Categorie: Sensul vieţii

 

Analiza cost-beneficiu în cazul pierderilor de vieţi omeneşti

În una din cărţile pe care le citesc acum am dat de un studiu de caz curios legat de salvarea vieţilor în trafic.

În 1974 Guvernul SUA a impus o limită maximă de viteză de 89 km/h pe autostrăzile interstatale. S-a făcut asta, declarativ, pentru a salva vieţi omeneşti, de facto pentru a economisi combustibil. Dacă în 1972 în accidente rutiere muriseră 55.000 de americani, în 1995 numărul victimelor a scăzut la 40.000. Economia de combustibil a fost de peste 1%. N-o să intru în detaliile cazului dat prea mult. Autorul a propus o evaluare alternativă a impactului acestei politici publice.

El socoate toate costurile şi beneficiile acestei politici şi ajunge la concluzia că politica a fost proastă şi limita iniţială de 105 km/h trebuia păstrată. Cum ajunge el la aşa concluzie?

La beneficii el pune numărul mai mic de accidente şi victime pe care le evaluează în total la 2,13 miliarde de USD. El ajunge la această cifră utilizînd valoarea medie a unei vieţi în 1974, care era 240.000 de USD! Tot la beneficii pune şi 13,2 miliarde de litri de benzină economisiţi, adică încă 1,85 miliarde USD. În total, deci, ar fi fost aproape 4 miliarde de USD beneficii. Costurile sunt mai mari. În primul rînd se iroseşte mai mult timp pe drum – cu 1,7 miliarde de ore. La salariul mediu de 5,05 USD/oră din 1974 valoarea orelor pierdute e de 8,59 miliarde de USD. Tragem linia – pierderile nete ale politcii sunt de 4,6 miliarde USD.

Cît costă o viaţă?

Eu ştiu că adevărul e ca un argint viu şi că modelul în care scopul guvernului e să salveze vieţi poate fi eronat. Dar nici chiar nu mă aştept ca un guvern să facă bani şi cu atît mai mult mă revolt să văd cum într-o politică publică se pune un preţ de 240.000 USD pe o viaţă cu valoare medie. Să începem cu faptul că nu există nici o metodă prin care viaţa întreruptă a unui om poate fi cuantificată în bani. Noi nu ştim ce valoare adăugată putea aduce omul care tocmai a murit în următorii 10-20 de ani. Noi nici nu avem cum să ştim cît mai avea el de trăit. Şi nici dacă unul din tinerii salvaţi de limitarea de viteză nu a fost Steve Jobs, care la sigur nu merită pe ecuson cifra 240.000. Nu avem de unde şti.

Dincolo de asta eu nu vreau ca statul să vadă în mine 240.000 de USD care umblă încolo încoace şi aşteaptă să fie economisiţi. Dar în acelaşi timp înţeleg că există o limită a deciziei între bani şi viaţă pe care foarte des o face legiuitorul. De exemplu aceeaşi limită de viteză – dacă viaţa e o valoare absolută şi trebuie să o păstrăm cu orice preţ – vom tinde să micşorăm această limită şi cu fiecare kilometru pe oră micşorat vom avea cîteva sute sau mii de vieţi salvate. Dar noi nu putem limita viteza pe autostrăzi la 4 kilometri pe oră ca să salvăm maximul de vieţi omeneşti. Asta e absurd şi chiar şi la 4 km/h se vor găsi imbecili care să moară în accidente.

Timpul mort

În continuarea temei relaţiei guvernului cu moartea, (îmi) promiteam o revenire la aspectul calitativ al vieţii. Dincolo de partea absolută a vieţii şi morţii, putem, ca experiment, să numim timpul irosit (plictiseala, de exemplu) ca timp mort, iar timpul petrecut cu plăcere, plin de viaţă, ca timp viu. Astfel, o stradă pe care circulă doar şoferi enervaţi şi care alungă toţi locuitoii în case în faţa televizoarelor e o stradă moartă, iar o stradă care e plină de spaţii publice atrăgătoare care modelează interacţiuni spontane ale comunităţii şi pe care mereu se întîmplă ceva interesant – o stradă vie.

Tighina colţ cu Ştefan cel Mare.

Exemplul de mai sus mi-a readus în memorie acest aspect al calităţii vieţii şi rostul lui în deciziile unui guvern. În cazul dat analiza cost-beneficiu ar putea să renunţe un pic la valoarea volatilă a USD-ului şi să încerce valoarea mai apropiată de absolut a timpului viu.

Să presupunem că orele pe care le irosesc şoferii şi pasagerii mai mult în drum sunt ore de adevărat chin şi plictiseală pentru aceştia – timp mort. Acest timp ar fi putut fi utilizat pentru îndrăgostit, creat de artă, descoperiri ştiinţifice şi alte chestii pe care le facem noi de obicei în timpul nostru liber (=viu?), dar nu a fost să fie. Din cauza limitei de viteză, impuse de guvernul federal, o groază de timp a fost pierdut. Da, şi în drum se întîmplă lucruri interesante, dar o să neglijăm asta.

Deci avem la costuri cele 1,7 miliarde de ore de timp mort. Şi avem la beneficii cele între 4000 şi 8900 de vieţi salvate pe an.  În SUA în 1974 speranţa de viaţă era de 72 de ani, adică de aproximativ 630,000 de ore. Cîte vieţi omeneşti încap în cele 1,7 miliarde de ore de timp ucis de lege? 27.000. Cu alte cuvinte, dacă reducerea vitezei maxime de la 105 km/h la 89 km/h salvează mai mult de 27.000 de vieţi, legea are beneficii peste costuri. Dacă chiar şi cele mai generoase evaluări spun că vom salva doar 8,900 de vieţi, atunci avem o ma-a-are problemă cu costurile.

Da, e un mare semn de întrebare dacă timpul din drum e un timp mort. Multe filme de tip „road trip” ne îmbie să mai ieşim din casă şi să ne distrăm în drum. Aşa că să comparăm întîrzierea cu moartea e un pic exagerat. Dar e mai sănătos decît să punem pe oameni preţuri de 240.000 de dolari. Între timp, oamenii de ştiinţă au mai scăzut preţul vieţii undeva între 50.000 şi 129.000 de USD. Cu toate acestea funcţionarii guvernului federal evaluează o viaţă la 6,9 milioane de USD, e drept că după o ieftinire drastică de la 7,8 milioane, cît era pînă acum. Rezultatele divergente ne sugerează că metoda evaluatorilor e scoaterea cifrelor din pod.

Hai înapoi la limita noastră de viteză.

Ambele metode de evaluare arată că pierderile depăşesc beneficiile.

Alt lucru e interesant. Spre deosebire de multe alte legi, limitarea dată de viteză a avut parte de foarte multe proteste şi acţiuni subversive. Unele state au încercat să o anuleze pe teritoriile lor, altele au setat porţiuni de drum cu limită mai mare, între 1987-1988 40 de state ale SUA au renunţat de probă la această limită, pentru ca după o luptă de 21 de ani, în 1995 legea să fie abrogată. Să fie oare în înţelepciunea mulţimilor un aparat de evaluare raţională a politicilor publice?

 

Aşa cum trebuie

(editorial publicat ieri în Capitala)

Eu din băncile şcolii am fost învăţat să cred că lumea din jur nu este aşa cum trebuie. Toţi maturii care mă influenţau direct, începînd cu părinţii şi terminînd cu profesorii refuzau realitatea. Începînd de la comportamentul altor oameni pînă la marile probleme geopolitice.
 
Că Moldova trebuie să aibă mare, dar nu are am aflat la 5 ani. Prima călătorie la Zatoka. Localitatea care trebuia să fie în Moldova, dar era în Ucraina. Mai tîrziu am aflat că noi trebuia să avem şi munţi, dar nu avem. Că trebuia să fim în România, dar nu suntem.
 
Plus cazuri simple, din viaţa de zi cu zi. Şoferul de troleibuz trebuia să se oprească în staţie, dar nu se oprea. Mai ţineţi minte? Erau aşa vremuri. Troleibuzele erau pline şi şoferii opreau cu 50 de metri mai departe de staţie ca să dea drumul la pasageri, dar să nu mai urce nimeni. Noi, elevii, dar şi maturii, bătrînii alergam după troleibuz. Unii aveau norocul să urce, alţii urmăreau cu privirea cutia enormă de conserve plină de oameni.
 
Toţi trebuiau să vorbească româna, dar nu toţi o vorbeau. Toţi trebuiau să o vorbească frumos, corect, cu accent bucureştean, dar o vorbeau urît, cu rusisme şi cu accent moldovenesc. Vînzătorii trebuiau să ne zîmbească, dar nu ne zîmbeau. În magazine trebuiau să fie produse, dar nu erau. Statul trebuia să asigure un trai decent şi salarii demne, dar nu asigura. Oamenii trebuiau să fie amabili şi să-şi ceară scuze dacă te călcau, dar nu o făceau. Tinerii trebuiau să ofere locurile celor în vîrstă, dar asta nu se întîmpla.
 
Procesul de eliberare din această schizofrenie educată a început cu întrebarea „De unde ştiu oamenii cum trebuie să fie tot? Care e sursa acestei tainice ştiinţe?” Eu vedeam că ştiinţa dată nu aduce celor din jur nici o satisfacţie. Pe de o parte unele „trebuie” au refuzat să devină realitate – marea şi munţii, accentul bucureştean, statul şi salariile demne şi altele. Pe de altă parte, predicatorii trebnicii ştiinţe nu marcau nicdecum schimbările uluitoare care aveau loc sub ochii lor. De exemplu opritul troleibuzelor în staţii, zîmbetul vînzătorilor, produsele de pe rafturile magazinelor.
 
Nimeni nu mi-a spus bucuros: „Uite atent, troleibuzul TREBUIE să se oprească în staţie şi, fii atent, AŞA ŞI FACE!”. „În magazine TREBUIE SĂ FIE produse şi AŞA ŞI ESTE”. Oamenii care trăiesc crezînd într-o lume care Trebuie, mai bună decît cea reală, parcă nu pot să se bucure cînd lumea reală le face un pas în întîmpinare.
 
Probabil că aşa şi trebuie… Să nu ne bucurăm. Pentru că noi ştim cum trebuie să fie lumea din jur şi noi am fi făcut-o mult mai bine decît Dumnezeu, nu-i aşa? Pentru că noi ştim cum trebuie. Şi trebuie să fie cu totul şi cu totul altfel.

 

Tipologia săruturilor

Oamenii se sărută. În cadrul unei relaţii, în spaţiul social, în relaţiile diplomatice. Pentru că săruturile au manifestări externe similare, tindem să le uniformizăm sensul. Asta e o sărăcire. Săruturile sunt pline de înţelesuri.

 

Sărutul erotic

E cel mai sărac în mesaje şi cel mai bogat în simţiri. E încununarea flirtului, iubirii sau aventurii duse la extrem. De obicei spune un singur lucru: te vreau, dar esenţa sa este extra-lingvistică. Sau mai bine zis non-verbală, or limba nu poate fi scoasă din ecuaţie. Cu toate că în loc de ecuaţie putem spune şi gură. Muşcăturile tandre de buză sunt opuse muşcăturii hapsîne a mărului edenic, dar au aceleaşi urmări. Aflarea adevărului, cunoaşterea celuilalt. Acum. Alungarea din rai se amînă.

 

Sărutul îndrăgostit

Dacă sărutul erotic duce la alte intersecţii corporale, sărutul îndrăgostiţilor este o bucurie în sine. E sărutul de care nu te saturi, sărutul care e autosuficient. Mesajul lui este expresia fericirii, nu a poftei şi e exprimarea veşnicii surprize că celălalt tot. E un schimb ce trădează trăiri similare şi de la asta le alimentează. Foarte des e un sărut lung, apăsat pînă la durere, de parcă totala contopire sufletească impune dispariţia corpurilor unul în altul. Cine a trăit aşa ceva a prins imediat diferenţa dintre aceste două tipuri.

Sărutul flirt

E joc pur. Ţinteşte buzele rar şi superficial. Deseori caută lobul urechiuşelor, gîtul, bărbia, ochii, mîinile. E sărutul întrebare, sărutul care propune. Corpul femeii e cîmp necunoscut, poate chiar minat şi sărutul păşeşte atent ca pe un lac recent îngheţat. El spune hai să ne jucăm şi deseori gîdilă cu această ocazie. În stadiile avansate devine obraznic şi ajunge acolo unde orice context social îl face scandalos.

 

Sărutul salut

Am trecut prin trei săruturi mustoase şi am ajuns la primul sărut care poate fi sec. Fie că e de două, trei sau patru ori, sărutul salut este pe obraji. Arareori pe buze şi numai între prieteni foarte apropiaţi, dar şi atunci, de obicei e între fete. Eu personal nu am văzut bărbaţi salutîndu-se prin sărut pe buze. Nici cazul lui Brejnev nu îl pun aici, sărutul lui e mai mult diplomatic. Sărutul de salut spune că laşi omul aproape, că sunteţi apropiaţi. Dar el are nuanţe. Oferă spaţiu de manevră. Obrajii se pot lipi mai mult, se pot freca mai gingaş, se pot atinge urechile cu buza, şi toate astea, desigur, accidental. Şi atunci sărutul salut incită, porneşte mecanismul întrebării „mi-a părut sau chiar?” care dezlănţuie imaginaţia.

Sărutul salut mai are o ipostază. Sărutul mîinii. Îl primesc doar preoţii şi domnişoarele. Pentru ultimile acest sărut e o scurtă cufundare în poveste, pentru că gestul e mai mereu teatral şi cu trimitere la vremuri cavalereşti. Bărbatul înclină capul şi se pune la dispoziţia femeii. Să vă ajut? O, desigur! Ambii roşesc. E tot joc, dar altfel de joc. Joc pe scenă. Ambii se văd dintr-o parte.

 

Sărutul valută

Sărutul poate lua forma hîdă a monedei de schimb. Fă, te rog, cu aspiratorul. Pup! Sau un partener întinde corpul spre celălalt, dar e oprit: Dintîi răspunde-mi la întrebare! Se ajunge şi la embargo. Supărarea de obicei blochează accesul la buzele celuilalt. Partenerul care insistă, insistă. Insistă pentru că ştie că poate plăti cu un sărut focos. Sărutul ca simbol al împăcării. O specie aparte? Sau instrumentul unei ultime tranzacţii?

 

Sărutul zero

E şi el scîrbos. Soţul/soţia vine de la lucru. Obosită. Sărută partenerul, în drum spre baie. Gest steril. Nu intră în memorie. E şters imediat din viaţă. Ca descuiatul uştii sau ajustatul căldurii la apă. Nimic.

 

Sărutul veneraţie

Îl primesc icoanele şi mingile de fotbal. E sărutul lui Dumnezeu. Obiectul nu contează, eroul e în contact direct cu divinitatea. Dumnezeul ortodox sau norocul sportiv. Sărutul e mulţumirea pentru minune. Unii sărută cărţile după ce descoperă o idee fantastică. Alţii sărută banii. Ion – pămîntul. Obiectul este agent. E o poştă cu Un Singur Adresat.

 

Sărutul provocare

Specie rară, adolescentină. Sau alcoolentină. E sărutul butîlcii sau al TruthOrDare-ului. E un sărut forţat de presiunea haitei. E un sărut la comanda cuiva şi n-ai cum fugi de el. Uneori e neplăcut, alteori e dorit. Spune doar că eu sunt curajos. Sunt ca voi, fac şi eu nebunii. Şi e un sărut ruşinos. Uneori anume acest tip înlocuieşte Sărutul îndrăgostit la nuntă cînd invitaţii strigă Amar! Amar! E trist să-l vezi la nunţi.

Vom încheia, desigur cu…

Primul sărut

Acesta nu poate fi inclus în categorii. La fiecare a fost altfel şi fiecare îl ţine minte bine. Cum a fost?

 

Primul facebook

Primul facebook moldovenesc a fost cimitirul. În acest facebook faci log in în sicriu. Un fel de cookie. Capeți nume, profile picture, un wall cu favourite quote, un relationship status. Ca și în facebook, principala doleanță a logatului este să vadă cine îi vizitează profilul. Și îi aprinde cîte un like.

Unii părăsesc facebookul. Paginile lor de profil se rod, se dărîmă, se nivelează si devin teren. Megabaiți liberi.

.

 

Prezentarea de la TEDx Chişinău Christmas Envision

Am lăudat organizatorii evenimentului cu denumire lungă menţionat în titlu, acum e timpul pentru puţină critică. Eu nu ştiu exact cum au loc conferinţele originale TED şi nu am participat la nici una, dar am consumat foarte multe prezentări online, filmate.

Mie îmi pare că revoluţia asta TED a fost posibilă global mai mult datorită clipurilor şi mai puţin evenimentelor propriu-zise. Prin plasarea online a prezentărilor filmate şi editate impecabil, privitorul are senzaţia că se află în sală. Şi dacă la sală au acces sute şi mii de oameni, prezentările TED de pe youtube adună sute de mii. Inclusiv pe noi.

De aceea evenimentul propriu-zis este 10% din munca de tip TED, este doar filmarea unei emisiuni, munca adevărată de montaj şi promovare abia urmează. Şi sala trebuia pregătită ca pentru filmări, nu ca pentru teatru. Şi purtatul microfonului nu poate fi o opţiune (noroc că eu l-am folosit, ceilalţi nu prea). Şi nici depăşirea limitei de 18 minute nu trebuia admisă. Recunosc, aici am întins şi eu cu improvizaţii şi asta a afectat calitatea prezentării.

Omul cît trăieşte-nvaţă. Şi oamenii care fac posibile evenimente TED în Chişinău sunt oameni foarte dornici şi gata să înveţe şi să crească. Iar evenimentul de Crăciun a fost proiectat exact pentru a depista potenţialele locuri vulnerabile în organizare, pentru că, totuşi, aşteptările mari vin de la evenimentul TEDx Chişinău din luna mai. Şi acolo băieţi eu vreu să vă văd cei mai buni din lume.

Felul în care au fost făcute publice prezentările m-a dezamăgit. Sper să nu supăr privesc.eu, o iniţiativă care ne face martori la multe evenimente importante, aşa cum sunt ele, fără montaj şi comentarii. Prezenţa lor acolo e un mare noroc. Dar nu e suficientă. Prezentările nu sunt separate, nu există tag-uri, posibilitate de a adăuga subtitre, descrieri-tip, posibilitatea de a le sorta, de a comenta.

Dar Crăciunul este o sărbătoare, chiar şi cînd e pe vechi. Mai ales pe vechi. Şi iată că de Crăciun am primit un cadou de la Xenia Barabaş — prezentarea mea montată cu slide-urile power point. Da! Îi mulţumesc şi lui Oleg Ciubotaru care a făcut share la materialul filmat şi şi-a expus tuturor inima lui mare, care bate în ritmul free content 🙂

Ei şi după această sesiune de cicăleală şi poveţe bătrîneşti, stingem lumina, medităm un pic şi privim filmuleţul de 20 de minute.

Voie bună!

Partea unu

Partea doi

.