Aceasta a fost ultima picătură. Eu încă așa bătaie de joc n-am văzut.

Ultima acțiune politică a pus capac la toate. Pentru mine personal a fost ultima picătură. Eu multe le înțeleg și le pot accepta, dar așa o bătaie de joc în așa hal – asta e culmea. Ei chiar cred că cetățenii vor înghite totul? Ei chiar cred că pot minți fără măsură doar pentru că oponenții lor sunt și mai cinici?

Adică, după tot ceea ce s-a întîmplat în ultimii ani, să ieși și să faci cu non-șalanță promisiuni de viitor? Eu chiar nu înțeleg – cineva îi mai crede? Mă uit la oamenii de pe facebook și mi se face silă de unele comentarii. În ce țară trăim! Și acești oameni sunt vecinii, prietenii, neamurile noastre.

Dacă mai lăsăm așa situația să degradeze, nu se vor mai schimba degrabă lucrurile. Și cînd mă gîndesc la asta – îmi vine să turb. Adică chiar sub ochii noștri are loc această comedie și noi facem share la mîțișori. Păi ei anume asta și vor.

Și acești oameni sunt prietenii, vecinii rudele noastre. Ei chiar cred că noi vom înghite totul? Ultima acțiune a pus capac la toate.

De fapt, să recunoaștem, noi, oamenii care știm cît de cît situația reală, pe teren, la altceva nici nu ne puteam aștepta, la ce se întîmplă acum în lume. Nu totul încă e pierdut, dar e clar că nimic nu mai poate fi salvat. Adică chiar sub ochii noștri are loc această comedie și noi facem share la mîțișori. În ce țară trăim! Eu multe le înțeleg și le pot accepta, dar așa o bătaie de joc în așa hal – asta e culmea.

Ei chiar cred că pot minți fără măsură doar pentru că oponenții lor sunt și mai cinici? Dacă mai lăsăm așa situația să degradeze, nu se vor mai schimba degrabă lucrurile. Ultima acțiune a pus capac la toate. Ipocrizia fără limite a atins noi culmi, care sunt posibile doar într-o țară fără cetățeni. Și cînd mă gîndesc la asta – îmi vine să turb.

Pentru mine personal a fost ultima picătură. Pentru mine personal a fost ultima picătură. Ultima picătură. Pentru mine. Personal. Eu multe le înțeleg și le pot accepta, dar așa o bătaie de joc în așa hal – asta e culmea. Pentru mine personal a fost ultima picătură. Eu multe le înțeleg și le pot accepta, dar pentru mine personal asta a fost ultima picătură.

Așa o bătaie de picătură în așa personal – asta e culmea. Pentru mine picătură asta a fost o bătaie de personal. Eu multe le accept și multe le ultima picătură, dar joc în bătaie personal nu pot accepta. Pentru mine. Eu multe le pot bate în picătură și personal joc, dar asta e culmea. Eu culmea personal picătură pentru mine bătaie.

Așa o picătură de joc pentru mine – asta e culmea.

 

Principalu totul să fibă bine

El vroia să fie liber. Să poată merge în week-end la Milano să își cumpere costume și ceasuri. Să nu știe cîți bani are pe card. Să își ia mașina ceea, ca la Ghena. Să închirieze apartamentul în penthouse-ul blocului din centru. Lîngă Ana. Să meargă în Maldive, să călătorească prin Tailanda și Indonezia. Să pună de acolo fotografii pe instagram. El vroia să fie mereu în țări în care nimeni nu-l știe și tuturor li-i totuna de viața lui.

Ea vroia să îi hrăneacă mai bine. Măcar o dată pe săptămînă să fie pește și fructe proaspete – zilnic. Și vroia Xenia să nu mai plîngă noaptea prin somn. Și vroia să fie iar cald, ca să nu înghețe la primblare. Și vroia să vină măcar cineva să o viziteze, măcar și Nana Nina, nu contează. Și să vină paznicul să spună față de toți că are un vizitator. Și cărți noi la bibliotecă ar fi bine.

Yenice, Aksaray

Ea vroia primblare prin pădure. Ea vroia să fie muzică și să nu fie oameni. Ea vroia să fie soare și să fie cîntece de păsări. Vroia bîzîit de gîngănii și ținuturi de mînă. Ea vroia fluturi și pupuri. Din cei mici alb-verzui și mari, cu aripi roșii, negre și galbene. Ea vroia să simtă dacă florile de toamnă au miros. Ea vroia foșnet de frunze și să se oprească timpul. Ea vroia să îi trezești amintiri uitate. Amintiri care încă n-au fost.

Ei vroiau dreptate. Vroiau să obțină ceea ce era, de drept, a lor. Vroiau să învingă. Sistemul, avocații, procurorii, dar mai ales pe ceilalți. Ei vroiau răzbunare, dar nu cu răutate, ci corectă. Ei vroiau ceea pentru ce au muncit atîta și le-a fost luat. Ei vroiau să își recapete proprietățile și liniștea. Ei vroiau să nu mai fie compătimiți.

El vroia să-l lase toți în pace. Și să poată merge fără cîrje. El vroia să aibă prieteni. El vroia lumea să nu îl privească cu dispreț în stradă și vroia un palton nou. Nu nou, măcar cît de cît. Și o ladă de vodcă. Nu, două. Și să se întoarcă femeia ceea, cum o chema, să facă curat în casă, să facă mîncare. Și să i se ierte datoriile. Și să fie iar copil să meargă la cules mere cu clasa. Și să fie și Lenuța cu ei. Și să fumeze cu pațanii în curtea școlii și să spună bancuri porcoase și să scuipe. Și să alerge la vale. Din toată viteza.

El vroia să iasă cumva din tăt asta. Să încerce să strîngă niște bani în secret și să o frece undeva în străinătate să scape de ei. Să uite toți de el și să nu-l caute. Și să îi permită să-și ieie cu el familia și să-i lase în pace părinții. Și cîinii, cumva și cîinii să-i ieie. De-amu colecția de arme și vinuri, Dumnezeu cu dînsele. Da măcar familia și cîinii și pe dînsu să-l lase să plece și să scape.

Ea vroia vecinii să înceteze să fumeze, să beie și să strige. Vroia ca poliția să ia măsuri. Și protecția socială să le ieie copilul, măcar cineva să aibă grijă de el. Și vecinii să nu o privească cu ură cînd cheamă poliția și protecția socială. Și vroia ca oamenii să iasă la subotnicele pe care le organiza, măcar o dată. Și măcar o dată cineva să aprecieze că mătură scara de 15 ani, ca să trăiască ca oamenii. Ea vroia să se schimbe mentalitatea și toți să devină ca dînsa.

El vroia la sală. Vroia să slăbească. Și vroia alt lucru. Sau măcar să fie promovat. Sau măcar salariul să i-l mărească. Și vroia o vacanță, să vină mai repede luna iulie. Și vroia să atingă vînzările pentru bonus. Și vroia pantofi noi. Și un costum n-ar strica. Și un pokeraș seara cu băieții, da să nu-și deie sama Antonina. Și o mașină nouă. Și să doarmă opt ore pe zi. Măcar o dată pe săptămînă. Și să lase băutul. Și să slăbească, măcar opt kilograme. Și să meargă măcar o dată pe lună la sală, dacă tot plătește abonamentul cela dolbanăi.

Un om avea doi fii. Și ducîndu-se la cel dintîi, i-a spus: Fiule, du-te azi și lucrează în via mea. Iar el, răspunzînd, a zis: Mă duc, Doamne, și nu s-a dus. Mergînd la al doilea, i-a zis tot așa; acesta, răspunzînd, a zis: Nu vreau, apoi, căindu-se, s-a dus.

 

Eu, naprimer, cred că tu n-ai soviste

– Au poți sta cu mîinile în sîn, cînd țara se fură? Oare poți să nu faci nimic, cînd vezi cum instituțiile statului se erodează permanent? Poți să te prefaci că nu vezi cum pădurile sunt ciopîrțite și privatizate de lacomi imbecili? Poți să te ascunzi cu capul în nisip, sperînd că tăvălugul dictaturii nu te va atinge? Poți să privești seriale și să mănînci pînă peste poate, în timp ce în Yemen mii de copii suferă de foame sub bombardamente? Poți să citești cărți și să bei bere cu prietenii, în timp ce în Myanmar are loc expulzarea forțată a poporului Rohingya?

– Poți să continui să bei apă din sticle de plastic, știind că oceanele sunt poluate și degrabă vom rămîne fără pești în ele? Poți să continui să fumezi, știind că prin asta îți crești șansele de cancer ție și celor apropiați? Poți să faci pasiv scroll, cînd vezi imaginea unui copil bolnav și apeluri disperate pentru ajutor pe facebook? Poți să filmezi cu telefonul cum niște oameni răniți încearcă singuri să iasă dintr-un automobil accidentat?

– Poți să te faci că nu observi și nu știi, cînd ai înțeles de mult de-amu că Natașa o intrat în butîlcă? Poți să îți cauți de treabă și să nu intervii cînd știi că Vova e depependent de aparatele de jocuri? Poți să nu-ți ajuți cumătrul și să-i spui că nu ai o lețcaie, chiar dacă ai pus de-o parte niște bani? Poți să te duci la primblare cu cîinile prin oraș și să fluieri un cîntec în uitare, în timp ce acasă soția turbă și sparge vesela și îți taie cravatele? Poți să te culci și să dormi liniștit, știind că pe lume e multă suferință și mulți oameni înpotmoliți în ea? Poți să amesteci cu o lingură de lemn borșul de pe plită în timp ce vine, te zgîlțîie și se termină cutremurul? Poți să fii detașat de problemele tale așa cum ești detașat de problemele lumii? Poți să îți privești moartea proprie cum se apropie, cu neutralitate și uimire, de parcă nici viața nu-i a ta și nici lumea nu-i a ta și nici moartea nu-i ta?

– Da.

Когда б знала-ведала
Когда мне умирати
Ай, Боже мой, Боже
Наняла б я плотничка
Гробок сготовати
Ай, Боже мой, Боже

Ляжу сама, помру
Полечу до Бога
Ай, Боже мой, Боже
Я у нашего бога
Велика тревога
Ай, Боже мой, Боже

Травушка шелковая
Ой, росы мои жемчужны

Спусти меня, Господи
С неба – да и на землю
Ай, Боже мой, Боже
С неба – да и на землю
На жёлтый песочек
Ай, Боже мой, Боже

Травушка шелковая
Ой, росы мои жемчужны

 

Nu-i decît

Toată hărmălaia din jurul jurnalistului ucis în consulat, nu-i decît simularea unei reacții diplomatice, de ochii lumii. Așa-numitele sancțiuni contra Rusiei nu-s decît niște războaie economice menite să îngroape definitiv economiile Greciei și Poloniei și n-au nici o legătură cu Crimeea. Finanțarea isteriei fake-news și luptei contra lor nu e decît legitimarea cenzurii. Succesul partidelor populiste nu e decît un camuflaj pentru revenirea naziștilor la putere în Europa.

Mimarea activității de opoziție nu-i decît praf în ochii europenilor. Așa-numitele alegeri parlamentare nu-s decît legitimarea unui regim care se ține pe sistemul penitenciar. Talk-shourile politice nu-s decît un efort de a menține cetățenii activi într-un proces cognitiv care să le creeze iluzia unui sens. Plahotniuc și echipa lui nu-s decît fațada unei grupări care asigură spălarea banilor la nivel global. Așa-numitele investiții străine și eforturile de a le atrage și proteja nu-s decît o permanentă erodare a economiei naționale. Așa-numita cale a patra nu e decît renunțarea definitivă la proiectul de integrare europeană.

Scăderea numărului de clienți nu e decît un efect al încetinirii economice și migrației în masă a persoanelor cu putere de cumpărare.Toate scandalurile din ultimul timp pe care le începe Svetlana, nu-s decît expresia fricii de divorț și de eșec din cauza ridurilor. Agresivitatea lui Boris la birou nu-i decît o răzbunare inconștientă pe faptul că l-am ajutat atunci cînd a avut nevoie. Durerile de stomac din ultima vreme nu-s decît o reacție somatică la stresul provocat de moartea cîinelui. Faptul că vecinul îmi blochează mereu ieșirea în stradă nu-i decît dovada că sistemul nostru de învățămînt e dezastruos. Faptul că Sandu se joacă toată ziua la calculator nu-i decît o reacție de apărare la tensiunea dintre mine și Aliona.

Atingerea unei concluzii nu-i decît semnul resemnării în fața limitelor gîndirii. Dorința de a explica altora cum stau lucrurile nu-i decît expresia condescendenței impuse de orgoliu. Formularea unei afirmații valide nu e decît ignorarea conștientă sau involuntară a componentei care o anulează. Construcția lumii de către copil în jurul conceptelor cu care e hrănit nu e decît umflarea unui zerou, după modelul big-bangului. Moartea nu e decît continuarea călătoriei. Credințele tale despre lumea din jur nu-s decît niște jaluzele care acoperă neantul.

Acest articol nu-i decît un șir de afirmații absurde organizate arbitrar. Acestea nu-s decît niște cuvinte. Azi nu-i decît o zi. Asta nu-i decît o viață. Nu ești decît un om. Totul nu-i decît nimic presărat cu meta.

 

Un titlu care nu atrage atenția și nu se reține

Ții minte, ziua ceea în care nu s-a întîmplat nimic și despre care am uitat absolut totul? Să fi fost acum 10 ani, sau 15 ani, poate 7 ani în urmă. Afară era un anotimp, dar în casă era dimineața tîrziu și cald, soarele deja porăia prin curte. Și eu m-am trezit, poate singur, da poate ne-am trezit doi, nu mai țin minte și am încercat să ne aducem aminte visele, dar am renunțat pentru că se întîmpla o nouă zi și ea cerea atenție.

Poate m-am mai tolănit un pic prin cearșafuri, poate am ridicat de jos cartea scăpată înainte să adorm – ce carte era? Nu țin minte. Și am umblat în chiloți, am ciugulit ceva de pe masă – bobițe de fructe? Resturi de ieri? Am făcut o cafea? Ceva s-a mai întîmplat, ceva lipsit de importanță, ceva neînsoțit de griji sau de impresii.

Și am decis atunci să plecăm, să mergem, să ne ducem în călătorie. Am intrat în apa liniștită a atmosferei de călătorie și undeva ne-am dus. Am pus ceva pe noi, primele haine nimerite sub mînă, cele mai purtate, cele mai murdare, cele mai boțite, cele mai iubite și cele mai urîte haine și am ieșit din casă, fără destinație și fără vre-o determinare să ajungem la ea.

Poate am mai sunat pe cineva, poate pe niște prieteni sau, poate, perechea ceea ciudată, întîlnită în una din zilele trecute la un eveniment în care multă lume a stat și a vorbit. Și am mers într-un loc generic, într-un loc ales pentru lipsa lui de trăsături, pentru faptul că n-are nimic deosebit. Pe drum soarele pătrundea printre nori și printre frunzele copacilor și printre geamurile mașinii și jacheta aninată de cuier și printre mîinile tale sau, poate eram singur, și printre pleoape pătrundea și se juca și nici nu știa dacă era soare de primăvară sau soare de vară sau soare de iarnă sau soare de toamnă sau soare de seară, nu mai ține minte nici el ce era în ziua ceea.

Și am ajuns și probabil ne-am hlizit sau poate am tăcut, dar la sigur am băut ceva – cafea sau ceai – ceva cald, dar nu foarte fierbinte, ceva ce a nimerit în noi la temperatura corpului, de parcă nici nu era străin. Am vorbit cu oameni generici care sunt în așa locuri și ei ne-au spus că e așa o vreme frumoasă, o zi frumoasă de anotimpul în care suntem. Și noi am fost de-acord și am zîmbit și ne-a plăcut unii de alții cu simpatia omului care o să dispară în următoarea clipă pentru totdeauna.

Și am mers mai departe, poate am văzut un loc frumos și ne-am oprit să ne vadă și el, da poate ne-a sunat cineva cu un nimic – că n-am achitat chiria sau că a venit controlorul să vadă contorul sau poate cineva tare a contat pe noi ziua ceea și am pus receptorul, m-am hlizit, un pic m-am simțit vinovat, dar mai mult pentru faptul că nu simțeam nici o vină.

Și ne-am întors și pisicile s-au bucurat și au început să ne împiedice să mergem să deschidem ușa și cîinele gelos și bucuros, în același timp, a început să alerge prin curte ca un zănatic și cumva i-am hrănit, i-am mîngîiat, le-am spus niște vorbe ceva și ei mi-au mieunat, mi-au schelălăit și m-au lăsat să intru în casă. Probabil așa a fost, pentru că nu țin minte nimic din ziua ceea.

Sunt așa zile care nu se țin minte și ziua ceea era anume așa o zi. Și ea mi-a spus asta chiar de dimineață cînd m-am trezit și era clar că azi nu se va întîmpla nimic. Așa că am intrat în casă am pus orezul la fiert sau cartofii la copt sau ceva la prăjit, am spălat niște legume sau poate am comandat o piță și m-am uitat singur sau cu tine sau cu mai mulți prieteni la un film și undeva la bucătărie s-a deschis o sticlă de vin.

Și filmul era de acela despre care oamenii au opinii. Și dacă eram doi, poate că aveam opinii diferite, dar nu cred, pentru că aș ține minte. Și ceva am mai făcut, poate m-am codit, poate am mai strîns de pe jos vre-un obiect și l-am pus în alt punct din spațiu, care era locul lui, am aruncat de pe mine hainele, m-am băgat sub cerașaf sau plapumă, am aprins lampa, am ridicat cartea și am citit, pînă am scăpat-o din mînă.

Cred că așa a fost. O zi care se uită, o zi care niciodată nu vine și niciodată nu trece.

Poate e chiar azi, nu țin minte.