Eu, naprimer, cred că tu n-ai soviste

– Au poți sta cu mîinile în sîn, cînd țara se fură? Oare poți să nu faci nimic, cînd vezi cum instituțiile statului se erodează permanent? Poți să te prefaci că nu vezi cum pădurile sunt ciopîrțite și privatizate de lacomi imbecili? Poți să te ascunzi cu capul în nisip, sperînd că tăvălugul dictaturii nu te va atinge? Poți să privești seriale și să mănînci pînă peste poate, în timp ce în Yemen mii de copii suferă de foame sub bombardamente? Poți să citești cărți și să bei bere cu prietenii, în timp ce în Myanmar are loc expulzarea forțată a poporului Rohingya?

– Poți să continui să bei apă din sticle de plastic, știind că oceanele sunt poluate și degrabă vom rămîne fără pești în ele? Poți să continui să fumezi, știind că prin asta îți crești șansele de cancer ție și celor apropiați? Poți să faci pasiv scroll, cînd vezi imaginea unui copil bolnav și apeluri disperate pentru ajutor pe facebook? Poți să filmezi cu telefonul cum niște oameni răniți încearcă singuri să iasă dintr-un automobil accidentat?

– Poți să te faci că nu observi și nu știi, cînd ai înțeles de mult de-amu că Natașa o intrat în butîlcă? Poți să îți cauți de treabă și să nu intervii cînd știi că Vova e depependent de aparatele de jocuri? Poți să nu-ți ajuți cumătrul și să-i spui că nu ai o lețcaie, chiar dacă ai pus de-o parte niște bani? Poți să te duci la primblare cu cîinile prin oraș și să fluieri un cîntec în uitare, în timp ce acasă soția turbă și sparge vesela și îți taie cravatele? Poți să te culci și să dormi liniștit, știind că pe lume e multă suferință și mulți oameni înpotmoliți în ea? Poți să amesteci cu o lingură de lemn borșul de pe plită în timp ce vine, te zgîlțîie și se termină cutremurul? Poți să fii detașat de problemele tale așa cum ești detașat de problemele lumii? Poți să îți privești moartea proprie cum se apropie, cu neutralitate și uimire, de parcă nici viața nu-i a ta și nici lumea nu-i a ta și nici moartea nu-i ta?

– Da.

Когда б знала-ведала
Когда мне умирати
Ай, Боже мой, Боже
Наняла б я плотничка
Гробок сготовати
Ай, Боже мой, Боже

Ляжу сама, помру
Полечу до Бога
Ай, Боже мой, Боже
Я у нашего бога
Велика тревога
Ай, Боже мой, Боже

Травушка шелковая
Ой, росы мои жемчужны

Спусти меня, Господи
С неба – да и на землю
Ай, Боже мой, Боже
С неба – да и на землю
На жёлтый песочек
Ай, Боже мой, Боже

Травушка шелковая
Ой, росы мои жемчужны

 

Nu-i decît

Toată hărmălaia din jurul jurnalistului ucis în consulat, nu-i decît simularea unei reacții diplomatice, de ochii lumii. Așa-numitele sancțiuni contra Rusiei nu-s decît niște războaie economice menite să îngroape definitiv economiile Greciei și Poloniei și n-au nici o legătură cu Crimeea. Finanțarea isteriei fake-news și luptei contra lor nu e decît legitimarea cenzurii. Succesul partidelor populiste nu e decît un camuflaj pentru revenirea naziștilor la putere în Europa.

Mimarea activității de opoziție nu-i decît praf în ochii europenilor. Așa-numitele alegeri parlamentare nu-s decît legitimarea unui regim care se ține pe sistemul penitenciar. Talk-shourile politice nu-s decît un efort de a menține cetățenii activi într-un proces cognitiv care să le creeze iluzia unui sens. Plahotniuc și echipa lui nu-s decît fațada unei grupări care asigură spălarea banilor la nivel global. Așa-numitele investiții străine și eforturile de a le atrage și proteja nu-s decît o permanentă erodare a economiei naționale. Așa-numita cale a patra nu e decît renunțarea definitivă la proiectul de integrare europeană.

Scăderea numărului de clienți nu e decît un efect al încetinirii economice și migrației în masă a persoanelor cu putere de cumpărare.Toate scandalurile din ultimul timp pe care le începe Svetlana, nu-s decît expresia fricii de divorț și de eșec din cauza ridurilor. Agresivitatea lui Boris la birou nu-i decît o răzbunare inconștientă pe faptul că l-am ajutat atunci cînd a avut nevoie. Durerile de stomac din ultima vreme nu-s decît o reacție somatică la stresul provocat de moartea cîinelui. Faptul că vecinul îmi blochează mereu ieșirea în stradă nu-i decît dovada că sistemul nostru de învățămînt e dezastruos. Faptul că Sandu se joacă toată ziua la calculator nu-i decît o reacție de apărare la tensiunea dintre mine și Aliona.

Atingerea unei concluzii nu-i decît semnul resemnării în fața limitelor gîndirii. Dorința de a explica altora cum stau lucrurile nu-i decît expresia condescendenței impuse de orgoliu. Formularea unei afirmații valide nu e decît ignorarea conștientă sau involuntară a componentei care o anulează. Construcția lumii de către copil în jurul conceptelor cu care e hrănit nu e decît umflarea unui zerou, după modelul big-bangului. Moartea nu e decît continuarea călătoriei. Credințele tale despre lumea din jur nu-s decît niște jaluzele care acoperă neantul.

Acest articol nu-i decît un șir de afirmații absurde organizate arbitrar. Acestea nu-s decît niște cuvinte. Azi nu-i decît o zi. Asta nu-i decît o viață. Nu ești decît un om. Totul nu-i decît nimic presărat cu meta.

 

Un titlu care nu atrage atenția și nu se reține

Ții minte, ziua ceea în care nu s-a întîmplat nimic și despre care am uitat absolut totul? Să fi fost acum 10 ani, sau 15 ani, poate 7 ani în urmă. Afară era un anotimp, dar în casă era dimineața tîrziu și cald, soarele deja porăia prin curte. Și eu m-am trezit, poate singur, da poate ne-am trezit doi, nu mai țin minte și am încercat să ne aducem aminte visele, dar am renunțat pentru că se întîmpla o nouă zi și ea cerea atenție.

Poate m-am mai tolănit un pic prin cearșafuri, poate am ridicat de jos cartea scăpată înainte să adorm – ce carte era? Nu țin minte. Și am umblat în chiloți, am ciugulit ceva de pe masă – bobițe de fructe? Resturi de ieri? Am făcut o cafea? Ceva s-a mai întîmplat, ceva lipsit de importanță, ceva neînsoțit de griji sau de impresii.

Și am decis atunci să plecăm, să mergem, să ne ducem în călătorie. Am intrat în apa liniștită a atmosferei de călătorie și undeva ne-am dus. Am pus ceva pe noi, primele haine nimerite sub mînă, cele mai purtate, cele mai murdare, cele mai boțite, cele mai iubite și cele mai urîte haine și am ieșit din casă, fără destinație și fără vre-o determinare să ajungem la ea.

Poate am mai sunat pe cineva, poate pe niște prieteni sau, poate, perechea ceea ciudată, întîlnită în una din zilele trecute la un eveniment în care multă lume a stat și a vorbit. Și am mers într-un loc generic, într-un loc ales pentru lipsa lui de trăsături, pentru faptul că n-are nimic deosebit. Pe drum soarele pătrundea printre nori și printre frunzele copacilor și printre geamurile mașinii și jacheta aninată de cuier și printre mîinile tale sau, poate eram singur, și printre pleoape pătrundea și se juca și nici nu știa dacă era soare de primăvară sau soare de vară sau soare de iarnă sau soare de toamnă sau soare de seară, nu mai ține minte nici el ce era în ziua ceea.

Și am ajuns și probabil ne-am hlizit sau poate am tăcut, dar la sigur am băut ceva – cafea sau ceai – ceva cald, dar nu foarte fierbinte, ceva ce a nimerit în noi la temperatura corpului, de parcă nici nu era străin. Am vorbit cu oameni generici care sunt în așa locuri și ei ne-au spus că e așa o vreme frumoasă, o zi frumoasă de anotimpul în care suntem. Și noi am fost de-acord și am zîmbit și ne-a plăcut unii de alții cu simpatia omului care o să dispară în următoarea clipă pentru totdeauna.

Și am mers mai departe, poate am văzut un loc frumos și ne-am oprit să ne vadă și el, da poate ne-a sunat cineva cu un nimic – că n-am achitat chiria sau că a venit controlorul să vadă contorul sau poate cineva tare a contat pe noi ziua ceea și am pus receptorul, m-am hlizit, un pic m-am simțit vinovat, dar mai mult pentru faptul că nu simțeam nici o vină.

Și ne-am întors și pisicile s-au bucurat și au început să ne împiedice să mergem să deschidem ușa și cîinele gelos și bucuros, în același timp, a început să alerge prin curte ca un zănatic și cumva i-am hrănit, i-am mîngîiat, le-am spus niște vorbe ceva și ei mi-au mieunat, mi-au schelălăit și m-au lăsat să intru în casă. Probabil așa a fost, pentru că nu țin minte nimic din ziua ceea.

Sunt așa zile care nu se țin minte și ziua ceea era anume așa o zi. Și ea mi-a spus asta chiar de dimineață cînd m-am trezit și era clar că azi nu se va întîmpla nimic. Așa că am intrat în casă am pus orezul la fiert sau cartofii la copt sau ceva la prăjit, am spălat niște legume sau poate am comandat o piță și m-am uitat singur sau cu tine sau cu mai mulți prieteni la un film și undeva la bucătărie s-a deschis o sticlă de vin.

Și filmul era de acela despre care oamenii au opinii. Și dacă eram doi, poate că aveam opinii diferite, dar nu cred, pentru că aș ține minte. Și ceva am mai făcut, poate m-am codit, poate am mai strîns de pe jos vre-un obiect și l-am pus în alt punct din spațiu, care era locul lui, am aruncat de pe mine hainele, m-am băgat sub cerașaf sau plapumă, am aprins lampa, am ridicat cartea și am citit, pînă am scăpat-o din mînă.

Cred că așa a fost. O zi care se uită, o zi care niciodată nu vine și niciodată nu trece.

Poate e chiar azi, nu țin minte.

 

 

 

Oprirea monologului interior

(acest fragment l-am publicat ca notă pe facebook în august 2018, pentru că nu aveam acces la acest blog)

…că a fost gol, vă țin la curent cu scorul, dar nu puteți vedea nici un gol.

Și iată că ați privit întreg campionatul. Știți cine a cîștigat, care au fost echipele puternice, care au fost surprizele. Dar nu ați văzut nici un gol. Puteți spune că ați privit cu adevărat campionatul?

Pentru mine proza și din direcția scrisului și din direcția cititului e ca un meci de fotbal. E nevoie de multă construcție – să creezi un personaj real, complex și credibil, să îl pui în conflict cu alte personaje realiste, să îl porți prin diferite situații – dar toată această construcție își are rostul doar dacă există acele momente extraordinare care zguduie ceva în cititor. Astfel de momente pot consta dintr-o singură replică, sau din cîteva fraze sau chiar din cîteva pagini bune, dar ele fac proza să merite să fie citită.

De ce prozatorii nu izolează doar porțiunile extatice? Pentru că asta ar fi deja poezie. Dar și pentru că multe din aceste momente nu sunt posibile fără efortul prozaic ce le țese cuibul. Marii scriitori îți modifică viziunea asupra lumii. Ei o fac nu descriind sau explicînd teoretic lumea nouă – ei te fac să o trăiești. Și asta nu e o metaforă.

Deloc nu e o metaforă. Proza e arta cea mai apropiată de om, pentru că pe tot parcursul vieții în capul nostru curge o poveste. Da ce fac mîine? Mîine am de dus la birou, of, să nu uit încărcătorul, da boul cela de Boris iar o să-mi ceară să rămîn mai tîrziu că e marți… iau-te ce pălărie frumoasă… poate să o sun pe Ana să o întreb de eșarfă, ah e tîrziu…(șamd)

Viața noastră e dominată de text. Identitatea noastră e un text. (Eu sînt Nume, sînt Naționalitate, am studiat Facultate, am Număr de ani de experiență în Domeniu, nu sunt genul de persoană care X, Y, detest oamenii care W, Z, îmi place mult Hobby, sunt de Religie, dar nepracticant, cred că lumea ar fi mai bună dacă Idee Genială șamd).

E ușor să uiți cine ești, de asta noi mereu repetăm acest text. De fiecare dată cînd facem cunoștință cu cineva îi povestim porțiuni din el. Ajustate pentru seducere, desigur.

Și sunt momente pentru dezvăluirea porțiunii profunde de text, a acelui text care neapărat ne descoperă drept fiind nebuni: (Eu cred în reîncarnare/ Lumea e condusă de o conspirație / Eu îs Dumnezeu tu ești Dumnezeu toți suntem Dumnezeu / Sistemele de educație trebuiesc desființate, ele ne distrug copiii / Totul e din cauza petrolului șamd. / fantasma mea e să fac sex în mască cu necunoscuți)

Porțiunea asta de text, care, din anumite motive, am ales să ne facă vulnerabili, are funcția de a ne servi drept esență a identității – mai departe nu ne descriem. Orice text are un sfîrșit și povestea despre identitate de obicei își găsește capătul în extratereștri sau scientologie sau fetișuri. Dar povestind partea asta a textului altuia, noi îl și testăm. Pentru că dacă cineva acceptă nebunia din noi, atunci primim o anumită plăcere (validare) și suntem mai pregătiți să acceptăm nebunia din ei.

Dar de unde apare acest text? Cum ajungem unii să credem în iad și rai, alții în adevărul științific sau că lumea e un Matrix? Din alte texte.

Dacă vom întreba un copil de 4-5 ani cine este el, ne va spune textul învățat de la părinți – Eu sunt Nume, sunt copil, mama mea este, tatăl meu este. După care va urma altă porțiune, proprie – Eu sunt un dragon / batman / Făt Frumos / cosmonaut / polițist / Ursul din Mașa și Ursul.

Sunt două momente spre care vreau să vă îndrept atenția. Primul este că gama de opțiuni e determinată de interaciunea copilului cu alte texte – ai toată libertatea să-ți alegi identitatea, dar numai în cadrul textelor cu care ai intrat în contact.

 

 

Al doilea moment este repetarea unei afirmații de mai sus: textul despre propria identitate se uită ușor. Și la copii transformarea din Dinozaur în Avion și apoi în Baba Hîrca poate să încapă într-un singur minut. De aceea părinții au grijă să le repete copiilor porțiuni din text ca ei să A) îl învețe și B) să învețe să îl repete, ca să nu îl uite. Tu doar ești o fetiță cuminte. Vai, ce frumoasă ești. Tu ai ochi albaștri.

Dar, desigur, nu întreaga noastră viață e făcută din text, sunt momente cînd textul din cap se întrerupe. Aceste momente sunt individuale și aleatorii, dar de multe ori includ orgasmul, beția, privitul unui apus, copleșitul de către un sentiment, meditația, deconectarea (Nu te uita în gol că chemi duxepepustie).

Multe școli vechi spun că omul nici nu poate învăța cu adevărat decît în momentele cînd gîndurile nu mai vin. Cînd capul nu mai e capitala omului. Că doar în așa momente textul identității nu se opune noului și altfelului. (Aha, ai să mă înveți tu pe mine, știu eu foarte bine cine tu ești și de ce umbli cu ideile astea, cîți au fost și o să fie, nu am încredere în oameni ca tine, genul acesta de oameni care, eu nu sunt genul de om care să mă las ademenit în secta asta, zîmbește, zîmbește, dă să mă uit în telefon, of oare cum să scap de aici, am atîtea de făcut, oare ce crede vecinul despre mine, uite la el cum zîmbește ca un tîmpit, trebuie să mă ridic și să plec, dar ce va zice lumea șamd).

Astfel de derulări automate a textului identitar ne închid pentru interacțiunea cu alte texte profunde și ne permit să ne păstrăm coerența și previzibilitatea și să avem succes. Adică să reușim să amăgim oamenii din jur că noi chiar suntem textul pe care îl repetăm.

(…) și ei des scot oamenii din propria poveste și metodele sunt variate – supraoboseala, uimirea cu acțiuni neașteptatea, minunile, partea centrală a cărora nu e focusul, ci anume aruncarea omului din lumea fixă pe care și-a povestit-o, fel de fel de tehnici de meditație. Scoaterea omului din text și aruncarea în neant nu durează mult, omul revine, dar schimbat. Revine cu alt text identitar.
Vai, ai văzut cum s-a schimbat Nume după ce a fost în India. Nu mai folosește cosmetică, se îmbracă ciudat… pestriț… își spală dinții cu o bucată de lemn. Spus în șoaptă. Cu uimire. Cu fascinație amestecată cu frică – oare așa ceva poate să mi se întîmple și mie (să-mi pierd mințile), oare cum ar fi să devin o persoană ca ea. Of, te rog, eu nu sunt așa gen de persoană, eu deja m-am realizat, eu am familie, carieră, copii, toți din jur mă cunosc deja cum sunt, la mine totul e bine, nici nu te gîndi la India, da totuși ce trebuie să se întîmple cu cineva să devină așa?

În toată cașa asta din capul nostru, prozatorul intervine cu text asupra textului. El construiește momentele de deconectare – momentele-wow – momentele cînd gîndurile se opresc – momentele cînd lăsăm cartea din mînă, privim în zare și stăm așa ca niște roboți fără baterie pînă cînd încet revenim la „noi”, de obicei primul cuvînd fiind ceva de genul iba-a-a-a-a-ati, fuck me sau ya-a-a habi-ibi-i…

Nu te uita în gol că îl chemi pe duxepepustii…

Lectura atentă e o înlocuire a monologului interior al cititorului, cu un monolog (redactat, chitit și revăzut atent) al scriitorului. Lectura e o metodă extrem de eficientă de a opri monologul interior, de a opri gîndurile și de a ne lăsa posedați un pic de altcineva. Da, desigur, e interesant să fii personajul care trăiește aventuri, e fascinant să fii Tom Sawyer, e palpitant să fii Scarlett O’Hara, dar pe lîngă acest fiut de altcineva vădit, mai este și fiutul ascuns de altcineva – noi trăim în primul rînd autorul. Noi ne expunem unui monolog care nu e al nostru, descoperim metode de a povesti istoria lui Tom sau a Scarlettei altefel decît am fi capabili.

Ne expunem unor noi cuvinte, noi combinații de cuvinte, noi posibilități de descriere a realității și prin asta a unei noi realități.
Din momentul în care afli cum arată gaița (pasăre) vei începe să o vezi peste tot. Gaița mereu era în jurul tău, dar abia după ce primește nume, ochii tăi încep să o vadă. Un cizmar vede altfel încălțămintea oamenilor, sunt tineri pentru care toate mașinile sun o mașină (mea culpa, eu chiar cînd cineva mă întreabă ce marcă e automobilul meu, uneori spun WV Polo, în loc de Golf), alții determină anul producerii după un fragment din bec. 2 Imaginați-vă că priviți campionatul mondial de fotbal fără goluri. Ați prefera să priviți toate meciurile cu fazele de șterse sau din contra – doar fazele de gol și restul șters. Cred că a doua variantă.
Cu toate că multe goluri nu ar avea la fel de mult sens fără tensiunea, lupta, eliminările, contextul în care sunt marcate.

Una din cele mai interesante lecturi din această vară a fost „Laur”-ul lui Evghenii Vodolazkin. Un autor greluț, care țese încet povestea, folosind subtilități lingvistice duse la extremă. Citindu-l, îmi notam „golurile” sau momentele de aruncare din monolog. Momentele în care am rîs în hohote, momentele în care fără să îmi explic eram extrem de tulburat, momentele în care proza devine monotonă și ritmică, mă ține în transă cîteva pagini și abia după, îmi dau seama că am trăit un moment pentru care ador lectura.
Desigur că astfel de momente sunt individuale și experiența mea nu poate pretinde la valabilitate pentru alți oameni, cu alte lecturi în spate. Dar, aruncîndu-mi privirea asupra notițelor mi-am dat seama că Vodolazkin este intraductibil. La fel ca Andrei Platonov, principala lui resursă transformatoare este ducerea limbii la limită. Și dincolo de limite. Și rusa are limitele ei, iar alte limbi au limitele lor. În plus, Vodolazkin se mai joacă și cu rusa secolului XV. Ea ba apare, ba dispare, ba e amestecată cu dialect ultramodern.

 

 

Eram atunci la București, am intrat în cea mai apropiată librărie și am comparat pasajele din original cu cele traduse în română. O să compar mai jos doar cîteva, pentru că sper la întoarcerea în Moldova să capăt o versiune românească și să analizez minuțios traducerea, fiind un caz extrem de curios de misiune imposibilă.

Cel mai suprinzător, brusc și oarecum nerușinat hohot de rîs, or eram într-o cafenea, singur a fost faza următoarea (spoiler alert):
Preambul: Cartea e despre un vraci-sfînt din Evul Mediu rus. După o fază lungă și chinuitoare în care îi moare soția și copilul și el rămîne închis cu ei în casă refuzînd să-i îngroape și după multe zile și putoare imensă descrisă cu lux de amănunte este scos cu forța de țărani și el urlă înebunit, de el se apropie un bun prieten care e călugăr la o mănăstire și el îl calmează.

După care eroul îi pune o întrebare și acest călugăr din secolul 15 îi răspunde:

что же до воскресения и спасения преставльшиисях раб божиих, то эту информацию я представлю тебе, что называется, тeт-а-тeт

Acest tet-a-tet este atît de neașteptat pe fonul eroului și a limbajului lui slavon încît e una din cele mai bune glume din carte. Și Vodolazkin construiește această glumă atent și perseverent.

Pe tot parcursul cărții el se joacă cu amestecul timpurilor (în pădurea din secolul 15 apar sticle de plastic, de exemplu). Dar înainte de utilizarea acestui tet-a-tete, el ține stilul vechi timp de vreo 20 pagini, de parcă întinde prujina pentru acest cuvînt din final. Și nu doar lingvistic se joacă cu noi, pentru a obține acest efect. Și psihologic, pentru că am fost ținuți multe zile într-o cameră cu doi morți în proces de descompunere, cu eroul principal înebunit. Și el ne scoate cu forța din acea cameră împuțită și din lectura acestor 20 de pagini grele și urît mirositoare și ne relaxează imediat cu acest tet-a-tete.

E un umor foarte complex, care se ține pe multe dimensiuni. Nu e doar contrast – încordare/relaxare, plus afundare totală în lectură și scoatere din ea, nu e doar paradox – dialect rus medieval vs. Anacronicul tet-a-tet, mai sunt șmecherii care lucrează la construcția acestui moment. Cuvîntul apare exact la sfîrșitul capitolului, cînd după 20 de pagini grele privirea noastră laterală vede sfîrșitul. Eu defel nu mă așteptam ca după așa o scenă încărcată, cel mai valoros moment să fie exact la urmă. Ochiul meu deja aluneca la marginea textului cu mișcarea omului supraobosit care cosește ultimul snop. Eu practic nu citeam acele cuvinte dar le lunecam (не читал а уже дочитывал).

În traducerea română acest moment pur și simplu lipsește. Pe lîngă faptul că tot jocul dialect medieval al limbii ruse / rusa modernă nu se regăsește în traducere, nici măcar tet-a-tete-ul nu este păstrat. În versiunea română călugărul spune „între patru ochi”, ștergînd fără urmă un moment extrem de valoros al cărții.

Același călugăr, invită mai tîrziu ceilalți călugări la el în chilie. Călugării se adună și înțeleg că el i-a invitat la moartea lui. Și aici Vodolazkin iarăși e sublim și transformă călugării într-un erou colectiv individual – братия — frăția și frăția asta umblă înco-ncoace pînă:

поняв в чем дело братия зарыдала

Îmi e mai greu să explic de ce acest moment e amuzant. Probabil pentru că în rusă братия e cumva asociată cu conceptele de брат-братан-браток-братан, greu de spus. În orice caz imaginea frăției – erou colectiv – care îngepe nu să plîngă (ar fi fost заплакала), ci să… cum să traduci asta în română? Să urle, să zbiere, a se zgudui de plîns. Greu.

Traducătorul a ales Dîndu-și seama ce era, frații plînseră. Bară.

Ce face Vodolazkin ca prozator cu cititorul? Fiecare ia cît poate duce și ceea pentru ce e pregătit. Pentru mine, la nivelul creativității primitive, combinatorice, a fost plăcerea jocului lingvistic diacronic. El fortifică cu limbajul costrucția lui conceptuală a unei lumi fără timp, în care esențialul e același. În care bolile, suferințele și iluziile sunt aceleași.
Dar pe lîngă umorul nuanțat, Vodolazkin mai atinge niște strune pe care nu le pot explica rațional. Eu nu pot explica rațional de unde mi-a venit nodul în gît și mai nu am început a plînge la schimbul de replici dintre Vraci și Cneaghine:

– Что речеши Арсение? cпросила княгиня.
– Тебе ведомо имя мое, удивился он.

Să fie reacția umilă și curată, combinată cu vechimea slovelor folosite? Nu știu. Nici nu-s sigur că e posibil să înțelegi… pînă la capăt. În proza bună mereu…

 

Muntele inimii în ploaie, în ploaie,
în furtună atunci cînd nimerește
Șuvoaie în suflet se scurg tainic, tainic.

În pustiu suflet pe suflet, atunci cînd se găsește,
Cuvintele îmi sfîșie, sfîșie pieptul, dragă
E o limbă tainică, tainică

Prietenul, dacă te-a invitat ca printre altele, nu te du,
Fără dorință, trandafirul din grădină are țepi,
de la inimă la inimă există o cale,
ce duce de la o inimă la alta, dragă,
e o cale tainică, tainică.

Cînd sturzul cîntă la apus,
cînd întreaga lume se duce la culcare,
Vino, tainic, tainic, tainic,
Fără ca nimeni să vadă, dragă,
Vino tainic.

 

Ziua în care am încetat să-mi fac griji și am îndrăgit știrile false

Mulți cunoscuți de-ai mei au început să vorbească despre fake news. Chiar am fost la lansarea cărții lui Marian Voicu, absolut accidental. Încă n-am citit cartea, dar o recomand cu cea mai mare bucurie. Nu știu dacă ce voi scrie mai jos va ajuta pe cineva să-și umple cu conținut discursul, dar poate, cel puțin va lărgi orizontul discuției.

 

  1. Contextul discuției

Lumea trece printr-un salt tehnologic enorm, dar greu de observat. Mulți îl simt, dar puțini îl înțeleg. Dacă e să reduc la esență, tehnologia nouă este – accesul la date directe despre comportamentul real al majorității oamenilor, cu posibilitate de dezagregare pînă la o persoană, zi de zi.

Niciodată umanitatea nu a cunoscut atîtea despre fiecare om în parte. Pentru științele sociale saltul e ca de la teoria geocentrică la Einstein. Enorm.

Să explic doar un aspect. Pînă acum, ca să afli pulsul societății vizavi de homosexuali, să zicem, aveam doar date secundare. Sociologii produceau date despre ce cred oamenii că ei cred despre ei. Vine un tinerel cu planșetă la ușă și o întreabă pe cheochea Valea – cheoche Vale, da mata respecți homosexualii? Și cheochea Valea zicea – în ochi nu-i văd. Da sîngurică are la gazdă doi artiști talentați și chiar le face ceai dimineața. Îs buni băieții. Acum tineretul e așa, ce să-i faci, zice cheochea Valea. Da în schimb, ce frumos cîntă. Sau din contra – badea Gheorghe zice că tare iubește și tolerează gay-ii, da noaptea umblă prin oraș și îi bate.

De extrem de multe ori răspunsurile oamenilor diferă de la oră la oră, de la operator la operator, de cine mai este în casă, ce vreme e afară și așa mai departe. Și chiar dacă au fost absolut deschiși și sinceri, datele pe care le furnizează sunt – „CEEA CE CRED EI DESPRE EI”. În timp ce acțiunile lor pe internet trădează comportamentul lor real în foarte multe domenii ale vieții. De exemplu despre viața lor sexuală. Despre sănătatea lor. Ce le place, ce urăsc, de ce se tem. Ce venituri reale au. Nu declarate sau doar oficiale. Ce fumează și la ce ore. Și tot așa.

Acum sociologii desigur vor sări în sus ca proștii să explice că datele lor sunt conform metodologiilor, că toate erorile sunt atent eliminate prin metode tainice și chirurgicale, dar asta e bred. Nici un om care ia decizii nu va prefera date sociologice datelor comportamentului pe net. Și supărarea sociologilor e de două ori absurdă pentru că anume acum ei devin foarte importanți. Despre asta poate voi scrie altă dată că și așa mă înșir.

Dar partea asta, sociologică e floare la ureche. Mulți din voi produc date secundare de care nu am idee. Unde ați fost, cît dormiți, la ce oră vă treziți, cîți pași ați făcut, cu ce oameni contactați, fluxurile bănești – ele toate, analizate atent pot da rezultate care depășesc orice înțelegere accesibilă pînă acum. Abia urmează.

 

  1. Date la o parte

Deci. Omenirea a ajuns acum să producă un număr enorm de date extrem de exacte despre (aproape) fiecare membru al ei. Și omenirea nu prea știe ce să facă cu acest cadou din partea lui Dumnezeu. Panica din Congres, cu invitarea lui Zuckerberg, e anume despre asta. Nu despre Putin, fake news (bitch please!) sau Trump. Ci anume despre ce facem cu iaca tăt asta.

E clar că atitudinea moralisto-secoluoptsprezece că oamenii au dreptul și că amendamentul patru și așa mai departe nu merge. La fel cum nu merge cu orice interzicere a unei tehnologii noi. Nu se poate clonare la voi aici în civilizație? Va fi făcută în Somalii, pe vase în apele internaționale, în secret în toate țările. Va fi făcută. Nu vă place că datele voastre pot fi folosite – poftim, interziceți. Dar ele vor fi folosite. În Somalii, pe vase în apele internaționale, în secret în toate țările.

Și SUA și Marea Britanie anume asta au pățit. Fie din întîrziere, fie din cauza existenței statului de drept, au ajuns depășite total de una din Somalii. Și clar că aces la acceste* date acum are doar o parte a societății. Decizia mare, care urmează e – ce parte anume?

Jacek Yerka. Grădina cu patru anotimpuri.

  1. Manipularea e neutră

Manipularea nu e, apriori, nici bună nici rea. E schimbare intenționată de comportament. Fie că guvernul decide să manipuleze șoferii ca aceștia să poarte centuri și să moară mai rar. Fie că Bill Gates vrea să manipuleze părinții din centrul Africii să nu taie clitorul copilelor. Fie că tu vrei să oprești vecinul din dreliuit sîmbăta la 6 dimineața. Toate sunt manipulări.

Accesul la date face manipularea mult mai simplă. Imaginează-ți că știi că vecinul cu dreliul a furat de la lucru două scaune și un ficus. Sau că se uită la gay porn da tatăl logodnicei lui e preot. Sau că se teme de șerpi.

Politicienii mereu au colectat date despre oameni. Mereu au folosit fricile și speranțele lor. Mereu i-au mințit și mereu i-au hrănit cu fake news. Nici unul din aceste instrumente nu e nou. Ce e nou e posibilitatea de a lucra direct și individual cu fiecare om, în baza fricilor și dorințele lor profunde, despre care nici ei uneori nu știu.

Cum e, de exemplu frica de a fi manipulat de Rusia. Sau secret crush-ul pentru Natalia Cheptene. Sau frica că persoana dragă va afla că tu te piși în chiuvetă. Comportamente reale, nu opinii despre sine. Real shit. Ceva cu care se poate de lucrat.

 

  1. Iaca și fake news-ul

Toată isteria legată de fake news are, din cîte văd eu, două funcții principale. Prima – e că guvernele se află în treabă. Adică nu au idee ce să facă, dar finanțează și ei niște activități. A doua e ca sursă de frică.

Problema cu frica e că oamenii o depășesc. Fie că se deprind cu ea. Fie că rutina lucru-supermarket-televizor îi fac să uite. Whatever. De asta cu gestionarea fricilor noastre fiecare guvern serios se ocupă cu cea mai mare atenție.

Cel mai serios guvern, după ce a pierdut sperietoarea ideală – URSS, a avut marele nenoroc (așa s-a întîmplat) să apară terorismul și mai ales al-Qaida. Numa-numa s-au săturat oamenii de al-Qaida, că a apărut (țînchipui?) Statul Islamic cu filmări de cele mai bună calitate, difuzate la toate buletinele de știri. Dar iată că și ISIS, după 10 ani a dispărut. Ce dușman construim? În ce frică investim?

Nu mai e nevoie. Din moment ce se lucrează cu fiecare om individual, nu mai avem nevoie de frici de masă. O ce veste minunată! Cei care se tem de Coreea de Nord vor fi hrăniți cu frică de Coreea de Nord. Cei care se tem de Rusia, vor fi hrăniți cu frica de Rusia. Te temi de accidente – uite ce colecție faină avem. Ești paranoic? Totul în jur va fi fake news.

Fake news-ul e doar o frică. Și cei care „luptă”, o propagă ideal – ei se găsesc unul pe altul, se adună, ceva vorbesc, înțeleg că nimeni n-are idee ce e de făcut și fac toți, împreună, același lucru. Se tem.

 

Soluții?

Ca să propunem soluții, trebuie să definim problema. Eu personal nu văd nici o problemă. Dacă și merită să discutăm ceva în comentarii e anume asta. Să propuneți cum definim problema.

Eu nu văd o problemă. Oamenii au mai descoperit ceva de care nu sunt gata. Nu e prima dată. Dinamita, anthraxul sau bomba nucleară tot nu-s floricele. Omenirea merge mai departe. Adaptanții vor avea pe termen scurt mici avantaje, pe urmă restul se vor adapta și ei. Posibil că invenția va scăpa un pic de sub control și vor muri oameni. Aleator, nedrept și pe neașteptate. Oamenii altfel nici nu prea vor să moară. A mai fost, o să mai fie.

De obicei așa salturi recroiesc lumea.

Totuși.

Da dacă tu vrei să oprești fake news-urile? Să fie totul cum a fost (cînd oare)? Dacă vrei să lupți cu fake news-ul? Dacă ai grant și trebuie să scrii raport?

Iată cîteva idei:

  • Propune interzicerea utilizării emoțiilor în știri și publicitate. Orice apel la emoții este o manipulare a inconștientului.
  • Propune interzicerea fonului muzical în știri.
  • Propune finanțarea cu și mai mulți bani a poliției datelor personale.
  • Propune introducerea pașaportului digital (asta e foarte ironic)
  • Tupa produce o mulțime de materiale în care sparii oamenii cu balonul de săpun „fake news” (prefă-te că nu-ți dai seama că faci, de facto, fake news)
  • Pur și simplu spune tot felul de fraze și cere dreptate cu vocea plină de emoții (unica variantă cît de cît rațională).

 

Tu, totuși, nu ești de-acord

Chiar insist!

 

Мне не нравится лето,
Солнце белого цвета,
Вопросы без ответов,
Небо после рассвета.

Унеси меня ветер
На другую планету,
Только не на эту,
Где я все потерял.
Где я всё потерял…

Где, розовые очки
Моя ракета, где ты
Мое кривое счастье…

Все приборы врут,
Все, кто с нами, умрут,
Кольцевые дороги
Никуда не ведут.