Categorie: Sensul vieţii

 

Interviu sincer cu domnu Vlad

– Domnu Vlad, bună ziua, vă mulțumesc pentru această oportunitate…

 

– Bună ziua. Vă ascult.

 

– Eu am început o serie de interviuri sincere cu diferiți oameni, interviuri în care ei spun cu adevărat ceea ce cred și nu minciunile obișnuite.

 

 

– Înțeleg.

 

– Sunteți o persoană care dă foarte rar interviuri, dar cînd și apar acestea sunt de obicei scrise de consilieri…

 

– Așa e. Foarte bună idee.

 

– Mulți spun că sunteți cel mai puternic om din Moldova și cel mai în măsură să ne spună ce se întîmplă și ce ne așteaptă în viitor.

 

– E adevărat. Dar uneori oamenii exagerează cînd evaluează puterea mea reală. Oamenii sunt oameni, nu-s roboți. Trebuie să fii mereu foarte atent cu ei să nu facă prostii.

 

– Să nu fugă din țarc…

 

– Ha-ha-ha… Da, să nu fugă din țarc.

 

– Da pentru ce să țineți oamenii în țarc?

 

– Asta e plăcerea mea, știi? Mie tot timpul mi-a plăcut să am oameni. Unii țin vaci, porci, găini. Da eu țin oameni. Diferența nu e foarte mare, așa îmi place mie.

 

– Da cum cîștigați oamenii, cum îi faceți să vă asculte în așa hal, pînă la pierderea personalității…

 

– Foarte bună întrebare, foarte bună întrebare. Trebuie să fii atent cînd pui mie așa întrebări bune pentru că ar putea să-mi placă de tine, ha-ha-ha-ha…

– :)…

 

Chisinau-1005096

 

 

– Deci cu oamenii… hm. Știi, eu sunt o fire de colecționar. Eu cînd văd un om care îmi place, fie că e un jurnalist sau că e un președinte de raion sau un sportiv, nu contează, eu nu pot să mă gîndesc la nimic decît la cum să-l obțin. Și fac tot posibilul și-l obțin și atunci eu sunt fericit.

 

– Cîți oameni aveți în colecție acum?

 

– Cîteva mii. Asta care eu personal i-am obținut. Dar mulți din ei au căpătat de la mine pasiunea aceasta și se poate de spus că-s mai mulți… Stați că amuș aflu…  Pe state acum îs opt mii trei sute șaizeci și opt. Pe datorie sunt o mie trei sute zece.

 

– Ce înseamnă asta pe state și pe datorie?
– Pe state sunt cei care primesc de la mine bani pentru viața lor, ca să facă ce zic eu. Da pe datorie sunt cei cărora eu le-am iertat o greșeală sau care mi-s datori cu o favoare și fac ce zic eu fără bani.

 

– Foarte curios. Și pentru ce aveți nevoie de acești oameni?

 

– Eu la început îi strîngeam de plăcere sau uneori ca să mă apăr de dușmani. Dar cred că acest dar al meu a fost dat pentru destin pentru că destinul meu este să salvez Moldova. Și toți acești oameni care pînă acum trăiau haotic în conflicte fără sens, acum lucrează împreună și fac ceva cu sens.

 

– Adică toți acești oameni lucrează pentru Moldova.

 

– Da, da, pentru mine.

 

– Și care e planul Dvs. pentru salvarea Moldovei, ce ne așteaptă în viitor.

 

– Știți eu sunt un optimizator. Eu cînd văd că omul nu aduce valoare, eu îl obțin și îl includ în sistem ca să aducă valoare. Eu cred că optimizez Moldova.

 

– Bine, dar de fapt toate sursele Dvs. de venit sunt de fapt furturi din fluxurile financiare create de cetățeni sau de oameni de afaceri, ce are asta cu optimizarea?

 

– Sunteți naiv. Chiar credeți că înainte de sistemul meu din aceste fluxuri nu se fura sau că ele erau folosite pentru dezvoltarea Moldovei? Asta-i absurd. Peste tot se fura. Țara era în haos total.

 

– Păi și acum nu se fură?

 

– Tot se fură, dar nu fură mulți, și nu fură fără sens.

 

– Acum se fură cu sens.

 

– Da și asta e bine.

 

– Cum anume e bine?

 

– Cînd fură mulți, nu-i stăpîn și activul se dispare. Iată uitați-vă ce s-a întîmplat la Banca de Economii. Unu fura, altul fura și al treilea se gîndea — da eu de ce să nu fur mai mult? — și tot au furat și au furat pînă au distrus banca.

 

 

– Păi Dvs. tot ați furat de acolo.

 

– Asta-i altă discuție. Problema nu-i că am furat eu sau nu, problema e că furau mulți. Da acolo unde fur numai eu, eu am grijă ca obiectul să nu dispară. Toate întreprinderile care le controlez există și generează fluxuri, nu e haos ca înainte. 

 
– Și cum atragem investitori străini în Moldova, cum se vor crea locuri de muncă?

 

– Lăsați asta cu locuri de muncă. Eu mereu peste tot caut oameni capabili care vor să muncească și nu-i găsesc cu lumînarea. Nu vor moldovenii locuri de muncă, omul care are de muncit demult mucește. Asta-i unu.

 

Și doi. Eu nu pot înțelege de unde aveți voi în cap iluziile estea cu investitorii străini. Dacă vrei să știi eu sunt cel mai mare investitor străin în Moldova. Îs minute ca să faci o companie în străinătate, să transferi banii și să le aduci înapoi ca investiții străine. Acest termen demult e învechit. Nu contează de unde sunt investițiile! Important e să fie profitabile! Dacă domeniul nu e profitabil, nu o să ajute nici un străin. Iar, dacă e profitabil, care-i logica să-l dau cuiva? Iată avem doar cazuri cu electricitatea și cu telefonia mobilă cu investiții străine. Și în fiecare an sute de milioane de profit pleacă în străinătate aiurea. Eu de cînd mă chinui să rezolv această problemă, n-ai idee. Știi cum mă simt cînd văd cum banii iștea se duc? De asta îți zic – uită de investiții străine. 

 
– Să înțeleg că planul e să optimizați furtul și de la asta Moldova va fi salvată.

 

– Optimizarea furtului e optimizarea statului. Ce-i statul, dacă nu furt legal? Asta e. Problema noastră e că am moștenit furtul de la sovietici fără să schimbăm nimic. Noi de fapt n-avem furt independent… stat independent, el trebuie încă fondat. De la zero. Totul trebuie reorganizat.

Asta e o etapă, o dimensiune, ca să zic așa. Și apoi nu uitați că moldovenii de la stat fură de la mic la mare, da de la mine se tem să fure. Dar este și altă dimensiune. Iată de exemplu înainte. Erau administratori de întreprinderi furau și veneau la ei polițiștii, procurorii îi făceau dosar și storceau o grămada bani sau îl băgau la închisoare. De ce să steie omul la închisoare?! Asta e absurd, omul aducea contracte aducea bani și acum să stea închis și să aducă numai pierderi. Era nevoie de o regulă pentru că nu era regulă. Toată Moldova pierdea din cauza că era haos în domeniu.

 

 

– Adică, ce urmează este acumularea tuturor fluxurilor financiare și a tuturor oamenilor și asta e salvarea Moldovei?

 

– Da, așa și este. Înțelegeți, moldovenii mereu au fost sub alții. Ei înțeleg foarte bine că statul și este furtul. Ei niciodată nu au iubit statul, instituțiile… La noi mentalitatea e de haiduc. Omul nu are încredere în bunul comun, nu există așa ceva. Contează doar ceea ce ai înăuntrul gardului tău. Și cît mai mult ai, cu atît mai nalt e gardul. De aceea moldovenii tînjesc după un stăpîn, după un om puternic. Ei nu înțeleg focusu ista cu statul, cu concepturile abstracte. Lor le trebuie omu.

 

– Și Dvs. sunteți omul.

 

– Da, eu sunt omul. Acesta e destinul meu.

 

– Destinul Moldovei.

 

– Da, asta și am avut în vedere.

 

– Vă mulțumesc pentru sinceritate, sper să ne mai acordați interviuri sincere…

 

– Desigur, desigur. Eu încă am multe de spus.

 

(următorul interviu sincer va fi cu domnu Dorin)

 

Trei secvențe despre oameni și noroc

#1

Răniții din explozia de pe teritoriul Întreprinderii Municipale „Piața Centrală” sunt transportați din ambulanțe în spital:

raniti2

Secvența video e mai elocventă. Poate fi urmărită aici, începînd cu secunda 1:05.

Patru victime ale deflagrației au decedat ulterior în spitale.

 

#2

Echipa de urgență a lăsat un bilețel:

biletel1

Mesajul echipei de urgență chemate de Mircea Baștovoi în urma intoxicării cu gaz. Medicii au văzut că nimeni nu le deschide ușa și au plecat. Două persoane în stare de inconștiență au mai stat 10 ore în casă, pînă i-au descoperit niște prieteni de familie. Svetlana Baștovoi a decedat.

 

#3.

Primarul, în drum spre București, a salvat un tînăr sinucigaș:

sinucigasul

Dorin Chirtoacă și un tînăr sinucigaș (cu căciulă neagră) dau declarații de presă după ce primarul a urcat pe un panou publicitar și a salvat tînărul care amenința să se arunce. Întrebat de unde a aflat despre această situație, primarul a răspuns că din internet.

 

Profesioniștii

Nu trebuie să te identifici cu profesia, zice el. Detașează-te, zice el. Dacă ne-om identifica cu toții cu ceea ce facem la lucru o să ne ieșim din minți, zice el. Dacă chirurgii vor fi plini de empatie cu fiecare pacient, nu s-ar putea concentra pe operație. Trebuie să fii profesionist, zice el.
 
Trebuie, zice el.
 
Ce contează realitatea, realitatea e un mit, există doar opinii, oricare poate fi corectă, zice el. A mea e corectă, a ta e corectă, toate-s corecte. Importantă este calitatea produsului. Un produs trebuie să fie proaspăt, curat, interesant, captivant, impecabil executat din punct de vedere tehnic, zice el. Concentrează-te pe tehnică. Pe partea tehnică. Da, noi tăiem ce nu ne place și dăm în emisie doar ce trebuie, dar e important ca tăieturile să fie executate fin din punct de vedere tehnic, zice el. Asta e profesionalismul, zice el.

 

Tu ai opinie, eu am opinie, dar tu nu ești aici pentru opinia ta, tu ești aici pentru profesionalism. Da, noi băgăm afirmații în întrebări, da, noi pregătim reportaje bine-redactate, da, noi băgăm drept convingeri generale opinia la care vrem oamenii să ajungă, dar asta o fac toți, zice el. Noi doar suntem mai buni, mai priviți, mai populari, pentru că avem un produs tehnic mai bun, zice el.

 

Ce manipulare, care manipulare, totul e manipulare, manipulare nu există, zice el. Ce crezi că oamenii din jurul tău umblă cu opinii gratuite? Ha-ha-ha…

 

Citește de pe prompter, zice el. Nu contează ce citești de pe prompter, contează cum citești de pe prompter, asta e profesionalismul, zice el. Lasă rușinea acasă, aici ești plătit pentru că ești profesionist, zice el. Zîmbește și citește, zice el.

 

Auzi, ha-ha-ha, cazul acela cu firma ceea, las-o mai moale, nu mai băga chiar toate probele la el, zice el. Sunt atîtea fraude, nu-i neapărat să te apuci de asta, zice el. Te implici emoțional în ceea ce faci, zice el. Ce vrei să demonstrezi? Lasă emoțiile la o parte, zice el. Asta nu-i profesionist. Fii profesionist, zice el.
 

Auzi, ha-ha-ha, sesizarea ceea care ți-a venit ieri, zice el. Uite aici o foaie cu rezoluția. Tu formuleaz-o bine, așa cum știi tu, așa cum poți numai tu, tu ești un adevărat profesionist, zice el. Fă din asta un mărgăritar al jurisprudenței, zice el. Ce contează asta? Poți zice da, poți zice nu, asta pot toți. Dar tu ești profesionist, zice el. Tu găsești ieșire din orice situație, zice el. Scrie acolo frumos, zice el. Dar rezoluția e asta.
 
Auzi băi la mine aici, nu-mi umbla cu morala, zice el. Tu nu ești aici la lucru să-mi umbli cu morala. Tu nu te-ai antrenat atîția ani să-mi umbli cu morala, zice el. Noi nu te plătim ca să-mi umbli cu morala, zice el. Tu ești sportiv, zice el. Fii profesionist. Ce contează dacă bați în sac sau într-un om, zice el. Dacă tare vrei, imaginează-ți că și el e sportiv. Fă-l knock-out, zice el. Fii profesionist, zice el.

 

Ce contează în cine împuști, zice el. Important e cît de bine ochești, zice el. Asta e profesionalismul, zice el. Dacă erai amator, nici nu apelam la tine. Dar tu ești profesionist, zice el. Tu ochești de la un kilometru cutia de chibrituri, zice el. Asta contează, zice el. Că ochești, nu în cine ochești, de asta avem noi grijă, zice el. Trebuie să discerni între cine ești cu adevărat și ce faci la lucru, zice el. Asta e profesionalismul, zice el.

 

Noi aici suntem cu toții profesioniști, așa-i? Noi suntem cei mai buni, ha-ha-ha.

 

Drama moldovenească

Un popor cu destulă pîine, dar mai ales un popor fără destulă pîine, are nevoie de mult spectacol. Pîinea și-o mănîncă fiecare singur, dar anume spectacolul produce trăirile comune, sincrone, emoțiile de mulțime, esențiale pentru sentimentul de apartenență la grup și identitate colectivă.

Soluțiile pe care le oferă marile națiuni pentru cererea enormă de spectacol sunt extrem de variate.

Unul din ele e sportul. Pretext ideal pentru bucurii exprimate pe străzi, mîndrii naționale și regionale sau înjurături în adresa lui Inzaghi. Finala sezonului la fotbal american – Super Bowl-ul – adună americanii în familii și grupuri de prieteni și oferă un moment unic în care națiunea discută și ia decizii. Anume din această cauză minutul de publicitate în pauza de meci costă de la 4,5 milioane de dolari, anume într-o zi de SuperBowl națiunea americană a decis că Obama e un candidat mai bun decît Hillary Clinton și și-a schimbat brusc și radical preferințele în sondaje.

Alt spectacol al marilor națiuni vine din viața virtuală a vedetelor. Acestea hrănesc visele adolescenților și ne însoțesc viețile an de an, permițîndu-ne să ne identificăm, să ne distanțăm și să ne poziționăm. Să avem ce discuta cu semi-cunoscuții, după faza cu vremea. Vedetele se căsătoresc, divorțează, înșeală, nasc, cad de pe scenă, trădează, se ceartă, se bîrfesc, se droghează, fură din magazine, se judecă, se îngrașă și slăbesc și fac tot felul de lucruri ciudate și fascinante.

Un spectacol ideal pentru o societate nesățioasă de informații sunt telenovelele sau proiectele reality-show, care nu se termină niciodată. Pentru că spectacolul este aducerea într-un timp mitologic – el e ciclic, frecvent și același. El permite celor epuizați de birou și navetă, să trăiască o altă viață, să-și relaxeze nervii întinși între o ceartă cu soțul și o frică de viitorul copiilor.

Din păcate, distracțiile de nișă – bikerismul, alergatul, modelajul sau dresatul cîinilor – nu pot acționa ca spectacole naționale. Ele nu unesc națiuni și nu aduc împreună întregi popoare, ci mai degrabă separă grupulețele pe interese. Marele spectacol ți se impune, indiferent că dorești să-l ignori, îl detestezi sau îl ocolești. În asta și constă puterea lui – în penetrarea tuturor grupurilor.

Unicul mare spectacol moldovenesc este viața politică. În lipsa de fotbal, filme, show-biz, telenovele, burse de valori sau a altei pasiuni generale, politicienii sunt nevoiți să ne acopere întreaga gamă de pofte de spectacol. Telenovela politică moldovenească este unica mare poveste paralelă vieții noastre, ce se desfășoară constant, frecvent și cu coerență internă. Crimele odioase, accidentele tragice, inundațiile, Moldova are talent, Eurovisionul și rarele concerte mari sunt simple fragmente și nu se pot uni într-un discurs interesant.

Unicul mare spectacol care ne penetrează pe toți, din toate sursele, în toate mediile, chiar dacă încercăm să-l ignorăm este politicul. Plahotniuc, Filat, Ghimpu, Chirtoacă, Dodon și Voronin sunt participanții de neschimbat al proiectului Moldomdva, se ceartă, se împacă, se trădează, își împart averi, urcă și cad într-o dramă de care nu poți scăpa. Ea te ajunge din toate paginile de ziar și dacă nu cumperi ziare, te ajunge din toate ecranele și dacă stingi ecranele te ajunge din radiouri și discuții cu prietenii și dacă te închizi în casă și tragi obloanele, te ajunge prin cursurile valutare.

Cel mai trist este că spectacolul politic grotesc nu are alternativă. Prea puțini cunosc jucătorii naționalei la fotbal, prea puțini urmăresc aventurile amoroase ale Marianei Șura, prea puțini investesc în acțiuni și hîrtii de valoare și prea puțini privesc telenovela de la TRM (cum s-o fi numi) ca să ai ce discuta cu un taxist sau cu un semi-cunoscut.

Nu-i exclus că această criză identitară și de încredere despre care vorbim atît de des este determinată nu atît de indecizia de a fi sau nu români, cît de lipsa unor povești la care să fim expuși cu toții, deficitul de locuri comune pentru întreaga națiune, în care să suferim sau să fim exaltați împreună. Din toate showurile mari care unesc țări în jurul lor, politicul este cel mai prost, pentru că oferă extrem de rar momente de emoții pozitive generale. Oamenii nu sar în sus fericiți la votarea unei legi, nu ies în stradă cu fulare colorate cînd se implementează o reformă și nu apasă pe replay cînd se termină o negociere. Cel mai des o națiune întreagă înjură politicienii. Asta e experiența noastră comună cea mai frecventă.

Din această perspectivă suntem un popor care în ultimele decenii a fost unit doar în momentele de ură. Un popor care și-a cîștigat pînea cum a putut, dar a plecat de la spectacolul național mereu învins, umilit și înjurînd.

Moldova are nevoie de un alt spectacol. De asta au nevoie atît cetățenii, pentru emoții pozitive trăite împreună, cît, mai ales, politicienii, care sunt nevoiți să producă, pe lîngă spectacolul politic; și circ, și telenovelă, și cronică criminală, și reality-show. Pentru că în Moldova, dacă vrei niște dramă, unicul buton roșu pe care îl poți apăsa este cel politic. Prea puțin.

 

Durerea teritorială

Din școală am fost înconjurat de hărți și de istorii despre cum dușmanii ne-au luat pămînturile. „Muntele și marea” ca durere a apărut prin clasa întîia sau a doua. Nu știu dacă durerea mi-a fost injectată prin vreo poezie patriotică sau vreo „carte de istorie” scrisă de un scriitor patriot, dar ea era foarte reală. Prin clasa șasea am fost învățat deja să mă doară chiar și perderea Pocuției. Pînă pe la 20 de ani toate aceste teritorii făceau parte din corpul meu extins și mă dureau – Balta, cadrilaterul, Bucovina. Fiecare raia turcească de pe hărțile medievale era ca o bubă înflată pe corpul meu imaginar.

Hartă după hartă, text după text, dangăt după dangăt am fost învățat să gîndesc teritorial. Face parte din softul statului național – programarea cetățeanului să moară pentru teritoriu.

Tinerii absolvenți din Siria simt ca o rană proaspătă amputarea Iskanderunului. Japonezii repetă ca o mantră tragedia pierderea Kurilelor. Rușii sunt educați din fașă să-i doară întreg globul. Nu e genetic. E programare conștientă prin manuale obligatorii.

MAP-DESERT-OF-DREAMS_grande

La capitolul complexelor teritoriale nu există diferență esențială între Putin, Băsescu și Dodon. Toți vor înapoi niște teritoriu.

Criticăm bucuria animalică a 80% din ruși de alipirea Crimeii, dar undeva în suflet ținem ascunsă acceași bucurie pentru momentul cela cînd „muntele și marea” iar vor fi ale noastre. Pentru că acel moment numaidecît va veni, pentru că Dumnezeu nu poate să nu țină cu o mînă de oameni în detrimentul altei mîni de oameni și Dumnezeu ține cu noi.

Pe de altă parte cum să inventezi un alt sistem prin care omul să fie gata să-și dea viața în război pentru a proteja o elită? Cum să inventezi și să implementezi o altă mitologie în care teritoriul e mai important decît viața umană? Algoritmul e simplu – crești ieniceri. Iei copii de 6 ani din familii (obligatoriu), îi înveți că sunt victime, că sunt înconjurați de dușmani și 10 ani la rînd le arăți hărți cu teritorii furate, teritorii sfinte, teritorii ale noastre…

Altfel, ce nebun o să lupte cu arma în mînă pentru dreptul unui sau altui grup de a beneficia de pe urma redistribuției bogățiilor?

Discuția la această temă este o blasfemie și ea va genera la mulți un nod în gît și impresia că ceva sfînt e călcat în picioare, tocmai pentru că vorbim de o religie. O religie cu însemne, fondatori, apostoli, icoane, eroi și minuni. O religie cu preoți detașați în fiecare sat, plătiți de stat, înarmați cu manuale de programat copii.

Victorian Map of Matrimony circa 1870

Regele e gol. Teoria e falsă. Ce contra-argument mai poate fi cerut cînd în această lume există Rusia? O Rusie enormă care suferă în continuare de durerea teritorială.

Cum se tratează această durere, în care s-au investit atîtea eforturi ale atîtor genii? Scriitori, poeți, compozitori, filosofi, oameni politici și artiști, toți au țesut în ultimele două secole uniforma conceptuală a emancipării prin teritoriu. S-au tratat nemții după 1945? S-au tratat japonezii după Hiroshima? S-au tratat sîrbii dubă 1999? Greu de spus.

În anii 60, cînd a venit la putere în Singapore Lee Kwan Yew, a declarat oficială limba engleză. Într-o țară cu 80% chinezi. Mai apoi, timp de 5 ani, încet-încet a distrus universitatea chineză și i-a încorporat toate facultățile în universitatea engleză. Din perspectiva preoților religiei de mai sus, planul a fost, desigur „diabolic”. Mai mult, în toate ciocnirile etnice dintre chinezi și malay insista ca numărul de arestați chinezi să fie mereu mai mare, pentru a nu da minorităților impresia că poliția îi discriminează.

Asta e o altă temă însă. Să rămînem la teritoriu.

Cum e posibil ca Singapore, care este de 24 de mii de ori mai mic decît Rusia, să fie net peste aceasta la toți indicatorii dezvoltării umane. Mult mai mulți copii mor la naștere în Rusia decît în Singapore. Mult mai mulți cetățeni mor din cauza lipsei de acces la medicină. Mult mai mulți mor în accidente și de moarte violentă. Singaporezii trăiesc în medie 82 de ani, rușii – 69. Și acești 13 ani în plus ei îi trăiesc în Singapore, iar rușii în Rusia.

Dacă ar exista un indicator ca PIB per kilometru pătrat. Rusia ar avea 120.000 de dolari per kilometru pătrat, Singapore – 391.000.000.

Și oricum ne doare. E prea adînc inoculat virusul. „Sărută-ți copile părinții și frații.”

Teritoriul e așa un concept care ne aparține fără criterii și fără merite. Chiar dacă de pe teritoriul actual oamenii fug cu sutele de mii, noi oricum parcă am mai vrea niște teritoriu. Acesta e un lucru foarte important – că în pofida a cît de mult ne batem joc de actualul teritoriu, noi oricum merităm mai mult teritoriu.

Între timp urbanizarea, care trebuia să aibă loc din satele moldovenești în orașele moldovenești are loc din satele moldovenești în orașele italiene, rusești sau canadiene. Dar teritoriul iartă totul. De aceea și ținem așa de mult la el.

E straniu acest reflex al oamenilor de a se judeca unii pe alții după criterii care nu pot fi controlate, care nu țin de decizii: culoarea pielii, frumusețea chipului, corpul, înălțimea, limba maternă. Trăsăturile care sunt rezultatul deciziilor și parcă ar reprezenta mai mult personalitatea celuilalt – inteligența, comportamentul, empatia, înțelepciunea, la urma urmei faptele – se observă mai greu, se developează în timp, sunt mai puțin importante, sunt secundare. Pe facebook și în pașaport sub nume stă fotografia.

Frumusețea e cu atît mai importantă cu cît o primim fără efort. E un fel de semn că suntem „aleși”. Și nu este oare tentant să fii „ales”? Să dispui de beneficii și resurse nu ca urmare a unui efort și așa, pentru că ești ales?

selestra

La fel ni se prezintă și hărțile. Acest teritoriu ne aparține pentru că suntem aleșii pentru aceste teritorii. Și nu contează cine locuiește acum acolo și ce vor ei, adevărul istoric le va aranja. Istoria e așa o religie în care chiar dacă toți oamenii sunt la fel de vechi și au la fel de mulți strămoși, unii din ei sunt mai importanți. Și aceștia suntem noi.

Populațiile de roboței programați să moară pentru teritoriu sunt ușor de convins să omoare pentru teritoriu. Inclusiv oamenii apropiați. Oameni alături de care au locuit o viață întreagă. Jertfa aproapelui în numele zeului e un mit prezent în fiecare religie.

Avraam și-a dus fiul la altar. Fiul Domnului a murit pe cruce. Pavlik Morozov s-a bucurat în raiul comunist de șase biografii, numeroase cîntece, o operă, o poemă și milioane de icoane.

Rușii și ucrainenii au ajuns să se urască și să-și dorească moartea, iar pe alocuri și să se ucidă, după același scenariu vechi.

Privește la lista de prieteni de pe facebook. La oamenii din cafenea de la mesele vecine. La vecinii tăi. La cei cu care mergi alături în microbuz. Cîți din ei i-ai ucide pentru întoarcerea Cetății Albe?

Și chiar, oare cîți din frienzii de facebook sau savuratorii de cafea de la masa vecină fac în viață lucruri atît de importante și indispensabile? Atît timp cît trăim în aval, ce preț poate avea această viață?

Țin minte și acum ultima discuție avută cu un coleg de clasă, ajuns lider de tineret la un partid de dreapta. Spunea că dacă ar depinde de el ar pune artileria și ar distruge Tiraspolul. La replica mea că acolo sunt prieteni, copii, neamuri, părinți ai „noștri” (am ales o categorie pe care să o înțeleagă), mi-a răspuns că nu și-ar schimba decizia chiar dacă acolo s-ar afla mama sa. Îl cred. E exact în algoritmul manualului școlar. Și ar putea chiar să nimerească în el.

Care e cel mai important lucru pe care l-a făcut Ștefan cel Mare? A cîștigat un milion de bătălii.

Ah, și Pocuția. Nostalgia după Pocuția…

Evident, însă, că „nici nu se poate altfel”, „întotdeauna a fost așa”, „chiar dacă ne-am schimba, cei din jur de vor ocupa”, „cum îți permiți tu să jignești amintirea” și „nași dedî vaievali”.

Gîndurile de mai sus nu se încadrează în schema obișnuită „problemă – opțiuni – indicatori de performanță – soluție optimă”. Și concluzia nu are cum să fie o rețetă. Dacă ați ajuns cu lectura pînă aici, nici nu cred că e nevoie de o concluzie.


.