Categorie: Sensul vieţii

 

Primul facebook

Primul facebook moldovenesc a fost cimitirul. În acest facebook faci log in în sicriu. Un fel de cookie. Capeți nume, profile picture, un wall cu favourite quote, un relationship status. Ca și în facebook, principala doleanță a logatului este să vadă cine îi vizitează profilul. Și îi aprinde cîte un like.

Unii părăsesc facebookul. Paginile lor de profil se rod, se dărîmă, se nivelează si devin teren. Megabaiți liberi.

.

 

Prezentarea de la TEDx Chişinău Christmas Envision

Am lăudat organizatorii evenimentului cu denumire lungă menţionat în titlu, acum e timpul pentru puţină critică. Eu nu ştiu exact cum au loc conferinţele originale TED şi nu am participat la nici una, dar am consumat foarte multe prezentări online, filmate.

Mie îmi pare că revoluţia asta TED a fost posibilă global mai mult datorită clipurilor şi mai puţin evenimentelor propriu-zise. Prin plasarea online a prezentărilor filmate şi editate impecabil, privitorul are senzaţia că se află în sală. Şi dacă la sală au acces sute şi mii de oameni, prezentările TED de pe youtube adună sute de mii. Inclusiv pe noi.

De aceea evenimentul propriu-zis este 10% din munca de tip TED, este doar filmarea unei emisiuni, munca adevărată de montaj şi promovare abia urmează. Şi sala trebuia pregătită ca pentru filmări, nu ca pentru teatru. Şi purtatul microfonului nu poate fi o opţiune (noroc că eu l-am folosit, ceilalţi nu prea). Şi nici depăşirea limitei de 18 minute nu trebuia admisă. Recunosc, aici am întins şi eu cu improvizaţii şi asta a afectat calitatea prezentării.

Omul cît trăieşte-nvaţă. Şi oamenii care fac posibile evenimente TED în Chişinău sunt oameni foarte dornici şi gata să înveţe şi să crească. Iar evenimentul de Crăciun a fost proiectat exact pentru a depista potenţialele locuri vulnerabile în organizare, pentru că, totuşi, aşteptările mari vin de la evenimentul TEDx Chişinău din luna mai. Şi acolo băieţi eu vreu să vă văd cei mai buni din lume.

Felul în care au fost făcute publice prezentările m-a dezamăgit. Sper să nu supăr privesc.eu, o iniţiativă care ne face martori la multe evenimente importante, aşa cum sunt ele, fără montaj şi comentarii. Prezenţa lor acolo e un mare noroc. Dar nu e suficientă. Prezentările nu sunt separate, nu există tag-uri, posibilitate de a adăuga subtitre, descrieri-tip, posibilitatea de a le sorta, de a comenta.

Dar Crăciunul este o sărbătoare, chiar şi cînd e pe vechi. Mai ales pe vechi. Şi iată că de Crăciun am primit un cadou de la Xenia Barabaş — prezentarea mea montată cu slide-urile power point. Da! Îi mulţumesc şi lui Oleg Ciubotaru care a făcut share la materialul filmat şi şi-a expus tuturor inima lui mare, care bate în ritmul free content 🙂

Ei şi după această sesiune de cicăleală şi poveţe bătrîneşti, stingem lumina, medităm un pic şi privim filmuleţul de 20 de minute.

Voie bună!

Partea unu

Partea doi

.

 

Pe şleau: Care este sensul vieţii?

Eseu despre clişeu (doi)

Ritualul meu de despărţire de Chişinău include un element generat din sine – şezutul „fără noimă” pe băncile din faţa liceului Asachi. Şi pentru că pe acolo se perindă lume multă şi frumoasă, am unit discuţiile sub genericul Emisiunea în direct, în care invitaţii povestesc despre sensul vieţii. Emisiunea e în direct, adică nu este transmisă, nici înregistrată – e trăită de cei care-i sunt martori.

S-au perindat o mulţime de oameni dragi şi întîmplători care au răspuns sau au zîmbit la această întrebare şi o să amintesc cîţiva –
starul de servici Koliţ (de la Snails),
finanţatorul (la figurat) din umbră (la propriu), Gavril,
igorboţanul emisiunii Victor Chironda (tot el şi autoproclamat prezentator interimar),
omul interdisciplinar, Alex Cosmescu,
şi invitaţii Jose Pablo, Florin Gîscă, Vlada Ciobanu, Irina Dubinschi, Leo Fusu, Victor Nichituş, Vadim Luchin, Ana Teacă, Marinela Parlicov, Anastasia Şendrea Valerevna şi mulţi alţii, uitaţi pe veci, care au ratat nemurirea acestui pomelnic.
Experienţa dată a alimentat următorul eseu despre clişeu.

 

— Care este sensul vieţii?

O întrebare care nu este întrebare primeşte de obicei răspunsuri care nu sunt răspunsuri. Şi în acest caz. Clişeizată de frecvenţă, ea a ajuns să marcheze etapa unei relaţii în evoluţia dintre „Ce mai faci?” şi „Tî menea uvajaeş?”. Avantajul este că odată pusă, pune interlocutorul în imposibilitatea de a o dribla — orice reacţie este un răspuns.

Unii rămîn în cadrul ei, acceptă provocarea şi încearcă să uimească sau să amuze (sensul este căutarea sensului, ha-ha). Alţii o preferă ricoşetată şi o întorc, răspund cu altă întrebare sau dau un răspuns-tip (să faci copii, să te bucuri de viaţă). Mai sunt şi din cei bănuitori (da ce ai să mă iscodeşti?) care caută în ochii tăi motivele ascunse, deci adevărate. Sunt şi din cei care răspund, dar din afara întrebării, care depun  efort pentru a înţelege ce se cere de fapt de la ei şi o acceptă ca pe un exerciţiu (hai să definim conceptul de sens, ca să fim siguri că vorbim despre acelaşi lucru…).

— Care este sensul vieţii?

Ultima propunere, de a defini conceptul de sens, pune pe alte gînduri. Întrebarea-clişeu conţine şi o premisă accidentală – că viaţa ar avea UN sens. Adică şi viaţa mea şi a ta şi a lui Leo şi a Vladei şi toate, toate celelalte, au, de fapt, un singur sens. E o presupunere dubioasă, dacă e să urmărim varietatea de oameni şi soarte. Mi se pare mai cuminte să presupunem că sensuri sunt mai multe.

Dar mai multe cum? Fiecare viaţă are cîte un sens? Fiecare viaţă are mai multe sensuri? Poate viaţa mea să aibă multe sensuri?

Văzut aşa, sensul vieţii mele poate fi de fapt o succesiune de sensuri. Fiecare acţiune îmi umple viaţa cu sens. Fiecare moment este încununarea vieţii de pînă acum. Eu mănînc acum, deci sensul vieţii este să mănînc; aştept troleul, discut, răspund la sms… Eu scriu acest text. Tot ce am făcut pînă acum m-a pregătit să scriu acest text.

Fiecare alegere, mică sau mare (Ceai, cafea? Vrei să fii soţia mea?) acordă vieţii sens. Şi sensul poate fi privitul unui buletin de ştiri sau sunatul unui om cu care să vorbeşti tare tare vrei şi te temi. Prin însăşi viaţa noastră răspundem zi de zi la această întrebare.

 

 

— Care este sensul vieţii?

OK. L-am aflat. Şi? În perspectiva multora, după urmează fericirea, izbăvirea, mîntuirea, integrarea europeană, sfîrşitul războaielor şi veşnicul sex.

Creştineşte vorbind, sensul vieţii este mîntuirea. Adică accesul la viaţa de apoi, la viaţa veşnică. Care-i sensul vieţii de apoi, desigur că nu se discută. El e, probabil, intrinsec. O să ajungem şi o să vedem.

Viaţa de aici e plină de luptă, păcate, ispite şi rugăciuni, care formează o suprafaţă zgrunţuroasă, de care putem lipi sensuri. Viaţa de apoi e veşnică, monotonă, alături de îngeri şi Dumnezeu şi nu are nici măcar final. Oare cum e?

— Care este sensul vieţii?

Deci, moartea. În toată splendoarea ei e sensul ideal pentru cei care caută o finalitate, un punct.

Bunica mea, ca multe alte bunici ale voastre, după ce şi-a căsătorit toţi copiii a început a se găti de moarte. Casa mare a tot umplut-o cu ţoale, ulcioare, ştergare şi alte cadouri care au fost împărţite la înmormîntare. Între 50 şi 70 de ani, adică 20 de ani din viaţă ea a aşteptat moartea (îmi închipui cu greu consecinţele unei atitudini similare la Eliade sau Antonioni). Şi asta nu e o metaforă, ea chiar întreba aproape zilnic: „de ce nu vine să mă ia oare odată şi odată?” O exaspera pe mama cu detalii despre înmormîntare. Nu mai avea nici o dorinţă, nici o aspiraţie. În felul ei era exact omul care şi-a îndeplinit misiunea şi aştepta să plece. Simt că între generaţia ei şi a mea, undeva am pierdut această artă de a ne pregăti de moarte.

Locul morţii în viaţa oamenilor intenşi este în spate. Moartea se fugăreşte după ei. Din urmă îi mînă moartea. Îi zoreşte. Le şopteşte la ureche: „Nu pierde timpul, eu sunt aici.” Pusă în faţă, moartea blochează. Omul pentru care moartea e în faţă, se ţine cu mîinile şi picioarele de trecut.

Chestiunea rămîne irelevantă pentru majoritatea din noi. Nu prea mai găsim loc pentru moarte în vieţile noastre. Moartea, ca şi iarna, ne suprinde permanent (A murit X? Îngrozitor. Ieri era viu şi azi nu mai este.) Oamenii trăiesc ca nişte nemuritori şi mor surprinşi, violent, neîmpăcaţi.





— Care este sensul vieţii?

Continuarea, continuarea, continuarea. Fiecare vietate tinde să-şi apere viaţa, fiecare specie îşi asigură procrearea, viaţa în general se autoorganizează şi se adaptează mediului, ca să continue.

Iar oamenii, pînă coboară Dumnezeu din cer sau urcă ei la El, se evaluează unul pe altul. Cine mai poate consola, ierta sau confirma dacă nu un alt om? Am făcut bine că i-am spus? Am făcut bine că am tăcut? Ochii mari caută în jur arbitrul care să spună, inevitabil: „Ai făcut bine!” Şi acel arbitru e întotdeauna un alt om. Ridicat la nivel de sistem oamenii par un grup de fiinţe care aşteaptă unul de la altul confirmarea existenţei lor. Mîngîierea de pe cap. Bravo! I like! Da, ai făcut bine! Ai procedat corect! Eşti mîndria şcolii!

— Care este sensul vieţii?

Răspunsurile care ne este dat să le dăm vin fie prin gîndire, fie prin limbaj, fie prin artă. Şi gîndirea şi limba şi arta sunt consecinţe ale vieţii. Toate sunt componente ale ei şi sunt mai mici ca ea. Poate componenta mai mică să cuprindă întregul mai mare? Raţional – nu. E un paradox.

Şi sensul întrebării? Dincolo de întrebare. Ca şi „timpul de afară este minunat”, clişeul dat ne poate duce la o nouă sesiune de plictis sau la o discuţie palpitantă. Întrebarea nu e o întrebare, e un pretext. Şi răspunsul nu e un răspuns, ci o invitaţie. O accepţi?

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cwJ64IND__U]

Cam tot acolo:

Testarea soluției geografice: Cum de ai rămas în Moldova?

 

.

 

Testarea soluției geografice: Cum de ai rămas în Moldova?

 

Eseu despre clișeu (unu)
 
Sunt cîțiva oameni excesiv de inteligenți, la care țin foarte mult, care sunt în stare să gîndească întrebările fundamentale (chiar cînd ele dispar) și să formuleze întrebările simple, relevante, care răstoarnă lumi, care au rămas în Moldova.
Fraza de mai sus o să pară stranie unei minorități. Uimirea față de rămînerea în Moldova e atît de frecventă încît pare legitimă.



— Cum de ai rămas în Moldova?
Posibilitatea întrebării manifestă sedentarismul și claustrofagia moldovenească, atît de admirabil-reticiente față de mobilitatea în creștere a globalității. În salata moldovenească a închiderii găsesc și ruralitate, și totalitarism sovietic, și provincialism, și labirinturile vizelor, și micimea țării, și darea de samă care ne aseamănă cu un reality-show. Dar și nevoia metafizică de casă, de fundament, de pămînt sub picioare.
Dacă e să căutăm un vis american la noi, el ar fi un Moldovan Must, un Trebuie Moldovenesc — o casă, un copil, un copac/o fîntînă. Moldovenii nu visează, ei trebuie. Toate cele trei elemente care dau sens vieții moldovenești reprezintă legături, limitări, sunt niște simboluri ale sedentarismului.


— Cum de ai rămas în Moldova?
O trăsătură a visului-trebuie moldovenesc este acum realizarea lui prin altă parte. Drumul spre casă, copil și fîntînă trece cel mai des prin Rusia, Italia și Portugalia. Dacă nu e continuat firesc prin înălțarea casei-monument (propriei vieți) în satul de baștină sau în Chișinău, el devine labirint. Casa e simbolul realizării.
Încet-încet între restul Moldovei și Dealul Sorocii dispar diferențele. Pentru oamenii care o construiesc şi pleacă, casa nu mai e acasă, ci un garant al propriei importanţe, o diplomă a umflării în pene.

 


 
— Cum de ai rămas în Moldova?
Tentația vestului, a gazdei în loc de casă, a acceptării dese de servicii în alt oraș sau altă țară, a schimbărilor de decor, climă, limbă, mediu social, a libertății bagajului mic și atitudinii lejere față de celălalt, pune sedentarul în fața unei crize mai largi. Salata acestei crize, pe lîngă ingrediente invizibile eseului dat, conține și criza identitară, și cea a maturizării, și pe cea a izolării.
S-ar putea ca unii să „rămînă în Moldova” pentru a evita aceste frici? Alții pleacă pentru a le confrunta?

— Cum de ai rămas în Moldova?
Întrebarea are o sub-întrebare, la fel de perplexă — cum de te-ai întors în Moldova? Problema întorșilor este recentă și gravă. Pînă acum plecații nu prea au avut timp să se întoarcă (definitiv, nu în vizite de arătare a albumurilor foto). De cîțiva ani numărul acestora crește. Apariția lor bagă în groază partea clișeizată a gîndirii: „Dacă există cei care aleg Moldova, însăși ideea de rai occidental, care îndreptățește amenințarea-compătimire plec în Canada!”, e pusă în pericol. Dacă „dezastrului vieții moldovenești” i se fură speranța mîntuirii-emigrare, iese că intrarea în lumea de dincolo nu garantează rezolvarea problemelor și împlinirea. Și de aici poate, dar cel mai des nu, decurge the întrebarea: Și dacă problemele mele sunt în mine și nu în jur?
Și mai departe: dacă drumurile rele, birocrația coruptă și ipocrizia sunt doar ecrane pe care îmi proiectez frustrările?



— Cum de ai rămas în Moldova?
Înrebarea conține elementul de uimire-reproș inevitabil unei discuții între oameni superiori reciproc. Dincolo de dihotomia conflictuală sedentarism-globalizare, plecarea e și șansa vieții a doua. Pentru că dincolo începe o nouă viață. De la zero, deci nu de la minus. Încolo poți fugi de datorii, de justiție, de familie, de iubiri ratate, de bătrîni, de copii. Numai de un singur personaj din toată viața nu poți fugi – de tine. E evident că majoritatea vor reuși în scurt timp să capete acolo alte datorii, alte probleme cu justiția, alte familii, alte iubiri ratate, alți bătrîni și alți copii, dar să rămînem la reproș. Cum de?



— Cum de ai rămas în Moldova?
Este  întrebarea acestui timp. Ea (n-)are sensul ei anume acum. Acum 50 de ani ea ar fi exprimat uimirea-bucurie că nu ai fost deportat, acum 60 – curiozitatea-compătimire că n-ai reușit să te refugiezi peste Prut.
Putem să ne dăm cu presupusul referitor la viitorul acestei înrebări. Asta putem – să punem întrebarea la cale. Va mai fi posibilă o rămînere în Moldova în secolul XXII? Va mai rămîne visul imobiliar moldovenesc o alternativă visului-cash? Prin ce șiretlicuri vor putea să-și păstreze moldovenii ruralitatea de globalizare, după ce au trecut-o viabilă prin deportare, colectivizare și urbanizare?

Rămîn de formulat niște gînduri despre Plecarea din Europa ca variantă a Plecării din Moldova, despre soluția geografică a problemelor psihologice, despre caracterul prometeic al Întoarcerii în Moldova, despre condamnarea la reușită a celor care pleacă, despre prima întîlnire a lor cu identitățile multiple și cu caracterul aleator al statuturilor sociale, despre evra-remontul din suflete și alte bazaconii.

 
 
.