Categorie: Sensul vieţii

 

Aşa cum trebuie

(editorial publicat ieri în Capitala)

Eu din băncile şcolii am fost învăţat să cred că lumea din jur nu este aşa cum trebuie. Toţi maturii care mă influenţau direct, începînd cu părinţii şi terminînd cu profesorii refuzau realitatea. Începînd de la comportamentul altor oameni pînă la marile probleme geopolitice.
 
Că Moldova trebuie să aibă mare, dar nu are am aflat la 5 ani. Prima călătorie la Zatoka. Localitatea care trebuia să fie în Moldova, dar era în Ucraina. Mai tîrziu am aflat că noi trebuia să avem şi munţi, dar nu avem. Că trebuia să fim în România, dar nu suntem.
 
Plus cazuri simple, din viaţa de zi cu zi. Şoferul de troleibuz trebuia să se oprească în staţie, dar nu se oprea. Mai ţineţi minte? Erau aşa vremuri. Troleibuzele erau pline şi şoferii opreau cu 50 de metri mai departe de staţie ca să dea drumul la pasageri, dar să nu mai urce nimeni. Noi, elevii, dar şi maturii, bătrînii alergam după troleibuz. Unii aveau norocul să urce, alţii urmăreau cu privirea cutia enormă de conserve plină de oameni.
 
Toţi trebuiau să vorbească româna, dar nu toţi o vorbeau. Toţi trebuiau să o vorbească frumos, corect, cu accent bucureştean, dar o vorbeau urît, cu rusisme şi cu accent moldovenesc. Vînzătorii trebuiau să ne zîmbească, dar nu ne zîmbeau. În magazine trebuiau să fie produse, dar nu erau. Statul trebuia să asigure un trai decent şi salarii demne, dar nu asigura. Oamenii trebuiau să fie amabili şi să-şi ceară scuze dacă te călcau, dar nu o făceau. Tinerii trebuiau să ofere locurile celor în vîrstă, dar asta nu se întîmpla.
 
Procesul de eliberare din această schizofrenie educată a început cu întrebarea „De unde ştiu oamenii cum trebuie să fie tot? Care e sursa acestei tainice ştiinţe?” Eu vedeam că ştiinţa dată nu aduce celor din jur nici o satisfacţie. Pe de o parte unele „trebuie” au refuzat să devină realitate – marea şi munţii, accentul bucureştean, statul şi salariile demne şi altele. Pe de altă parte, predicatorii trebnicii ştiinţe nu marcau nicdecum schimbările uluitoare care aveau loc sub ochii lor. De exemplu opritul troleibuzelor în staţii, zîmbetul vînzătorilor, produsele de pe rafturile magazinelor.
 
Nimeni nu mi-a spus bucuros: „Uite atent, troleibuzul TREBUIE să se oprească în staţie şi, fii atent, AŞA ŞI FACE!”. „În magazine TREBUIE SĂ FIE produse şi AŞA ŞI ESTE”. Oamenii care trăiesc crezînd într-o lume care Trebuie, mai bună decît cea reală, parcă nu pot să se bucure cînd lumea reală le face un pas în întîmpinare.
 
Probabil că aşa şi trebuie… Să nu ne bucurăm. Pentru că noi ştim cum trebuie să fie lumea din jur şi noi am fi făcut-o mult mai bine decît Dumnezeu, nu-i aşa? Pentru că noi ştim cum trebuie. Şi trebuie să fie cu totul şi cu totul altfel.

 

Tipologia săruturilor

Oamenii se sărută. În cadrul unei relaţii, în spaţiul social, în relaţiile diplomatice. Pentru că săruturile au manifestări externe similare, tindem să le uniformizăm sensul. Asta e o sărăcire. Săruturile sunt pline de înţelesuri.

 

Sărutul erotic

E cel mai sărac în mesaje şi cel mai bogat în simţiri. E încununarea flirtului, iubirii sau aventurii duse la extrem. De obicei spune un singur lucru: te vreau, dar esenţa sa este extra-lingvistică. Sau mai bine zis non-verbală, or limba nu poate fi scoasă din ecuaţie. Cu toate că în loc de ecuaţie putem spune şi gură. Muşcăturile tandre de buză sunt opuse muşcăturii hapsîne a mărului edenic, dar au aceleaşi urmări. Aflarea adevărului, cunoaşterea celuilalt. Acum. Alungarea din rai se amînă.

 

Sărutul îndrăgostit

Dacă sărutul erotic duce la alte intersecţii corporale, sărutul îndrăgostiţilor este o bucurie în sine. E sărutul de care nu te saturi, sărutul care e autosuficient. Mesajul lui este expresia fericirii, nu a poftei şi e exprimarea veşnicii surprize că celălalt tot. E un schimb ce trădează trăiri similare şi de la asta le alimentează. Foarte des e un sărut lung, apăsat pînă la durere, de parcă totala contopire sufletească impune dispariţia corpurilor unul în altul. Cine a trăit aşa ceva a prins imediat diferenţa dintre aceste două tipuri.

Sărutul flirt

E joc pur. Ţinteşte buzele rar şi superficial. Deseori caută lobul urechiuşelor, gîtul, bărbia, ochii, mîinile. E sărutul întrebare, sărutul care propune. Corpul femeii e cîmp necunoscut, poate chiar minat şi sărutul păşeşte atent ca pe un lac recent îngheţat. El spune hai să ne jucăm şi deseori gîdilă cu această ocazie. În stadiile avansate devine obraznic şi ajunge acolo unde orice context social îl face scandalos.

 

Sărutul salut

Am trecut prin trei săruturi mustoase şi am ajuns la primul sărut care poate fi sec. Fie că e de două, trei sau patru ori, sărutul salut este pe obraji. Arareori pe buze şi numai între prieteni foarte apropiaţi, dar şi atunci, de obicei e între fete. Eu personal nu am văzut bărbaţi salutîndu-se prin sărut pe buze. Nici cazul lui Brejnev nu îl pun aici, sărutul lui e mai mult diplomatic. Sărutul de salut spune că laşi omul aproape, că sunteţi apropiaţi. Dar el are nuanţe. Oferă spaţiu de manevră. Obrajii se pot lipi mai mult, se pot freca mai gingaş, se pot atinge urechile cu buza, şi toate astea, desigur, accidental. Şi atunci sărutul salut incită, porneşte mecanismul întrebării „mi-a părut sau chiar?” care dezlănţuie imaginaţia.

Sărutul salut mai are o ipostază. Sărutul mîinii. Îl primesc doar preoţii şi domnişoarele. Pentru ultimile acest sărut e o scurtă cufundare în poveste, pentru că gestul e mai mereu teatral şi cu trimitere la vremuri cavalereşti. Bărbatul înclină capul şi se pune la dispoziţia femeii. Să vă ajut? O, desigur! Ambii roşesc. E tot joc, dar altfel de joc. Joc pe scenă. Ambii se văd dintr-o parte.

 

Sărutul valută

Sărutul poate lua forma hîdă a monedei de schimb. Fă, te rog, cu aspiratorul. Pup! Sau un partener întinde corpul spre celălalt, dar e oprit: Dintîi răspunde-mi la întrebare! Se ajunge şi la embargo. Supărarea de obicei blochează accesul la buzele celuilalt. Partenerul care insistă, insistă. Insistă pentru că ştie că poate plăti cu un sărut focos. Sărutul ca simbol al împăcării. O specie aparte? Sau instrumentul unei ultime tranzacţii?

 

Sărutul zero

E şi el scîrbos. Soţul/soţia vine de la lucru. Obosită. Sărută partenerul, în drum spre baie. Gest steril. Nu intră în memorie. E şters imediat din viaţă. Ca descuiatul uştii sau ajustatul căldurii la apă. Nimic.

 

Sărutul veneraţie

Îl primesc icoanele şi mingile de fotbal. E sărutul lui Dumnezeu. Obiectul nu contează, eroul e în contact direct cu divinitatea. Dumnezeul ortodox sau norocul sportiv. Sărutul e mulţumirea pentru minune. Unii sărută cărţile după ce descoperă o idee fantastică. Alţii sărută banii. Ion – pămîntul. Obiectul este agent. E o poştă cu Un Singur Adresat.

 

Sărutul provocare

Specie rară, adolescentină. Sau alcoolentină. E sărutul butîlcii sau al TruthOrDare-ului. E un sărut forţat de presiunea haitei. E un sărut la comanda cuiva şi n-ai cum fugi de el. Uneori e neplăcut, alteori e dorit. Spune doar că eu sunt curajos. Sunt ca voi, fac şi eu nebunii. Şi e un sărut ruşinos. Uneori anume acest tip înlocuieşte Sărutul îndrăgostit la nuntă cînd invitaţii strigă Amar! Amar! E trist să-l vezi la nunţi.

Vom încheia, desigur cu…

Primul sărut

Acesta nu poate fi inclus în categorii. La fiecare a fost altfel şi fiecare îl ţine minte bine. Cum a fost?

 

Primul facebook

Primul facebook moldovenesc a fost cimitirul. În acest facebook faci log in în sicriu. Un fel de cookie. Capeți nume, profile picture, un wall cu favourite quote, un relationship status. Ca și în facebook, principala doleanță a logatului este să vadă cine îi vizitează profilul. Și îi aprinde cîte un like.

Unii părăsesc facebookul. Paginile lor de profil se rod, se dărîmă, se nivelează si devin teren. Megabaiți liberi.

.

 

Prezentarea de la TEDx Chişinău Christmas Envision

Am lăudat organizatorii evenimentului cu denumire lungă menţionat în titlu, acum e timpul pentru puţină critică. Eu nu ştiu exact cum au loc conferinţele originale TED şi nu am participat la nici una, dar am consumat foarte multe prezentări online, filmate.

Mie îmi pare că revoluţia asta TED a fost posibilă global mai mult datorită clipurilor şi mai puţin evenimentelor propriu-zise. Prin plasarea online a prezentărilor filmate şi editate impecabil, privitorul are senzaţia că se află în sală. Şi dacă la sală au acces sute şi mii de oameni, prezentările TED de pe youtube adună sute de mii. Inclusiv pe noi.

De aceea evenimentul propriu-zis este 10% din munca de tip TED, este doar filmarea unei emisiuni, munca adevărată de montaj şi promovare abia urmează. Şi sala trebuia pregătită ca pentru filmări, nu ca pentru teatru. Şi purtatul microfonului nu poate fi o opţiune (noroc că eu l-am folosit, ceilalţi nu prea). Şi nici depăşirea limitei de 18 minute nu trebuia admisă. Recunosc, aici am întins şi eu cu improvizaţii şi asta a afectat calitatea prezentării.

Omul cît trăieşte-nvaţă. Şi oamenii care fac posibile evenimente TED în Chişinău sunt oameni foarte dornici şi gata să înveţe şi să crească. Iar evenimentul de Crăciun a fost proiectat exact pentru a depista potenţialele locuri vulnerabile în organizare, pentru că, totuşi, aşteptările mari vin de la evenimentul TEDx Chişinău din luna mai. Şi acolo băieţi eu vreu să vă văd cei mai buni din lume.

Felul în care au fost făcute publice prezentările m-a dezamăgit. Sper să nu supăr privesc.eu, o iniţiativă care ne face martori la multe evenimente importante, aşa cum sunt ele, fără montaj şi comentarii. Prezenţa lor acolo e un mare noroc. Dar nu e suficientă. Prezentările nu sunt separate, nu există tag-uri, posibilitate de a adăuga subtitre, descrieri-tip, posibilitatea de a le sorta, de a comenta.

Dar Crăciunul este o sărbătoare, chiar şi cînd e pe vechi. Mai ales pe vechi. Şi iată că de Crăciun am primit un cadou de la Xenia Barabaş — prezentarea mea montată cu slide-urile power point. Da! Îi mulţumesc şi lui Oleg Ciubotaru care a făcut share la materialul filmat şi şi-a expus tuturor inima lui mare, care bate în ritmul free content 🙂

Ei şi după această sesiune de cicăleală şi poveţe bătrîneşti, stingem lumina, medităm un pic şi privim filmuleţul de 20 de minute.

Voie bună!

Partea unu

Partea doi

.

 

Pe şleau: Care este sensul vieţii?

Eseu despre clişeu (doi)

Ritualul meu de despărţire de Chişinău include un element generat din sine – şezutul „fără noimă” pe băncile din faţa liceului Asachi. Şi pentru că pe acolo se perindă lume multă şi frumoasă, am unit discuţiile sub genericul Emisiunea în direct, în care invitaţii povestesc despre sensul vieţii. Emisiunea e în direct, adică nu este transmisă, nici înregistrată – e trăită de cei care-i sunt martori.

S-au perindat o mulţime de oameni dragi şi întîmplători care au răspuns sau au zîmbit la această întrebare şi o să amintesc cîţiva –
starul de servici Koliţ (de la Snails),
finanţatorul (la figurat) din umbră (la propriu), Gavril,
igorboţanul emisiunii Victor Chironda (tot el şi autoproclamat prezentator interimar),
omul interdisciplinar, Alex Cosmescu,
şi invitaţii Jose Pablo, Florin Gîscă, Vlada Ciobanu, Irina Dubinschi, Leo Fusu, Victor Nichituş, Vadim Luchin, Ana Teacă, Marinela Parlicov, Anastasia Şendrea Valerevna şi mulţi alţii, uitaţi pe veci, care au ratat nemurirea acestui pomelnic.
Experienţa dată a alimentat următorul eseu despre clişeu.

 

— Care este sensul vieţii?

O întrebare care nu este întrebare primeşte de obicei răspunsuri care nu sunt răspunsuri. Şi în acest caz. Clişeizată de frecvenţă, ea a ajuns să marcheze etapa unei relaţii în evoluţia dintre „Ce mai faci?” şi „Tî menea uvajaeş?”. Avantajul este că odată pusă, pune interlocutorul în imposibilitatea de a o dribla — orice reacţie este un răspuns.

Unii rămîn în cadrul ei, acceptă provocarea şi încearcă să uimească sau să amuze (sensul este căutarea sensului, ha-ha). Alţii o preferă ricoşetată şi o întorc, răspund cu altă întrebare sau dau un răspuns-tip (să faci copii, să te bucuri de viaţă). Mai sunt şi din cei bănuitori (da ce ai să mă iscodeşti?) care caută în ochii tăi motivele ascunse, deci adevărate. Sunt şi din cei care răspund, dar din afara întrebării, care depun  efort pentru a înţelege ce se cere de fapt de la ei şi o acceptă ca pe un exerciţiu (hai să definim conceptul de sens, ca să fim siguri că vorbim despre acelaşi lucru…).

— Care este sensul vieţii?

Ultima propunere, de a defini conceptul de sens, pune pe alte gînduri. Întrebarea-clişeu conţine şi o premisă accidentală – că viaţa ar avea UN sens. Adică şi viaţa mea şi a ta şi a lui Leo şi a Vladei şi toate, toate celelalte, au, de fapt, un singur sens. E o presupunere dubioasă, dacă e să urmărim varietatea de oameni şi soarte. Mi se pare mai cuminte să presupunem că sensuri sunt mai multe.

Dar mai multe cum? Fiecare viaţă are cîte un sens? Fiecare viaţă are mai multe sensuri? Poate viaţa mea să aibă multe sensuri?

Văzut aşa, sensul vieţii mele poate fi de fapt o succesiune de sensuri. Fiecare acţiune îmi umple viaţa cu sens. Fiecare moment este încununarea vieţii de pînă acum. Eu mănînc acum, deci sensul vieţii este să mănînc; aştept troleul, discut, răspund la sms… Eu scriu acest text. Tot ce am făcut pînă acum m-a pregătit să scriu acest text.

Fiecare alegere, mică sau mare (Ceai, cafea? Vrei să fii soţia mea?) acordă vieţii sens. Şi sensul poate fi privitul unui buletin de ştiri sau sunatul unui om cu care să vorbeşti tare tare vrei şi te temi. Prin însăşi viaţa noastră răspundem zi de zi la această întrebare.

 

 

— Care este sensul vieţii?

OK. L-am aflat. Şi? În perspectiva multora, după urmează fericirea, izbăvirea, mîntuirea, integrarea europeană, sfîrşitul războaielor şi veşnicul sex.

Creştineşte vorbind, sensul vieţii este mîntuirea. Adică accesul la viaţa de apoi, la viaţa veşnică. Care-i sensul vieţii de apoi, desigur că nu se discută. El e, probabil, intrinsec. O să ajungem şi o să vedem.

Viaţa de aici e plină de luptă, păcate, ispite şi rugăciuni, care formează o suprafaţă zgrunţuroasă, de care putem lipi sensuri. Viaţa de apoi e veşnică, monotonă, alături de îngeri şi Dumnezeu şi nu are nici măcar final. Oare cum e?

— Care este sensul vieţii?

Deci, moartea. În toată splendoarea ei e sensul ideal pentru cei care caută o finalitate, un punct.

Bunica mea, ca multe alte bunici ale voastre, după ce şi-a căsătorit toţi copiii a început a se găti de moarte. Casa mare a tot umplut-o cu ţoale, ulcioare, ştergare şi alte cadouri care au fost împărţite la înmormîntare. Între 50 şi 70 de ani, adică 20 de ani din viaţă ea a aşteptat moartea (îmi închipui cu greu consecinţele unei atitudini similare la Eliade sau Antonioni). Şi asta nu e o metaforă, ea chiar întreba aproape zilnic: „de ce nu vine să mă ia oare odată şi odată?” O exaspera pe mama cu detalii despre înmormîntare. Nu mai avea nici o dorinţă, nici o aspiraţie. În felul ei era exact omul care şi-a îndeplinit misiunea şi aştepta să plece. Simt că între generaţia ei şi a mea, undeva am pierdut această artă de a ne pregăti de moarte.

Locul morţii în viaţa oamenilor intenşi este în spate. Moartea se fugăreşte după ei. Din urmă îi mînă moartea. Îi zoreşte. Le şopteşte la ureche: „Nu pierde timpul, eu sunt aici.” Pusă în faţă, moartea blochează. Omul pentru care moartea e în faţă, se ţine cu mîinile şi picioarele de trecut.

Chestiunea rămîne irelevantă pentru majoritatea din noi. Nu prea mai găsim loc pentru moarte în vieţile noastre. Moartea, ca şi iarna, ne suprinde permanent (A murit X? Îngrozitor. Ieri era viu şi azi nu mai este.) Oamenii trăiesc ca nişte nemuritori şi mor surprinşi, violent, neîmpăcaţi.





— Care este sensul vieţii?

Continuarea, continuarea, continuarea. Fiecare vietate tinde să-şi apere viaţa, fiecare specie îşi asigură procrearea, viaţa în general se autoorganizează şi se adaptează mediului, ca să continue.

Iar oamenii, pînă coboară Dumnezeu din cer sau urcă ei la El, se evaluează unul pe altul. Cine mai poate consola, ierta sau confirma dacă nu un alt om? Am făcut bine că i-am spus? Am făcut bine că am tăcut? Ochii mari caută în jur arbitrul care să spună, inevitabil: „Ai făcut bine!” Şi acel arbitru e întotdeauna un alt om. Ridicat la nivel de sistem oamenii par un grup de fiinţe care aşteaptă unul de la altul confirmarea existenţei lor. Mîngîierea de pe cap. Bravo! I like! Da, ai făcut bine! Ai procedat corect! Eşti mîndria şcolii!

— Care este sensul vieţii?

Răspunsurile care ne este dat să le dăm vin fie prin gîndire, fie prin limbaj, fie prin artă. Şi gîndirea şi limba şi arta sunt consecinţe ale vieţii. Toate sunt componente ale ei şi sunt mai mici ca ea. Poate componenta mai mică să cuprindă întregul mai mare? Raţional – nu. E un paradox.

Şi sensul întrebării? Dincolo de întrebare. Ca şi „timpul de afară este minunat”, clişeul dat ne poate duce la o nouă sesiune de plictis sau la o discuţie palpitantă. Întrebarea nu e o întrebare, e un pretext. Şi răspunsul nu e un răspuns, ci o invitaţie. O accepţi?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cwJ64IND__U]

Cam tot acolo:

Testarea soluției geografice: Cum de ai rămas în Moldova?

 

.