Categorie: Sensul vieţii

 

Trei secvențe despre oameni și noroc

#1

Răniții din explozia de pe teritoriul Întreprinderii Municipale „Piața Centrală” sunt transportați din ambulanțe în spital:

raniti2

Secvența video e mai elocventă. Poate fi urmărită aici, începînd cu secunda 1:05.

Patru victime ale deflagrației au decedat ulterior în spitale.

 

#2

Echipa de urgență a lăsat un bilețel:

biletel1

Mesajul echipei de urgență chemate de Mircea Baștovoi în urma intoxicării cu gaz. Medicii au văzut că nimeni nu le deschide ușa și au plecat. Două persoane în stare de inconștiență au mai stat 10 ore în casă, pînă i-au descoperit niște prieteni de familie. Svetlana Baștovoi a decedat.

 

#3.

Primarul, în drum spre București, a salvat un tînăr sinucigaș:

sinucigasul

Dorin Chirtoacă și un tînăr sinucigaș (cu căciulă neagră) dau declarații de presă după ce primarul a urcat pe un panou publicitar și a salvat tînărul care amenința să se arunce. Întrebat de unde a aflat despre această situație, primarul a răspuns că din internet.

 

Profesioniștii

Nu trebuie să te identifici cu profesia, zice el. Detașează-te, zice el. Dacă ne-om identifica cu toții cu ceea ce facem la lucru o să ne ieșim din minți, zice el. Dacă chirurgii vor fi plini de empatie cu fiecare pacient, nu s-ar putea concentra pe operație. Trebuie să fii profesionist, zice el.
 
Trebuie, zice el.
 
Ce contează realitatea, realitatea e un mit, există doar opinii, oricare poate fi corectă, zice el. A mea e corectă, a ta e corectă, toate-s corecte. Importantă este calitatea produsului. Un produs trebuie să fie proaspăt, curat, interesant, captivant, impecabil executat din punct de vedere tehnic, zice el. Concentrează-te pe tehnică. Pe partea tehnică. Da, noi tăiem ce nu ne place și dăm în emisie doar ce trebuie, dar e important ca tăieturile să fie executate fin din punct de vedere tehnic, zice el. Asta e profesionalismul, zice el.

 

Tu ai opinie, eu am opinie, dar tu nu ești aici pentru opinia ta, tu ești aici pentru profesionalism. Da, noi băgăm afirmații în întrebări, da, noi pregătim reportaje bine-redactate, da, noi băgăm drept convingeri generale opinia la care vrem oamenii să ajungă, dar asta o fac toți, zice el. Noi doar suntem mai buni, mai priviți, mai populari, pentru că avem un produs tehnic mai bun, zice el.

 

Ce manipulare, care manipulare, totul e manipulare, manipulare nu există, zice el. Ce crezi că oamenii din jurul tău umblă cu opinii gratuite? Ha-ha-ha…

 

Citește de pe prompter, zice el. Nu contează ce citești de pe prompter, contează cum citești de pe prompter, asta e profesionalismul, zice el. Lasă rușinea acasă, aici ești plătit pentru că ești profesionist, zice el. Zîmbește și citește, zice el.

 

Auzi, ha-ha-ha, cazul acela cu firma ceea, las-o mai moale, nu mai băga chiar toate probele la el, zice el. Sunt atîtea fraude, nu-i neapărat să te apuci de asta, zice el. Te implici emoțional în ceea ce faci, zice el. Ce vrei să demonstrezi? Lasă emoțiile la o parte, zice el. Asta nu-i profesionist. Fii profesionist, zice el.
 

Auzi, ha-ha-ha, sesizarea ceea care ți-a venit ieri, zice el. Uite aici o foaie cu rezoluția. Tu formuleaz-o bine, așa cum știi tu, așa cum poți numai tu, tu ești un adevărat profesionist, zice el. Fă din asta un mărgăritar al jurisprudenței, zice el. Ce contează asta? Poți zice da, poți zice nu, asta pot toți. Dar tu ești profesionist, zice el. Tu găsești ieșire din orice situație, zice el. Scrie acolo frumos, zice el. Dar rezoluția e asta.
 
Auzi băi la mine aici, nu-mi umbla cu morala, zice el. Tu nu ești aici la lucru să-mi umbli cu morala. Tu nu te-ai antrenat atîția ani să-mi umbli cu morala, zice el. Noi nu te plătim ca să-mi umbli cu morala, zice el. Tu ești sportiv, zice el. Fii profesionist. Ce contează dacă bați în sac sau într-un om, zice el. Dacă tare vrei, imaginează-ți că și el e sportiv. Fă-l knock-out, zice el. Fii profesionist, zice el.

 

Ce contează în cine împuști, zice el. Important e cît de bine ochești, zice el. Asta e profesionalismul, zice el. Dacă erai amator, nici nu apelam la tine. Dar tu ești profesionist, zice el. Tu ochești de la un kilometru cutia de chibrituri, zice el. Asta contează, zice el. Că ochești, nu în cine ochești, de asta avem noi grijă, zice el. Trebuie să discerni între cine ești cu adevărat și ce faci la lucru, zice el. Asta e profesionalismul, zice el.

 

Noi aici suntem cu toții profesioniști, așa-i? Noi suntem cei mai buni, ha-ha-ha.

 

Drama moldovenească

Un popor cu destulă pîine, dar mai ales un popor fără destulă pîine, are nevoie de mult spectacol. Pîinea și-o mănîncă fiecare singur, dar anume spectacolul produce trăirile comune, sincrone, emoțiile de mulțime, esențiale pentru sentimentul de apartenență la grup și identitate colectivă.

Soluțiile pe care le oferă marile națiuni pentru cererea enormă de spectacol sunt extrem de variate.

Unul din ele e sportul. Pretext ideal pentru bucurii exprimate pe străzi, mîndrii naționale și regionale sau înjurături în adresa lui Inzaghi. Finala sezonului la fotbal american – Super Bowl-ul – adună americanii în familii și grupuri de prieteni și oferă un moment unic în care națiunea discută și ia decizii. Anume din această cauză minutul de publicitate în pauza de meci costă de la 4,5 milioane de dolari, anume într-o zi de SuperBowl națiunea americană a decis că Obama e un candidat mai bun decît Hillary Clinton și și-a schimbat brusc și radical preferințele în sondaje.

Alt spectacol al marilor națiuni vine din viața virtuală a vedetelor. Acestea hrănesc visele adolescenților și ne însoțesc viețile an de an, permițîndu-ne să ne identificăm, să ne distanțăm și să ne poziționăm. Să avem ce discuta cu semi-cunoscuții, după faza cu vremea. Vedetele se căsătoresc, divorțează, înșeală, nasc, cad de pe scenă, trădează, se ceartă, se bîrfesc, se droghează, fură din magazine, se judecă, se îngrașă și slăbesc și fac tot felul de lucruri ciudate și fascinante.

Un spectacol ideal pentru o societate nesățioasă de informații sunt telenovelele sau proiectele reality-show, care nu se termină niciodată. Pentru că spectacolul este aducerea într-un timp mitologic – el e ciclic, frecvent și același. El permite celor epuizați de birou și navetă, să trăiască o altă viață, să-și relaxeze nervii întinși între o ceartă cu soțul și o frică de viitorul copiilor.

Din păcate, distracțiile de nișă – bikerismul, alergatul, modelajul sau dresatul cîinilor – nu pot acționa ca spectacole naționale. Ele nu unesc națiuni și nu aduc împreună întregi popoare, ci mai degrabă separă grupulețele pe interese. Marele spectacol ți se impune, indiferent că dorești să-l ignori, îl detestezi sau îl ocolești. În asta și constă puterea lui – în penetrarea tuturor grupurilor.

Unicul mare spectacol moldovenesc este viața politică. În lipsa de fotbal, filme, show-biz, telenovele, burse de valori sau a altei pasiuni generale, politicienii sunt nevoiți să ne acopere întreaga gamă de pofte de spectacol. Telenovela politică moldovenească este unica mare poveste paralelă vieții noastre, ce se desfășoară constant, frecvent și cu coerență internă. Crimele odioase, accidentele tragice, inundațiile, Moldova are talent, Eurovisionul și rarele concerte mari sunt simple fragmente și nu se pot uni într-un discurs interesant.

Unicul mare spectacol care ne penetrează pe toți, din toate sursele, în toate mediile, chiar dacă încercăm să-l ignorăm este politicul. Plahotniuc, Filat, Ghimpu, Chirtoacă, Dodon și Voronin sunt participanții de neschimbat al proiectului Moldomdva, se ceartă, se împacă, se trădează, își împart averi, urcă și cad într-o dramă de care nu poți scăpa. Ea te ajunge din toate paginile de ziar și dacă nu cumperi ziare, te ajunge din toate ecranele și dacă stingi ecranele te ajunge din radiouri și discuții cu prietenii și dacă te închizi în casă și tragi obloanele, te ajunge prin cursurile valutare.

Cel mai trist este că spectacolul politic grotesc nu are alternativă. Prea puțini cunosc jucătorii naționalei la fotbal, prea puțini urmăresc aventurile amoroase ale Marianei Șura, prea puțini investesc în acțiuni și hîrtii de valoare și prea puțini privesc telenovela de la TRM (cum s-o fi numi) ca să ai ce discuta cu un taxist sau cu un semi-cunoscut.

Nu-i exclus că această criză identitară și de încredere despre care vorbim atît de des este determinată nu atît de indecizia de a fi sau nu români, cît de lipsa unor povești la care să fim expuși cu toții, deficitul de locuri comune pentru întreaga națiune, în care să suferim sau să fim exaltați împreună. Din toate showurile mari care unesc țări în jurul lor, politicul este cel mai prost, pentru că oferă extrem de rar momente de emoții pozitive generale. Oamenii nu sar în sus fericiți la votarea unei legi, nu ies în stradă cu fulare colorate cînd se implementează o reformă și nu apasă pe replay cînd se termină o negociere. Cel mai des o națiune întreagă înjură politicienii. Asta e experiența noastră comună cea mai frecventă.

Din această perspectivă suntem un popor care în ultimele decenii a fost unit doar în momentele de ură. Un popor care și-a cîștigat pînea cum a putut, dar a plecat de la spectacolul național mereu învins, umilit și înjurînd.

Moldova are nevoie de un alt spectacol. De asta au nevoie atît cetățenii, pentru emoții pozitive trăite împreună, cît, mai ales, politicienii, care sunt nevoiți să producă, pe lîngă spectacolul politic; și circ, și telenovelă, și cronică criminală, și reality-show. Pentru că în Moldova, dacă vrei niște dramă, unicul buton roșu pe care îl poți apăsa este cel politic. Prea puțin.

 

Durerea teritorială

Din școală am fost înconjurat de hărți și de istorii despre cum dușmanii ne-au luat pămînturile. „Muntele și marea” ca durere a apărut prin clasa întîia sau a doua. Nu știu dacă durerea mi-a fost injectată prin vreo poezie patriotică sau vreo „carte de istorie” scrisă de un scriitor patriot, dar ea era foarte reală. Prin clasa șasea am fost învățat deja să mă doară chiar și perderea Pocuției. Pînă pe la 20 de ani toate aceste teritorii făceau parte din corpul meu extins și mă dureau – Balta, cadrilaterul, Bucovina. Fiecare raia turcească de pe hărțile medievale era ca o bubă înflată pe corpul meu imaginar.

Hartă după hartă, text după text, dangăt după dangăt am fost învățat să gîndesc teritorial. Face parte din softul statului național – programarea cetățeanului să moară pentru teritoriu.

Tinerii absolvenți din Siria simt ca o rană proaspătă amputarea Iskanderunului. Japonezii repetă ca o mantră tragedia pierderea Kurilelor. Rușii sunt educați din fașă să-i doară întreg globul. Nu e genetic. E programare conștientă prin manuale obligatorii.

MAP-DESERT-OF-DREAMS_grande

La capitolul complexelor teritoriale nu există diferență esențială între Putin, Băsescu și Dodon. Toți vor înapoi niște teritoriu.

Criticăm bucuria animalică a 80% din ruși de alipirea Crimeii, dar undeva în suflet ținem ascunsă acceași bucurie pentru momentul cela cînd „muntele și marea” iar vor fi ale noastre. Pentru că acel moment numaidecît va veni, pentru că Dumnezeu nu poate să nu țină cu o mînă de oameni în detrimentul altei mîni de oameni și Dumnezeu ține cu noi.

Pe de altă parte cum să inventezi un alt sistem prin care omul să fie gata să-și dea viața în război pentru a proteja o elită? Cum să inventezi și să implementezi o altă mitologie în care teritoriul e mai important decît viața umană? Algoritmul e simplu – crești ieniceri. Iei copii de 6 ani din familii (obligatoriu), îi înveți că sunt victime, că sunt înconjurați de dușmani și 10 ani la rînd le arăți hărți cu teritorii furate, teritorii sfinte, teritorii ale noastre…

Altfel, ce nebun o să lupte cu arma în mînă pentru dreptul unui sau altui grup de a beneficia de pe urma redistribuției bogățiilor?

Discuția la această temă este o blasfemie și ea va genera la mulți un nod în gît și impresia că ceva sfînt e călcat în picioare, tocmai pentru că vorbim de o religie. O religie cu însemne, fondatori, apostoli, icoane, eroi și minuni. O religie cu preoți detașați în fiecare sat, plătiți de stat, înarmați cu manuale de programat copii.

Victorian Map of Matrimony circa 1870

Regele e gol. Teoria e falsă. Ce contra-argument mai poate fi cerut cînd în această lume există Rusia? O Rusie enormă care suferă în continuare de durerea teritorială.

Cum se tratează această durere, în care s-au investit atîtea eforturi ale atîtor genii? Scriitori, poeți, compozitori, filosofi, oameni politici și artiști, toți au țesut în ultimele două secole uniforma conceptuală a emancipării prin teritoriu. S-au tratat nemții după 1945? S-au tratat japonezii după Hiroshima? S-au tratat sîrbii dubă 1999? Greu de spus.

În anii 60, cînd a venit la putere în Singapore Lee Kwan Yew, a declarat oficială limba engleză. Într-o țară cu 80% chinezi. Mai apoi, timp de 5 ani, încet-încet a distrus universitatea chineză și i-a încorporat toate facultățile în universitatea engleză. Din perspectiva preoților religiei de mai sus, planul a fost, desigur „diabolic”. Mai mult, în toate ciocnirile etnice dintre chinezi și malay insista ca numărul de arestați chinezi să fie mereu mai mare, pentru a nu da minorităților impresia că poliția îi discriminează.

Asta e o altă temă însă. Să rămînem la teritoriu.

Cum e posibil ca Singapore, care este de 24 de mii de ori mai mic decît Rusia, să fie net peste aceasta la toți indicatorii dezvoltării umane. Mult mai mulți copii mor la naștere în Rusia decît în Singapore. Mult mai mulți cetățeni mor din cauza lipsei de acces la medicină. Mult mai mulți mor în accidente și de moarte violentă. Singaporezii trăiesc în medie 82 de ani, rușii – 69. Și acești 13 ani în plus ei îi trăiesc în Singapore, iar rușii în Rusia.

Dacă ar exista un indicator ca PIB per kilometru pătrat. Rusia ar avea 120.000 de dolari per kilometru pătrat, Singapore – 391.000.000.

Și oricum ne doare. E prea adînc inoculat virusul. „Sărută-ți copile părinții și frații.”

Teritoriul e așa un concept care ne aparține fără criterii și fără merite. Chiar dacă de pe teritoriul actual oamenii fug cu sutele de mii, noi oricum parcă am mai vrea niște teritoriu. Acesta e un lucru foarte important – că în pofida a cît de mult ne batem joc de actualul teritoriu, noi oricum merităm mai mult teritoriu.

Între timp urbanizarea, care trebuia să aibă loc din satele moldovenești în orașele moldovenești are loc din satele moldovenești în orașele italiene, rusești sau canadiene. Dar teritoriul iartă totul. De aceea și ținem așa de mult la el.

E straniu acest reflex al oamenilor de a se judeca unii pe alții după criterii care nu pot fi controlate, care nu țin de decizii: culoarea pielii, frumusețea chipului, corpul, înălțimea, limba maternă. Trăsăturile care sunt rezultatul deciziilor și parcă ar reprezenta mai mult personalitatea celuilalt – inteligența, comportamentul, empatia, înțelepciunea, la urma urmei faptele – se observă mai greu, se developează în timp, sunt mai puțin importante, sunt secundare. Pe facebook și în pașaport sub nume stă fotografia.

Frumusețea e cu atît mai importantă cu cît o primim fără efort. E un fel de semn că suntem „aleși”. Și nu este oare tentant să fii „ales”? Să dispui de beneficii și resurse nu ca urmare a unui efort și așa, pentru că ești ales?

selestra

La fel ni se prezintă și hărțile. Acest teritoriu ne aparține pentru că suntem aleșii pentru aceste teritorii. Și nu contează cine locuiește acum acolo și ce vor ei, adevărul istoric le va aranja. Istoria e așa o religie în care chiar dacă toți oamenii sunt la fel de vechi și au la fel de mulți strămoși, unii din ei sunt mai importanți. Și aceștia suntem noi.

Populațiile de roboței programați să moară pentru teritoriu sunt ușor de convins să omoare pentru teritoriu. Inclusiv oamenii apropiați. Oameni alături de care au locuit o viață întreagă. Jertfa aproapelui în numele zeului e un mit prezent în fiecare religie.

Avraam și-a dus fiul la altar. Fiul Domnului a murit pe cruce. Pavlik Morozov s-a bucurat în raiul comunist de șase biografii, numeroase cîntece, o operă, o poemă și milioane de icoane.

Rușii și ucrainenii au ajuns să se urască și să-și dorească moartea, iar pe alocuri și să se ucidă, după același scenariu vechi.

Privește la lista de prieteni de pe facebook. La oamenii din cafenea de la mesele vecine. La vecinii tăi. La cei cu care mergi alături în microbuz. Cîți din ei i-ai ucide pentru întoarcerea Cetății Albe?

Și chiar, oare cîți din frienzii de facebook sau savuratorii de cafea de la masa vecină fac în viață lucruri atît de importante și indispensabile? Atît timp cît trăim în aval, ce preț poate avea această viață?

Țin minte și acum ultima discuție avută cu un coleg de clasă, ajuns lider de tineret la un partid de dreapta. Spunea că dacă ar depinde de el ar pune artileria și ar distruge Tiraspolul. La replica mea că acolo sunt prieteni, copii, neamuri, părinți ai „noștri” (am ales o categorie pe care să o înțeleagă), mi-a răspuns că nu și-ar schimba decizia chiar dacă acolo s-ar afla mama sa. Îl cred. E exact în algoritmul manualului școlar. Și ar putea chiar să nimerească în el.

Care e cel mai important lucru pe care l-a făcut Ștefan cel Mare? A cîștigat un milion de bătălii.

Ah, și Pocuția. Nostalgia după Pocuția…

Evident, însă, că „nici nu se poate altfel”, „întotdeauna a fost așa”, „chiar dacă ne-am schimba, cei din jur de vor ocupa”, „cum îți permiți tu să jignești amintirea” și „nași dedî vaievali”.

Gîndurile de mai sus nu se încadrează în schema obișnuită „problemă – opțiuni – indicatori de performanță – soluție optimă”. Și concluzia nu are cum să fie o rețetă. Dacă ați ajuns cu lectura pînă aici, nici nu cred că e nevoie de o concluzie.


.

 

Analiza cost-beneficiu în cazul pierderilor de vieţi omeneşti

În una din cărţile pe care le citesc acum am dat de un studiu de caz curios legat de salvarea vieţilor în trafic.

În 1974 Guvernul SUA a impus o limită maximă de viteză de 89 km/h pe autostrăzile interstatale. S-a făcut asta, declarativ, pentru a salva vieţi omeneşti, de facto pentru a economisi combustibil. Dacă în 1972 în accidente rutiere muriseră 55.000 de americani, în 1995 numărul victimelor a scăzut la 40.000. Economia de combustibil a fost de peste 1%. N-o să intru în detaliile cazului dat prea mult. Autorul a propus o evaluare alternativă a impactului acestei politici publice.

El socoate toate costurile şi beneficiile acestei politici şi ajunge la concluzia că politica a fost proastă şi limita iniţială de 105 km/h trebuia păstrată. Cum ajunge el la aşa concluzie?

La beneficii el pune numărul mai mic de accidente şi victime pe care le evaluează în total la 2,13 miliarde de USD. El ajunge la această cifră utilizînd valoarea medie a unei vieţi în 1974, care era 240.000 de USD! Tot la beneficii pune şi 13,2 miliarde de litri de benzină economisiţi, adică încă 1,85 miliarde USD. În total, deci, ar fi fost aproape 4 miliarde de USD beneficii. Costurile sunt mai mari. În primul rînd se iroseşte mai mult timp pe drum – cu 1,7 miliarde de ore. La salariul mediu de 5,05 USD/oră din 1974 valoarea orelor pierdute e de 8,59 miliarde de USD. Tragem linia – pierderile nete ale politcii sunt de 4,6 miliarde USD.

Cît costă o viaţă?

Eu ştiu că adevărul e ca un argint viu şi că modelul în care scopul guvernului e să salveze vieţi poate fi eronat. Dar nici chiar nu mă aştept ca un guvern să facă bani şi cu atît mai mult mă revolt să văd cum într-o politică publică se pune un preţ de 240.000 USD pe o viaţă cu valoare medie. Să începem cu faptul că nu există nici o metodă prin care viaţa întreruptă a unui om poate fi cuantificată în bani. Noi nu ştim ce valoare adăugată putea aduce omul care tocmai a murit în următorii 10-20 de ani. Noi nici nu avem cum să ştim cît mai avea el de trăit. Şi nici dacă unul din tinerii salvaţi de limitarea de viteză nu a fost Steve Jobs, care la sigur nu merită pe ecuson cifra 240.000. Nu avem de unde şti.

Dincolo de asta eu nu vreau ca statul să vadă în mine 240.000 de USD care umblă încolo încoace şi aşteaptă să fie economisiţi. Dar în acelaşi timp înţeleg că există o limită a deciziei între bani şi viaţă pe care foarte des o face legiuitorul. De exemplu aceeaşi limită de viteză – dacă viaţa e o valoare absolută şi trebuie să o păstrăm cu orice preţ – vom tinde să micşorăm această limită şi cu fiecare kilometru pe oră micşorat vom avea cîteva sute sau mii de vieţi salvate. Dar noi nu putem limita viteza pe autostrăzi la 4 kilometri pe oră ca să salvăm maximul de vieţi omeneşti. Asta e absurd şi chiar şi la 4 km/h se vor găsi imbecili care să moară în accidente.

Timpul mort

În continuarea temei relaţiei guvernului cu moartea, (îmi) promiteam o revenire la aspectul calitativ al vieţii. Dincolo de partea absolută a vieţii şi morţii, putem, ca experiment, să numim timpul irosit (plictiseala, de exemplu) ca timp mort, iar timpul petrecut cu plăcere, plin de viaţă, ca timp viu. Astfel, o stradă pe care circulă doar şoferi enervaţi şi care alungă toţi locuitoii în case în faţa televizoarelor e o stradă moartă, iar o stradă care e plină de spaţii publice atrăgătoare care modelează interacţiuni spontane ale comunităţii şi pe care mereu se întîmplă ceva interesant – o stradă vie.

Tighina colţ cu Ştefan cel Mare.

Exemplul de mai sus mi-a readus în memorie acest aspect al calităţii vieţii şi rostul lui în deciziile unui guvern. În cazul dat analiza cost-beneficiu ar putea să renunţe un pic la valoarea volatilă a USD-ului şi să încerce valoarea mai apropiată de absolut a timpului viu.

Să presupunem că orele pe care le irosesc şoferii şi pasagerii mai mult în drum sunt ore de adevărat chin şi plictiseală pentru aceştia – timp mort. Acest timp ar fi putut fi utilizat pentru îndrăgostit, creat de artă, descoperiri ştiinţifice şi alte chestii pe care le facem noi de obicei în timpul nostru liber (=viu?), dar nu a fost să fie. Din cauza limitei de viteză, impuse de guvernul federal, o groază de timp a fost pierdut. Da, şi în drum se întîmplă lucruri interesante, dar o să neglijăm asta.

Deci avem la costuri cele 1,7 miliarde de ore de timp mort. Şi avem la beneficii cele între 4000 şi 8900 de vieţi salvate pe an.  În SUA în 1974 speranţa de viaţă era de 72 de ani, adică de aproximativ 630,000 de ore. Cîte vieţi omeneşti încap în cele 1,7 miliarde de ore de timp ucis de lege? 27.000. Cu alte cuvinte, dacă reducerea vitezei maxime de la 105 km/h la 89 km/h salvează mai mult de 27.000 de vieţi, legea are beneficii peste costuri. Dacă chiar şi cele mai generoase evaluări spun că vom salva doar 8,900 de vieţi, atunci avem o ma-a-are problemă cu costurile.

Da, e un mare semn de întrebare dacă timpul din drum e un timp mort. Multe filme de tip „road trip” ne îmbie să mai ieşim din casă şi să ne distrăm în drum. Aşa că să comparăm întîrzierea cu moartea e un pic exagerat. Dar e mai sănătos decît să punem pe oameni preţuri de 240.000 de dolari. Între timp, oamenii de ştiinţă au mai scăzut preţul vieţii undeva între 50.000 şi 129.000 de USD. Cu toate acestea funcţionarii guvernului federal evaluează o viaţă la 6,9 milioane de USD, e drept că după o ieftinire drastică de la 7,8 milioane, cît era pînă acum. Rezultatele divergente ne sugerează că metoda evaluatorilor e scoaterea cifrelor din pod.

Hai înapoi la limita noastră de viteză.

Ambele metode de evaluare arată că pierderile depăşesc beneficiile.

Alt lucru e interesant. Spre deosebire de multe alte legi, limitarea dată de viteză a avut parte de foarte multe proteste şi acţiuni subversive. Unele state au încercat să o anuleze pe teritoriile lor, altele au setat porţiuni de drum cu limită mai mare, între 1987-1988 40 de state ale SUA au renunţat de probă la această limită, pentru ca după o luptă de 21 de ani, în 1995 legea să fie abrogată. Să fie oare în înţelepciunea mulţimilor un aparat de evaluare raţională a politicilor publice?