai mare investitor străin în Moldova. Îs minute ca să faci o companie în străinătate, să transferi banii și să le aduci înapoi ca investiții străine. Acest termen demult e învechit. Nu contează de unde sunt investițiile! Important e să fie profitabile! Dacă domeniul nu e profitabil, nu o să ajute nici un străin. Iar, dacă e profitabil, care-i logica să-l dau cuiva? Iată avem doar cazuri cu electricitatea și cu telefonia mobilă cu investiții străine. Și în fiecare an sute de milioane de profit pleacă în străinătate aiurea. Eu de cînd mă chinui să rezolv această problemă, n-ai idee. Știi cum mă simt cînd văd cum banii iștea se duc? De asta îți zic – uită de investiții străine. 

 
– Să înțeleg că planul e să optimizați furtul și de la asta Moldova va fi salvată.

 

– Optimizarea furtului e optimizarea statului. Ce-i statul, dacă nu furt legal? Asta e. Problema noastră e că am moștenit furtul de la sovietici fără să schimbăm nimic. Noi de fapt n-avem furt independent… stat independent, el trebuie încă fondat. De la zero. Totul trebuie reorganizat.

Asta e o etapă, o dimensiune, ca să zic așa. Și apoi nu uitați că moldovenii de la stat fură de la mic la mare, da de la mine se tem să fure. Dar este și altă dimensiune. Iată de exemplu înainte. Erau administratori de întreprinderi furau și veneau la ei polițiștii, procurorii îi făceau dosar și storceau o grămada bani sau îl băgau la închisoare. De ce să steie omul la închisoare?! Asta e absurd, omul aducea contracte aducea bani și acum să stea închis și să aducă numai pierderi. Era nevoie de o regulă pentru că nu era regulă. Toată Moldova pierdea din cauza că era haos în domeniu.

 

 

– Adică, ce urmează este acumularea tuturor fluxurilor financiare și a tuturor oamenilor și asta e salvarea Moldovei?

 

– Da, așa și este. Înțelegeți, moldovenii mereu au fost sub alții. Ei înțeleg foarte bine că statul și este furtul. Ei niciodată nu au iubit statul, instituțiile… La noi mentalitatea e de haiduc. Omul nu are încredere în bunul comun, nu există așa ceva. Contează doar ceea ce ai înăuntrul gardului tău. Și cît mai mult ai, cu atît mai nalt e gardul. De aceea moldovenii tînjesc după un stăpîn, după un om puternic. Ei nu înțeleg focusu ista cu statul, cu concepturile abstracte. Lor le trebuie omu.

 

– Și Dvs. sunteți omul.

 

– Da, eu sunt omul. Acesta e destinul meu.

 

– Destinul Moldovei.

 

– Da, asta și am avut în vedere.

 

– Vă mulțumesc pentru sinceritate, sper să ne mai acordați interviuri sincere…

 

– Desigur, desigur. Eu încă am multe de spus.

 

(următorul interviu sincer va fi cu domnu Dorin)