Mecafiza iubirii

Cuvintele oamenilor îs moi, plăcute și au multe tîlcuri. Statului nu-i place cînd un cuvînt poate fi și așa și așa, iar un om poate să aibă mai multe nume. Cum poți închide sau ucide, conform legii, un om care are mai multe nume? N-ai cum.

Cum poți folosi în cele scrise de stat, precum legile sau documentele, cuvinte vii, care se zvîrcolesc după ce-s scrise? N-ai cum. Cuvintele statului stau cuminți, ca soldații, ca grîul înainte de a fi bătut, ca plopii pe marginea drumurilor drepte, desenate în autocad. Iar limba vie e ca pădurea neatinsă. E ca un rîu nediguit – se umflă, inundă, aduce apă, pește și păsări pe terenuri care pot fi agricole.

De asta statul a privatizat limba, a dat-o preoților limbii pe care îi plătește și în fiecare an ia toți copiii din familii și îi ciuntește ca să vorbească în cuvinte moarte. Dar nu asta e tema mecafizei iubirii.

Mecafiza iubirii e o viziune aiurea și inutilă asupra iubirii, dezvoltată de un descărturar tunchit. Și ea poate fi explicată pe degete, dar o să încercăm să o explicăm pre litere.

Puterea iubirii

În cea mai fină carte a tuturor timpurilor și popoarelor e scris mult despre iubire. Dar nimic nu cheamă mai ușor liftul care duce spre succes și dezvoltare personală în trei pași, decît istoria șeicului Sanaan.

Pentru că era șeicul Sanaan cel mai slăvit om al timurilor lui. Și fu imamul principal al moscheii sfinte din Mecca timp de șinzăși de ani. Cum o zis bine poetul, „orice laudă care poate fi exprimată în versuri, îi aparținea lui”. Și pentru că era înțelept și vestit, avea patru sute de ucenici. Știa toate misterele, practicile și teoriile timpurilor lui. Și a făcut hajjul de 50 de ori.

Și într-o zi avu un jis. Un jis straniu. Cum că Mecca a rămas în urmă, iar el trăia în Țarigrad. Și acolo mergea în templu păgîn și se închina la chip cioplit. S-a trezit și a urlat. Și s-a gîndit. Oare ce să însemne asta. Și a decis să meargă la Țarigrad.

View this post on Instagram

l o g i c a l

A post shared by Strange Planet (@nathanwpylestrangeplanet) on

Și-a adunat Sanan ucenicii și au pornit spre Bizanț. Acolo pe atunci locuia o fată creștină care știa toate tainele religiei ei. Frumoasă ca soarele care niciodată nu apune. Omul care vedea măcar un cîrlionț al părului ei bălai – îi devenea rob pe vecie. Cel care îi vedea buzele – cădea răpus la pămînt. Caroce – ați înțeles.

Și cînd a ajuns Sanan la Țarigrad, cătînd ceea ce încă nu știa că îi lipsește, a început a vorbi cu unul cu altul, pînă l-a trimis cineva la fata ceea pricepută în ale creștinismului. Și cum s-a apropiat de ea, ea s-a întors spre el și l-a privit de sub glugă cu o pereche de ochi măslinii, adînci ca buricul cerului, statornici în privire ca legea lui Dumnezeu. Și a strigat atunci șeicul – nu mai am credință! Inima mea nu mai are nici un folos. Sunt robul acestei creștine.

Cred că nici nu are sens să menționez șocul halucinant al celor patru sute de ucenici care și-au însoțit maestrul la a doua Romă. Dar ce puteau văicărelile, rugămințile și lacrimile lor să facă împotriva iubirii? Șeicul era pierdut.

Și a zăcut Sanaan o lună la poarta creștinei, tăvălindu-se în praf și văicărîndu-se. Și după o lună, cînd hărmălaia nu mai putrea fi ignorată, fata a ieșit și l-a întrebat ce vrea. (De parcă nu știé…) Șeicul și-a adunat toate metaforele și i-a turnat în cuvinte dragostea care îl ardea. La care fata a rîs și i-a spus că e bătrîn și sărac și fără minți. Și că pentru început va trebui să demonstreze că a renunțat la credința lui păgînă. Și să bea vin, să se închine la icoane, să arză Coranul și să renunțe în public la Islam. Șeicul așa a făcut.

Ucenicii lui îngroziți, rămași fără speranță și fără bani în oraș străin, au început să plîngă și să-și rupă hainele de pe ei. Și au ținut sfat și au decis să meargă înapoi la Mecca și să ceară ajutor de la alți imami și sufi care se învîrteau pe-acolo. Iar șeicul a rămas să fie păstorul porcilor fetei creștine.

Ce-a fost mai departe nu vă spun, că și așa am lungit-o cu perescazurile. Și pentru mecafiza iubirii asta e destul.

Energia iubirii

Poetul exagerează, dar cine nu exagerează? Da, iubirea nu vine niciodată singură. Iubirea vine cu trilioane de tone de energie. Omul îndrăgostit are și puterea și motivația și energia să aștepte multe ore în ploaie, să urmeze iubirea la distanțe mari, să vîndă cele acumulate, aninîndu-se de orice șansă, să lucreze zi și noapte și să danseze fără încetare.

Iubirea transformă. E știut lucru. Iar transformarea unui om în altul, cum au descoperit în practică URSS, Germania nazistă sau Iugoslavia e lucru anevoios. Aproape imposibil. Greu tare.

Și Dumnezeu știe asta. De asta iubirea vine cu multă energie, aproape nelimitată. Și înțelepții – inclusiv Isus, Rumi sau ibn Arabi – ne fac aluzii să ne lăsăm ei pradă. Și să nu ne mai pierdem de iubire.

Iubiții nu se întîlnesc, în sfîrșit, după multe căutări. Ei au fost mereu unii în alții.

Sarcina ta nu este să găsești iubirea, ci să distrugi toate barierele pe care le-ai construit între tine și dînsa.

Rumi

Dacă ne uităm la lume de pe grămada folosului, iubirea e folositoare, anume pentru că aduce atîta energie. Dar folosul e dual. El aduce și pierderea cu el. Iar donjuanii care folosesc iubirea ca pe un drog, ai, ai, ai! Degetul se ridică spre cer, moralizator.

Mecanica iubirii

Să zicem că tu nu ești nimic, ci ceva. De exemplu un element dintr-un puzzle. Să zicem că acesta. Pazîlu A:

Dar cum puteai tu ajunge atît de boțit, după ce te-ai născut ideal? Viața. Copilăria, adolescența, învățarea de la alții, traumele. Pe alocuri ai primit lovituri și ai răni goale, pe de alta ai dat și ai răni pline (de sine). S-a întîmplat. Și iată ieși tu din adolescență boțit și începi să te îndrăgostești. Ba de unul, ba de alta. Și e ciudat, pentru că unii se potrivesc, alții nu, unii te rănesc, alții te tămăduiesc, unii te lasă, pe alții îi lași tu, unele te rănesc, altele sunt rănite. Dar toate îndrăgostirile aduc multă multă energie.

Și apare B. Care, naprimer, e așa:

Și B e boțită și ea, are rănile ei, trecutul ei, dar este ceva într-însa care te atrage. Are ceva, nu știu ce, care tare îți sclipește. Și energia vă ajută și brusc, realizați că vă potriviți de minune. Că parcă ați fost făcuți unul pentru altul. Și că întîlnirea voastră a fost însoțită de atîtea accidente, coincidențe și ciudățenii, încît pare să fi fost predestinată. Și asta e uluitor. Chiar vă potriviți!

Și vă place unul de altul și e foarte plăcut. Și e multă iubire și e minunat. Ții minte cum era la început? Și apare trecutul vostru unic și privat și limba voastră și mișcările voastre și va-ai. Cît de mult semănați unul cu altul, am crezut că sunteți frate și soră.

După care nu mai este ca la început și poate fi ruptură dureroasă. Foarte dureroasă. Ruptură boțitoare. Ruptură după care oglinda ochiului capătă pete și chiar crăpături. Rupturi care strică imaginea lumii și pun piedici între noi și prezent, între noi și lume, între noi și iubire. Ne împiedică să vedem.

Sau nu. Și aici e marele dar al lui Dumnezeu care oferă, odată cu iubirea și puterea transformării. Puterea distrugerii de piedici. Și atunci oamenii se dezlipesc ușor, se dezlipesc plini de recunoștință unul față de altul. Și se iubesc, altfel, dar mereu, prin latura tămăduită de iubire. Prin latura prin care deja pot vedea ce este, nu doar ce a fost atunci, în trecutul cela boțitor.

Și oamenii care ies mai întregi din iubire sunt dragi lui Dumnezeu. Pentru că iubirea nu anină, ci deznină. Nu rupe, ci lipește. Nu generează dependență, ci libertate. Dar toate acestea sunt cuvinte și cuvintele vii se zvîrcolesc la fiecare în cap cu viața lui.

Și oamenii care se dezdoaie, după un timp sunt unul față de altul ca niște lentile. Partea traumată se umflă. Capătă dimensiuni. Se rotungește. Și prin ea lumea se vede bine.

Metafizica iubirii

Murim rotunzi. Chiar dacă ești un ghem sucit și încîlcit și duci cu tine toate istoriile neamului, moartea le dezleagă pe toate cu cea mai ușoară atingere. Și fețele morților sunt altfel, sunt așa cum niciodată nu am cunoscut oamenii cît erau în viață.

Moartea te eliberează de datorii, de regrete, de dorințe fără fund de a bea, mînca, face sex sau fi aplaudat. De curiozitate, de cîștiguri, de dorințe și frici. De nume, de prietenii, de dușmănii, de ură, de proiecțiile propriei nimicnicii (construite) sau megalomanii (la fel de închipuite). De păcate, de fapte bune, de judecățile altora și chiar de iubiri. De toate te dezleagă. Și de trup.

De asta Dumnezeu e iertător și mare și bun. Că dă dezlegare la toți.

Dar asta nicidecum nu înseamnă că trebuie să aștepți moartea ca să te dezlegi de toate acestea.

Altă pildă le-a pus lor înainte, zicînd: Asemenea este împărăția cerurilor, omului care a semănat sămînță bună în țarina sa. Dar pe cînd oamenii dormeau, a venit vrăjmașul lui, a semănat neghină printre grîu și s-a dus. Iar dacă a crescut paiul și a făcut rod, atunci s-a arătat și neghina.

Venind slugile stăpînului casei, i-au zis: Doamne, n-ai semănat tu, oare, sămînță bună în țarina ta? De unde dar are neghină?

Iar el le-a răspuns: Un om vrăjmaș a făcut asta. Slugile i-au zis: Voiești deci să ne ducem s-o plivim?

El însă a zis: Nu, ca nu cumva, plivind neghina, să zmulgeți odată cu ea și grîul. Lăsați să crească împreună și grîul și neghina, pînă la seceriș, și la vremea secerișului voi zice secerătorilor: pliviți întîi neghina și legați-o în snopi ca s-o ardem, iar grîul adunați-l în jitnița mea.

Matei 13:24-30

 

Da chiar nu se poate oleacă mai-ncet!?

Unicul mod prin care Borea se conecta cu lumea era enervarea. În lipsa enervării, tot ce făcea Borea era să beie. Bere ziua, vodcă spre sară. Femeia nu-l trevojă, îl știe bine și își căta de treabă. Borea nu își făcea griji pentru ea, pentru că grija nu făcea parte din setul lui de instrumente.

Și la lucru Borea era tot așa. Nu făcea nimic, pînă nu venea cineva să-l enerveze. Fie că era un client, fie că era vreun șef, numai în enervare maximă putea Borea să se concentreze și să facă lucrul. Și salvarea lui era că se enerva ușor și enervat avea o putere de concentrare uluitoare. Putea pe nervi să lucreze 12 ore fără pauză, cu o eficiență maximă. După care o săptămînă să nu facă nimic.

Da iaca Liuba, din contra, își făcea griji. Pentru că așa cum din Borea putea să iasă numai enervare, toată ființa Liubei se manifesta prin grijă. Era Liuba, în jurul ei, cît vedei, se întindea lumea și între lume și Liuba era numai grijă.

De aceea la școală Liuba avea clasa plină de flori și plante decorative. Pentru fiecare copil tremura și înainte de fiecare lecție deschisă leșina. Liuba tare se temea pentru toți și tuturor le spunea la despărțire să fie foarte atenți și să aibă mare grijă. Cît era la lucru își făcea grijă pentru ce se întîmpla acasă (acasă nu se întîmpla nimic), iar odată ajunsă acasă își făcea griji de plantele de la lucru.

— Of măi Borea, a zis Liuba.

— M? A întrebat Borea.

— Îmi fac griji măi Borea, a zis Liuba și și-a acoperit gura cu mîna, privind undeva în dreapta de parcă ar fi căutat un lucru pierdut.

— Și deam? a întrebat Borea, care s-a ridicat un picuț de pe divan, cu o mînă ducînd halba spre gură, iar cu alta dînd mai încet televizorul. 

Lui Borea nu-i plăceau discuțiile, dar el știa, din lunga experiență conjugală că ele-s ca durerile de dinți – cît mai devreme le abordezi, cu atît mai puțin dor.

— Îmi fac griji măi Borea, spunea Liuba într-una, ba aranjînd un ștergărel, ba spălînd un talger.

— Liubă hăi, mîrîia Borea sacadat printre replicile din serial, tăt normal. Pauză. Tăt îi normal. Niște replici mai lungi din televizor. Tăt a să șie normal. Pauză. Tu glavna – nu-ți face griji.

Aici Liuba, care deja de zeci de ori își tot ștergea palmele de șorț nu a rezistat. A podit-o plînsul.

Borea s-a uitat la ea și a inspirat adînc-adînc aer în piept. Era liniște. Liuba își ștergea palmele de șorț, lacrimile îi curgeau pe obraji. S-a apropiat de speteaza unui scaun și a strîns puternic scîndura de sus. Borea a expirat.

— Eu îmi fac griji, Borea, a șoptit Liuba, fără să-și dea seama dacă vroia sau nu vroia ca Borea s-o audă.

Borea a auzit-o.

— Numa nu mă înnerva Liubă hăi, n-a rezistat Borea. Numa… și aici vocea lui a început a glăsui în silabe răspicate… te rog eu nu mă î ner va.

— Nu te înerva, Borea, a mîrîit răgușit glasul Liubei.

— Ap eu te rog, o mai zis o dată Borea și o dat mai tare la televizor.

Liuba a dispărut pentru cîteva minute în bucătărie, a porăit prin frigider după care s-a făcut liniște. Borea a simțit cu ceafa că femeia se uită fix la dînsu. Și el asta nu putea suferi. Asta îl scotea din sărite. Liuba își făcea griji. Moda asta a ei de a-l privi așa lung mult timp, pe ascuns, de parcă el era vinovat de ceva îl făcea să turbe. S-a întors brusc și i-a prins privirea.

— Nu blin, Liuba, dumnecatu lu mîc-ta, de cîte ori te-am rugat să nu te uiț așa la mine! a început a urla Borea.

Nu vom reda tot monologul. L-a ținut vreo 15 minute. A înjurat, a adus argumente, a început să se sfădească singur cu el și cu cît mai mult se enerva, cu atît mai mult se enerva. Serialul și berea au fost uitate, Borea era un ghem de viață. Îl auzeau vecinii, îl auzeau trecătorii, îl auzeau și hulubii de sub acoperiș. Borea era enervat.

Liuba îl privea cu grijă și cu fiecare strigăt, cu fiecare gest aprig, simțea cum suflețelul ei alarmat se liniștește. Grijile parcă se făceau mai mici, mai mici, pînă au dispărut cu totul. A mers în baie și, în timp ce Borea continua să urle, și-a aranjat un pic părul și, întinzînd gîtul pe ușă ca să vadă dacă Borea e în continuare în dormitor și-a scos în două mișcări sutienul de sub halat.

Borea a mai strigat ceva, apoi s-a liniștit brusc și s-a așezat pe divan. Liuba s-a apropiat încet și s-a așezat lîngă el.

— L-o mai prins pe acela? a întrebat arătînd cu bărbia spre televizor.

— Nu, a răspuns Borea gesticulînd cu berea în mînă, da au scos din telefonul ei fotografiile și au găsit garajul.

— Oho, a spus Liuba.

Au privit un timp serialul pînă a început reclama.

— Fa Liubă, tu cîte-odată așă de tare mă enervezi, a spus liniștit Borea, simțind sub palma dreaptă schimbarea vestimentară a femeii.

— Dacă mi-i în grijă Borea, a răspuns încet Liuba și și-a frecat gingaș nasul de obrazul omului.

Добро пожаловать на этот белый свет 
Привет, ты словно прилетел сюда с других планет 
Всех нас порадовать, добро пожаловать 
На этот край земли, здесь все свои. 

Мы позовём из океана корабли 
И будем праздновать. 

Останься с нами пусть когда-нибудь 
Любая жизнь давно закончившая путь 
Начнётся заново.

 

Sistemul

Ploua. Oamenii din stație s-au înghesuit sub acoperișul neîncăpător. Iura s-a gîndit dacă să se bage sau să stea sub ploaie. Drumul era liber, nu era nici urmă de troleibuz, așa că s-a băgat între două fete și a privit în sus. Acoperișul era din plastic transparent și picăturile de ploaie formau șuvoaie mici, care ba se uneau, ba se despărțeau și curgeau la vale.

Linia ploii trecea exact pe strada Izmail. Pe partea cu UNIC era soare și uscăciune, iar pe partea spre Brîncuși deja picura binișor. Lîngă Academie în genere era potopul.

Vsevolod Alexeevici mergea prin subterana întunecată, cînd a observat ceva mișcîndu-se spre el. Vsevolod Alexeevici nu vedea bine, dar ceea ce deslușea nu era din această lume. Spre el venea lumină, dar lumina se împrăștia ciudat pe jos. Subterana era pustie. Moșul s-a apropiat de entitatea extraterestră și a răsuflat ușurat – era apă. Apa pătrunse în subterană și reflecta ciudat lumina, ca un organism viu. De bucurie, Vsevolod Alexeevici s-a pus în pirostrii și a început să plesnească apa cu palmele, ca un băiețel.

Sofia mergea pe marginea ploii. Linia nu era chiar exactă, picăturile fine cădeau pe pavajul fierbinte și se uscau aproape imediat, dar veneau altele. Ploaia înainta și se retrăgea în valuri, iar Sofia mergea pe malul valurilor, ca la mare. Frontul de apă era nemișcat – oamenii din stația de vizavi erau sub duș, iar aici era uscat. Din rucsacul ei se auzea boxa și din boxă se auzea plăilistul. Sofia tocmai a dat mai tare, ca să nu audă nimic, cînd în fața ei, din subterană a apărut un bătrîn gîrbovit, cu ochelari, ud leoarcă.

Vsevolod Alexeevici s-a jucat cu băltoaca, pînă aceasta i-a ajuns la genunchi. Ochii i s-au deprins cu reflecțiile apei neliștite și a început a zări în ea lumini, culori, obiecte. A observat cu bucurie că dacă lovește în același fel apa, ea îi arată aceleași imagini. Într-un moment de sus s-a auzit o melodie ciudată și Vsevolod Alexeevici, ca un șobolan din poveste, a ieșit să o vadă. Melodia ieșea dintr-o fată cu rucsac, care traversa strada printre mașini și se ducea spre stație. Vsevolod Alexeevici a intrat și el în ploaie, și s-a înghesuit printre oameni, să asculte melodia.

Iura privea acoperișul lovit de ploaie. Sofia privea plaja din marea de ploaie. Vsevolod Alexeevici privea absent fața unei femei care mișca foarte ciudat buzele. Ba le țuguia încordată, ba schița un zîmbet, strîngînd din maxilar, ba își mușca buza de jos. Erau toate semnele că femeia e enervată, obosită și grăbită.

Dintr-o dată, din fundul stației s-a auzit o voce, care a pronunțat clar și cu hotărîre: „De vină e sistemul!”

Toți s-au întors să vadă cine vorbea, dar, acolo nu era nimeni.

De stație se apropiau încet trei troleibuze goale.


 

Identitatea moldovenească

Ceea ce face moldovenii unici e o mazăre mică, peste care au fost așternute patru saltele de violență. Marea majoritate nu simt bobul de mazăre și dorm liniștiți pe cele patru saltele. Alții chiar se laudă cu cele patru saltele, zicînd că unici ne face anume combinația aceasta succesivă de saltele. Trauma. Majoritatea aleg una din saltele și spun că ea e salteaua preferată și adevărată care asigură somnul cel mai dulce și răspuns la toate întrebările. 42. Dar sunt și oameni care simt bobul de mazăre. Și ca să simți bobul de mazăre trebuie să te foiești. Și să nu poți dormi.

Ca să descoperim bobul de mazăre, care este o deșărtăciune, va trebui să scoatem, rînd pe rînd saltelele. Și e greu. Din mai multe motive. În primul rînd, noi stăm pe saltele, precum pămîntul pe balene. Într-al doilea rînd, saltelele sunt întrețesute și încîlcite și niciodată nu vom putea elimina toate firele din care sunt făcute. Trebuie să vedem acul din stog cu bîrna în ochiul nostru. 

De aceea ne vom juca.

Salteaua cea mai superficială este, desigur cea așternută după independență. E o saltea greu de înțeles, pentru că încă lucrăm la ea. Nu e finalizată, nu știm ce ațe vor fi tăiate, care vor continua? Nu știm ce culoare va ieși de-asupra, în selecția istorică. Dar, în linii generale, o putem numi salteaua globalizării consumeriste.

Salteaua globalizării e una în care mobilul general este îmbogățirea rapidă. Nimic nu vor acum moldovenii mai mulți și mai tare decît îmbogățirea rapidă. Asta e valoare supremă și ea se manifestă în fațade, garduri, porsche-uri, pristroici, selfiuri pe fonul monumentelor. Ea se manifestă în religie – toate bisericile trec de la acoperiș albastru la acoperiș de aur. Ea se manifestă în artă – videoclipurile sunt doldora de abundență. Ideologia se conturează în lupta dintre agenda liberală – toleranță, drepturi, educație sexuală, locuri de muncă, minorități și reacția conservatoare – pseudo-ortodoxie, familie tradițională, naționalism economic, conspiraționism. Sfîrșitul lumii, în această pătură e unul ecologic – încălzirea globală ne va ucide. 

Dacă privim sub ea o să descoperim salteaua sovietică. E o saltea mai clară, distanța o face mai lesne de cuprins, mai închegată, mai acceptabilă. E atît de vizibilă și reală, încît mulți o văd numai pe ea în toate manifestările moldovenilor – am avea „mentalitate sovietică”, „am moștenit infrastructura sovietică și nimic nu am făcut mai departe”, Moldova ar fi „o invenție stalinistă” șamd. Salteaua culturală sovietică era una a realismului socialist, ateismului științific, economiei planificate, frăției dintre popoare, a luptei de clasă (și incluziunii), a unui socialism responsabil, al creației poporului, cenzurate de uniunile de creație și jertfei poporului sovietic în marile războaie victorioase. Ideologia era colectivistă – individualismul era mustrat, bogăția era o vină. Sfîrșitul lumii era nuclear – inevitabilul război mondial urma să șteargă viața pe pămînt.

Dar sub salteaua sovietică se așterne păturicea subțire românească. Partea asta de Moldovă a prins naționalismul doar un pic, două decenii, dar ce decenii! Cele mai crude decenii ale naționalismului – împingerea lui spre absolut, cu soluții finale, Holocaust, măsurări de cranii, schimb de populații și escatologie colectivă. Naționalismul a instrumentalizat toate manifestările culturale și le-a pus în slujba elitei naționale – arta, știința, justiția, etica, educația, armata, slujba la stat – toate erau condiționate și îmbuibate cu aderări la ideologia corectă. E epoca epurărilor – etnice, întru curățirea de elemente „străine”, lingvistice întru purificarea limbii, economice, întru întoarcerea resurselor adevăraților stăpîni. Sfîrșitul lumii naționalist este degradarea și moartea națiunii.

Sub salteaua românească, stă un strat gros imperial țarist rus. Multe ițe culturale încep anume aici – primul teatru, primele licee, primele muzee, primele colecții și galerii de artă, primele violențe colective organizate de stat. Stratul acesta e adînc îngropat și a fost intens șters atît în perioada de pînă la 1945 – cu emigrări și epurări masive, cît și după 45, prin ștergerea foarte intensă și violentă a amintirilor, cărților și elitelor țariste. Dar el se vede încă lesne în arhitectură și planificarea orașelor, în cîteva monumente – Pușkin, Vulcănești, cîteva drumuri de caldarîm, parcuri în stil francez și urme de tramvai. Sfîrșitul lumii era revoluția și căderea monarhiei și e unicul sfîrșit al lumii care chiar s-a manifestat.

Este posibil să ne relaxăm ochiul minții într-atît încît să zărim sub aceste patru straturi? Nu știu. Ce a rămas în noi din ce a fost creat pînă la 1775? Dacă vedem ceva de dincolo de acest an – e oare datorită vederii bune sau datorită imaginației? Priviți în jur – ce aveți de dincolo de 1775? Nu colecționat – moștenit?

Iată răspunsul.

În pofida tradiției locale de a arunca și distruge tot ce e vechi (de la șiutor la icoane) și de a îmbrățișa ușor și rapid tot ce e nou – cîte ceva a rămas. Un bob de mazăre. Niște icoane în mănăstiri și la Muzeul de Arte. Niște biserici vechi, unele cu fresce (la Căușeni). Niște cîntece, niște legende și multe cuvinte. Cuvinte vechi, pline de tîlc.

Și să fiu înțeles corect – nu vorbesc defel aici doar despre etnicii moldoveni. Nu doar moldovenii au în Moldova o continuitate ce străbate dincolo de 1775. Evreii, rutenii, staroverii, țiganii, armenii – mulți au firele neîntrerupte pînă după 1775, dar la fel de vagi și greu de deslușit. La fel de șterse și acoperite cu saltele. Unele popoare au lăsat în bobul de mazăre doar denumiri și au plecat de pe aceste meleaguri – tătarii, turcii, polonezii. Repet – bobul de mazăre nu e unul naționalist.

Lista de mai sus, cu țăndări rămase dinainte de 1775, este una subiectivă. Subversivă. Este una personală. E rezultatul propriei mele foiri pe cele patru plapume. Și care e problema în plapume? Plapumele sunt proiecte ideologice construite, impuse cu violență peste cultura locală. Ele sunt inevitabile – toate populațiile lumii, cu excepția cîtorva triburi din Amazonca au fost acoperite de proiecte totalitare care au salvat oamenii de propria cultură. Plapumele nu oferă soluții profunde. Profunzimea necesită timp și cele mai valoroase și unice elemente de identitate sunt cele care au o continuitate în secole.

Care e continuitatea cea mai veche care ne face unici și valoroși la nivel global? E bobul de mazăre – un pic de folclor, un pic de un fel de a fi, un pic de cuvinte vechi, un pic de credințe și legături cu natura și locul, un pic de morminte, ritualuri, credințe și neamuri. Bobul de mazăre e mic. Și e din ce în ce mai mic. Dar el e tot ce avem mai valoros. Și tot ce avem mai periculos pentru producătorii de pături totalitare. De aceea, dacă nu puteți dormi nopțile în căutarea inspirației, foiți-vă. Sub clișee e înfundată deșertăciunea plină de potențial a strămoșilor.

Dar de ce anume 1775? Și de ce mazăre nu e saltea? Și de ce saltelele adorm? Despre asta în următoarea postare, că și așa am lungit-o. 

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lieSo look into the well


The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Deep into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lie

So look into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

So deep into the well
The waters will caress your soul
And search and tell you what you’re looking for
Think your missing out lately
Coz you’re insatiable baby

Hear the drummer, get ready
We watch the sun rise
Can there ever be forever
Or is it just a lie

 

Și toți s-au bucurat

Agripina tare s-a bucurat. S-a bucurat pentru că la știri toți erau bucuroși. Și pentru că toți așteptau o schimbare și ea tot aștepta o schimbare. Spre bine. Că dacă va fi mai bine poate și oamenii vor cumpăra mai mult și poate or cere mai puțin pentru arendă. Așa că Agripina era bucuroasă. Și Aliona de la buticul de alături tot era bucuroasă. A sunat-o. Tî uvidela, Gripușca, skoliko samaliotov, a întrebat-o. Clar că o văzut.

Savelii Matveevici era tare bucuros. Era încă la lucru și a văzut că toți, fix ca el, înăuntru îs bucuroși, da pe față arătau că îs îngrijorați. Subalternii îl priveau, parcă așteptînd să ia de la el dezlegare să se bucure. Și văzînd asta, domnu primar, chiar dacă era membru de partid, a zîmbit colectivului și a zis: Nu ce, băieți? Am scăpat? Și ei și-au dat bucuria pe față. Se pare că am scăpat, i-a răspuns vice-primarul, care avea și el dosare.

Domnul Ciobanu era bucuros. S-a reținut la lucru, ca de obicei. Televizorul era deschis, de data asta cu sunet. S-a uitat peste dosarele de pe masă. Trebuiau sortate – care mai trebuiesc, care nu mai trebuiesc și care niciodată nici n-o trebuit, dar le făcuse pentru orice caz. Cam jumate pot fi aruncate, s-a gîndit domnul Ciobanu, dar în aer era atîta bucurie, încît a deschis fereastra să intre răcoarea serii și și-a aprins o țigară. Șeful lui a ieșit grăbit din clădire și a intrat în Jeep. La lumina automată din salon, domnul Ciobanu i-a zărit zîmbetul. Crede că nu-l vede nimeni, s-a gîndit domnul Ciobanu.

Carolina a răsuflat ușurată. În ultimul timp nu avea presimțiri bune. Banii puși de-o parte îi ajungeau pe restul vieții, dar să iasă din schemă băieții n-o lăsau. „Nu e cel mai rău variant”, se gîndea ea trecînd o nouă stopcă de hîrtii prin schredder. Mitea de-amu magnetizase toate hardurile, mai rămînea și acasă să verifice dacă o rămas vre-un file. Și pentru orice caz o să mai transfere odată bitcoinii ceia în alte șapte conturi. „Foarte bine”, repeta ea bucuroasă. „Foarte bine, era deja timpul.”

Domnul Vlad a închis ochii. A înțeles că gata. Știa că acest moment va veni. Din adîncul corpului, inexplicabil, i s-a ridicat prin gît spre față o caldă bucurie. A aruncat ochii peste fereastră, de-asupra orașului. Nu-i va fi dor. Oamenii ceia încă bodogăneau ceva, dar el se gîndea la a lui. Ultimele luni au fost un coșmar. În fiecare clipă menținea echilibrul și-i ținea pe toți laolaltă și ascultători. Acum era liber de ei, de luptă și de țara asta de debili, care așa și nu au înțeles nimic. „Nu și pohui”, s-a gîndit domnul Vlad. Era relaxat, pentru prima dată în ultimii ani nu avea nici o urgență. S-or lămuri ei și singuri mai departe. A zîmbit.

Ceva foarte mare s-a dezlegat. Era iunie, era cald, pe cer lumina Jupiterul și pentru cîteva clipe toți erau bucuroși. Toți au scăpat. Pînă una alta, erau liberi.

It’s always around me, all this noise, but
Not really as loud as the voice saying
„Let it happen, let it happen (It’s gonna feel so good)
Just let it happen, let it happen

All this running around
Trying to cover my shadow
An ocean growing inside
All the others seem shallow
All this running around
Bearing down on my shoulders
I can hear an alarm
Must be morning