Pentru ură, tastați 3

N.B. Eu nu mai scriu demult la teme de actualitate. În primul rînd, actualitatea e plictisitoare și în al doilea mi-s indiferente spectacolele politice din ultimele două sezoane. De aceea prefer să scriu despre cele veșnice. Sau despre Veniamin Cojuharschi. Azi e excepție pentru că azi tăcerea tot răsună. Cum văd eu lucrurile:

Decizia primei instanțe de a anula alegerile din Chișinău e absurdă din aproape toate punctele de vedere.

În primul rînd e absurdă din punct de vedere juridic. Dacă acțiunile unui concurent electoral pot duce la anularea de tot a alegerilor, orice concurent electoral care simte că va pierde în turul 2 va fi foarte motivat să încalce legea și să anuleze alegerile. Adică? Adică #naprimer Vasile ajunge în turul doi contra Elizavetei. Și știe că Elizaveta are 60% din intenția de vot și el, Vasile, pierde. Sîmbăta înaintea votului el va face agitație, va publica fotografii cu Jacinda Ardern sau Camila Vallejo și gata. Alegeri anulate. Serios?!

Poți sancționa concurentul, dar nu anulezi din cauza acțiunilor lui de tot alegerile. Cu același succes dacă un șofer încalcă regulile ai putea dispune închiderea drumului.

Într-al doilea rînd e absurdă din punct de vedere al interesului politic al puterii. Alegerile neașteptate – prezidențiale, locale anticipate – au avut tot timpul în sistemul lui Plahotniuc rolul de a slei partidele cherite de opoziție de energie și puteri și menținerea lor într-un joc energofag cu sumă zero. Și coordonatorul numai-numai s-a lăudat la toată lumea că Moldova e democrație pentru că primele „alegeri” le-a cîștigat „opoziția” de stînga, iar secundele „alegeri” – „opoziția” de dreapta. Și acum baț! – și acest instrument de calmare a spiritelor nu doar că e anulat, dar chiar transformat în catalizator de protest.

Gibisiul e în jocriză.

Dar acum apare întrebarea – greșeala asta absurdă, odată făcută (inițiată de vreun „strateg” pedejos din zona femidei) – devine o oportunitate? Pentru că toată Europa deja e în capul lui Plahotniuc, toți cer direct acestuia să intervină în justiție să facă dreptatea înapoi (sceneta asta în sine e adorabilă, desigur) – mulțimea s-a trezit, chiar și Viorel Mardare s-a enervat – orice ar face puterea deja nu va putea atenua pierderile.

Și cine nu adoră momentele cînd poți să faci orice? Eu aș vrea să pot să fac orice.

Situația singură cere agravarea crizei. Menținerea deciziei evident injuste, evident aberante, evident nedrepte și intrarea în regim de criză politică. Regimul preferat de acțiune al gibisiului – cînd totul e alb-negru, toată lumea se împarte în dușmani și aliați, cînd e clar ce înseamnă victoria și war-roomul are luminile mereu aprinse.

Și cam demult nu a fost război politic, chiar dacă Lupu nu îl oprește.

Și cine vor fi oponenții? Cîțivaisprezece ambasadori leșinați de cald, cu staffuri în concedii, două partiduțe și șase onegeuri? De-o plăcere. Mai ales că pînă la urmă este ieșirea pe din dos – sabia damocliană a căderii Moldovei în sfera de influență a Rusiei. Dar asta e decizie prea extraterestră, chiar și pentru jucătorii de poker.

Unicul cîștigător clar este primarul ales Năstase. În loc să stea acum în primăria pustie, încercînd să convingă oamenii să îl ajute, în cîteva luni rămase să înțeleagă pe ce lume se află, el e în centrul atenției europene, în rolul pozitiv de luptător cu mafia, cu tirania și corupția. Cel mai bun rol posibil pentru calitățile de care dispune.

Față de protestul trist din timpul conferinței Parteneriatului Estic cu Provocările de Securitate Externe, cel de ieri a avut un iz puternic de 6 aprilie 2009. Și un număr admirabil de oameni enervați.

BEFORE (sursa foto – Ziarul National)

 

AFTER (sursa foto pagina FB a Maiei Sandu)

Dar cum a fost posibil ca mecanismul „statului capturat” să eșueze de atîtea ori la rînd – cu stabilirea alegerilor, cu candidatul „independent”, cu interceptarea cu mama, cu victoria celui mai nesuferit oponent în turul doi și apoi, iată!, cu această decizie absurdissimă a primei instanțe?

Verisiunea de serviciu, cea mai importantă, desigur este prostia și incompetența. Nouă ne place să credem că acolo sus stă un computer mare-mare, care e tare deștept, dar cînd vezi cum se face salamul nu mai ai iluzii privind IQ-ul. Sus ajung luptătorii, nu gînditorii. Și cînd ajung sus, luptătorii trebuie să caute creierul și să-l folosească. Și e tare greu. Mai ales într-un sistem ultra-centralizat, unde nimeni în jur nu-și asumă nimic fără APROBAT DE SUS. Și Cel de Sus obosește. El are capacitatea de a lua 5-7 decizii pe zi, dar vin cîte 25-30. Omul obosește, aiurește, se enervează, ia decizii alehamite, ia decizii proaste.

Asta-i situația.

E în interesul opoziției ca validarea să întîrzie cît mai mult. Recuzarea, amînarea, toate instrumentele vor fi folosite. Puterea, din contra va încerca să urgenteze validarea ca să stingă rugul, cît mocnește. Și să intrăm în vară cu status-quo. Pînă la alegeri, cine va mai ține minte numele Berdilo?

P.S. Curtea de a Apel a menținut decizia primei instanțe și nu a validat mandatul de primar al lui Andrei Năstase.

 

 

Viața de după moartea politică

Nu intenționez să te jignesc, dragă politician. Tu ai dus în cîrcă ura și dragostea unui popor balcanic, manifestarea colectivă preferată a căruia e bășcălia. Nu e o soartă ușoară. 

Dar, vai! Ai murit politic. Ratingul tău, cîndva falnic și măreț, acum se zbate între zero și zero întreg și unu procente. Jurnaliștii trec pe alături, alergînd după alte capete vorbitoare. Colegii de politică ling alte funduri. Oamenii de afaceri zîmbesc curtenitor, dar nu se rețin lîngă tine.

Ce-i de făcut?

Calea durerii veșnice a rămînerii în politică

Dacă nu te-ai născut nemuritor și indestructibil, ca Iliescu sau Diacov, insistența rămînerii în politică va arăta jalnic. Snegur, Tarlev, Băsescu, Sakașvili și mulți-mulți alții ne-au demonstrat cît de lungă poate fi moartea. Vei încerca să ridici ratingul din toate puterile, vei epuiza lista de telefoane, poate chiar vei umbla la rezerva financiară, dar degeaba. Oamenii nu te mai votează, puterea nu se mai întoarce în mîinile tale puhave. Tu, care erai cîndva viitorul, te-ai prefăcut în trecut. Brusc și nemilos.

Da, în jurul tău au rămas 3-4 oameni extrem de loiali care dau din cap, aidoma cățelului de lîngă parbriz. Da, ei repetă că totul e bine sau că acest bine e la orizont. Nu-i crede.

Dacă nu poți face nimic-nimicuța în afară de politică, e timpul să devii vasalul cuiva. Tu știi al cui. Al celui care are viitorul. Care împarte promisiuni, funcții. Care adună acum voturi, resurse, speranțe de la cetățeni. El e la modă. Gîdilă-i orgoliul.

Îi va place să îți simtă gudurarea. Va dori să te poarte, ca pe o bijuterie. Va aprecia faptul că tu deja știi ce și cum, că oamenii te cunosc, că „tu poți mobiliza un anumit segment”. (Noi cu tine știm că nu mai poți mobiliza nici măcar un punct, nu încă segment, dar asta e formula politicoasă în discuția despre morții politici). Convinge – obține locul cela de ministru, ambasador sau vice-ceva pe reforma unui domeniu aleator vital pentru parcursul.

Înghite mîndria și fă asta. Poate, cu timpul, poate cu anii, poate oamenii vor înțelege… Speră. Rămîi în politică și fugărește-te după stafia puterii. Cel puțin, în grămăjoara instituțională mică oferită, vei sta în vîrfuleț, o să fii șeful.

 

Calea revenirii în rai

Hai să recunoaștem – politica e iadul. Tu ai ales, cîndva, în tinerețe sau în criza vîrstei oarecare această cale, ai călcat greșit și ai lunecat în imoralitate, corupție, fățărnicie, cruzime și mîndrie. Ai descoperit că poți face lucruri rele și să dormi liniștit. Că nu ești cel care erai. Că unii știu despre tine ceea ce nu ai dori să afle părinții sau copiii tăi. Și parcă nu ai făcut mari crime, nimic deosebit de alții, dar poveștile care nu vor intra în biografie ar ocupa mai multe pagini ca biografia. Știi asta.

Există  întoarcere în rai?

Moldovenii nu au inventat politica. La fel ca multe alte lucruri. Aproape toate lucrurile. Așa că e bine să ne uităm la potlogarii din țările dezvoltate ca să vedem ce fac ei după ce Zeița Puterii dă drumul la apă.

Calea Academică

Președinții SUA, după mandat, nu se prea zbat pentru locuri în senat sau congres, precum o fac colegii lor balcano-caucazici. Ei și-au atins apogeul și nu vor să eclipseze prostiile spuse în calitate de președinți cu prostii spuse în altă calitate.

În primul rînd, construiesc o bibliotecă. Pentru că oamenii uită, iar momentele tale de glorie au trecut. Dacă nu te vei ocupa tu de documentarea, colectarea, stocarea, arhivarea și punerea în valoare a informațiilor și documentelor despre activitatea ta – nimeni nu o va face. Și asta chiar e util.

Poate noi nu putem aprecia acum apariția unei Biblioteci Prezidențiale cu Colecția Snegur, Colecția Voronin sau Colecția Lucinschii, dar după 25-50 de ani, cînd generația urii va fi înlocuită – Domnului să ne rugăm – cu generația relaxării – cuiva îi va fi foarte interesant să urmărească viața noastră, a dinozaurilor.

Mergi în aule. Mergi la studenți, povestește-le despre succese, aprinde-le ochii, motivează-i. Răspunde-le la întrebări, povestește-le despre eșecuri – spune-le ce ai învățat în viața politică. În ce rahaturi să nu calce.

Creează sau alătură-te unor centre de cercetare sau de consultanță în politici publice. Nimeni nu se așteaptă să excelezi în aceste domenii. Știm bine că nimic nou nu mai poate fi stors din neuronii tăi trecuți prin politică, dar prezența ta acolo va da seriozitate, statut și va permite, poate, să fie evitate unele erori sau iluzii.

 

Calea Afacerilor

Da, viața s-a aranjat așa încît nu ai, de fapt, o profesie. Nu poți ciopli în lemn, nu poți instala un Windows, nu poți fi șofer de macara. Nimeni nu angajează în funcția de politician. Experiența ta nu trebuie nimănui.

Dar tu ai anumite abilități în management. Nu mari, dar tot ceva. Știi cum se alocă bugete. Cum se fac achiziții. Cum se acoperă cheltuielile nejustificate. Și mai ales – știi oamenii din sistem. Multe companii au nevoie de tine. Nu lăsa pauza să se lungească. Acum, cît încă oamenii țin minte că ai fost președinte, premier sau primar – încă mai poți găsi un naiv care crede că știi chestii. Că te pricepi la lucruri.

Mergi în compania ei sau a lui ca director pe dezvoltare. Și cînd nimeni nu te vede, pe ascuns – învață. Află cum funcționează compania, ce cere piața, ce face competiția – tu poți învăța asta. Vezi cum și cui anume face compania vînzări. Încearcă să ajuți compania înainte ca toți să înțeleagă că ești un balast.

Nu deschide propria afacere imediat după ce ai fost demnitar! Este un mic secret pe care îl știi, dar preferi să îl uiți. În companiile private cheltui cît mai puțini bani și cîștigi cît mai mulți. Exact invers decît instituțiile de stat. Acolo cît mai mult cheltui cu atît mai mult primești în bugetul viitor. Tu nu ai nici o șansă în business, dacă faci trecerea brusc. Învață.

Calea Salvării Lumii

Mai este calea decentă a binefacerii. Fondul Numelui Prenumelui tău poate salva lumea. Poate aduce apă potabilă acolo unde nu e. Poate aduce dragoste copiilor orfani. Pote aduce locuri de muncă persoanelor dezavantajate. Poate salva Șoimul Dunărean de la dispariție. Poate reanima limba găgăuză. Tu ai numele, credibilitatea și relațiile să salvezi bucățica ta preferată de lume.

Și culmea – pe banii altora! Exact cum te-ai obișnuit.

Dar indiferent de calea decentă aleasă – revino la tine. Viața politică nu e viață. Citește, călătorește, fă prostii, reconectează-te cu prietenii de pînă la, mergi în locurile care. N-a rămas mult. Învață din prima moarte.

P.S. da tu inițial nu ai pus un alt muzon la urmă?

 

 

Eu permanent devin

– Eu nu exist. Eu permanent devin. Chiar și acum mîna îmi scrie gînduri depășite. Mintea e în altă parte, scrisul întîrzie, eu sunt altcineva.

Matilda nu a spus nimic.

Veniamin a continuat:

– Permanent devin, niciodată nu reușesc să exist. Să mă ajung din urmă.  Tu crezi că mă vezi, dar pînă mă vezi eu deja sunt altul. Și nici măcar nu țin minte cine eram.

Pe obrazul umflat al Matildei se prelingea în zvîcniri o lacrimă.

– Tu vrei să spui că nu mă iubești?

– Nu, Matiușca, din contra. Eu tare, tare…

Matilda a izbucnit în hohote și Veniamin știa că n-are cum să fie auzit. Nici de ea și nici de el.

– …eu tare, tare nu vreu să-ți spun asta.

Matilda știa. Demult știa. De-odată știa. Veniamin încă nu devenise omul cela care nu o iubea, dar Matilda știa. Omul Cela unea toți bărbații din viața ei ca o ață ce trece prin gămăliile a 23 de ace. Ace de diferite dimensiuni, care mai tocite, care mai subțiri, dar ața e aceeași. Cînd intra ața în ac, apărea Omul Cela.

El era unul singur. El intra în iubitul ei și iubitul ei devenea Omul Cela. Om care nu-și găsește locul, om care nu găsește cuvintele, om care nu găsește ieșirea, om care nu-i mai găsește ochii, om care nu-i mai găsește buzele, om care nu o mai există. Cuvintele cu care Omul Cela îi fura bărbatul erau diferite. Care mai deștepte, care mai prostești, care mai elegante, care mai dure. De parcă Omul Cela venea cu mesajul, dar folosea bagajul de cuvinte local. 

Știa că în spatele fiecărui bărbat care o anina pe stradă sau o curta la universitate e, de fapt, Omul Cela. Că el se folosește de bărbați ca de măști și se joacă cu ea. Un joc crud, în care Matilda mereu pierde. Jocul de-a privirea, jocul de-a uitarea, jocul de-a prefăcutul că nu știi, jocul de-a de data asta e altfel, jocul de-a mereu va fi așa.

Și nu, nu era ca în copilărie. Atunci mama ieșea în prag și striga „Maaaa-tiii-ldaaaaa-aaaa-moooi”, copiii alergau acasă și toate jocurile se terminau brusc. Nu.

Jocul de-a mereu va fi așa se termina lent, lung și trist ca un scîrțîit de frînă. Iubitul dispărea ca zăpada – Omul Cela deja rînjea victorios de sub privirile vinovate, iar lîngă tulpinile copacilor încă mai rămîneau mormane netopite de iubire. 

Matilda se uita la mormane, încercînd să-și imagineze fața iubitului, dar acolo era doar Omul Cela.

– Înțelegi? întrebă Veniamin care simțea că devine din ce în ce mai tîmpit.

– Înțelegi? Întreba Omul Cela care nu simțea nimic.

– Înțelegi? întreba inima care purta 23 de ace.

– Înțelegi? Întreba lacrima care a desenat pe obrazul ei bombat semnul întrebării și apoi a căzut ca un punct.

Matilda a răsuflat adînc și a spus.

– Înțeleg, Veniamin, înțeleg. Dar vreu să te rog un ultim lucru.

– Ce?

– Ia-mi, ca amintire, o înghețată.

 

 

 

Pe piatra asta voi zidi o carte

Dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău, ai fi simțit seara tîrziu, cam după 11, vibrațiile pașilor lui Veniamin Cojuharschii. La început te-ai fi întrebat dacă chiar sunt pași de om sau doar bătaie de vînt. Apoi ar fi apărut dubii privind mișcarea pașilor – se apropie, se îndepărtează, merg pe loc sau tropăie un copil obraznic în vreo casă de aproape?

Dar nu – chiar erau pași și pașii se apropie. Pămîntul încet se zdruncină, pietrele de alături parcă se gudură mai aproape, ca niște boboci în timpul somnului. Pașii tropăie tot mai tare și spinarea ta amorțită abia așteaptă să fie apăsată de greutatea lor proaspătă.

Te-ai fi bucurat de apăsare și ai fi primit-o cu bucurie, ca pe o binecuvîntare, ca pe o atenție, ca pe un semn.

– Mergi pe mine, mergi pe mine, se gîndește fiecare piatră din drum. Trebuie să recunoști că, în vîltoarea dramei, ți-ai pierdut și tu cumpătul și te-ai lăsat pradă dorinței, te-ai lăsat total, ai uitat de mîndrie, de nivelul tău, de ce cred alte pietre și ai început și tu să repeți ca un copil cu temele făcute – pe mine, pe mine, pe mine.

 

Dar Veniamin a pășit pe alături.

Și nici nu avea el ochi să binecuvînteze pietrele pe care pășea și nici atenție nu le atrăgea și nici sensuri ascunse nu ascundea de noi. El era în propriile griji, iar privirea de sub picioare fugea ba în trecut, ba în viitor și nicidecum în direcția noastră.

Încet-încet, vibrațiile pașilor lui s-au topit în depărtare, s-au ascuns absorbite de alte pietre, de pămîntul dintre ele, de păpădiile care pe ici-colo găseau loc, timp și voință să crească în mijlocul drumului și să se bucure de soare, vînt și ploaie.

Pietrele au mai zumzăit abia perceptibil din energia pașilor trecuți și s-au liniștit. Dacă pietrele ar putea dormi, am putea spune că au adormit. Și dacă pietrele s-ar putea trezi, am putea spune că s-au trezit. Dacă pietrele ar putea alerga, ele s-ar fi ridicat și ar fi alergat după Veniamin Cojuharschi.

Și nici să citească pietrele nu pot. Numai tu, numai tu, dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău ai fi știut să citești printre aceste rînduri.

 

La mulți ani, Matilda!

Sunt genul cela de persoană care nu poate suferi lașitatea. Sunt un om care nu acceptă compromisuri, am principii și știu ce vreu. Eu rar greșesc în oameni, dar în acest caz am dat greș, sunt dezamăgit. Eu nu am încredere în nimeni. Mereu dau peste oameni care nu se țin de cuvînt. Cum poți să fii așa de prost ca omul cela? Sunt corect cu alții. Niciodată nu sar rîndul. Și mă enervează oamenii care se bagă în față. Sau care te calcă în transport și se fac că nu au observat nimic. Cum poți trăi așa? Eu niciodată nu aș putea trăi așa.

Eu am fost acolo. Și acolo și acolo. Am fost în aceste țări. Am vizitat acest oraș și acest oraș. Da tu ai văzut în acel oraș acea clădire? Eu tot. E impresionantă. Cum poate să nu-ți placă acea clădire? Eu tot sunt genul de om care nu merge unde merg turiștii, dar clădirea ceea chiar merită văzută. Eu sunt călător, nu turist. Vreau să merg în țara asta și asta și asta. Aceste țări sunt în lista mea de priorități. Și mai ales acest oraș și aceste locuri frumoase. Ah, tu ai fost deja. Poate voi merge în altă parte. Trebuie numaidecît să văd asta. Visul meu e să călătoresc. Am fost acolo și voi fi acolo. Am fost aici și aici și voi merge acolo și dincolo și voi fi acolo. Am fost un pic în trecut și planific să fiu un pic în viitor. Trecutul și viitorul meu sunt pline de locuri și momente minunate.

Îl respect mult pe Frank. Este un om foarte plăcut. Și de Gabriel îmi place. Chiar dacă uneori e nesuferit. A făcut asta și asta, îți dai seama? Cum poți face asta și asta? Știu, Frank nu-l poate suferi pe Gabriel, dar ei ambii sunt OK. Dacă s-ar împăca ar fi super. Ar fi mai bine pentru ei, pentru mine, pentru lume, pentru viitor. Poate vorbim cu Diego? În Diego nu poți avea încredere. Apropo, lui Frank nu-i place de Diego. Anume pentru că Diego și Gabriel așa de des petrec timpul împreună, dar Frank crede că ei de fapt nu se suferă unul pe altul. Totul din cauza Andreei. Andreea e o tîmpită. Cum poți fi ca ea? Cum?! Îmi vine să turb. Beatrice e încă OK, dar Andreea nu. Nicidecum. Ai văzut cum se îmbracă?

Cum am ajuns în acest hal? Cum am putut rata așa de tare viața? De ce am luat decizia ceea? Aș fi putut face altfel. Ar fi fost altfel. Am pierdut atîta timp cu oameni care nu au meritat. Am pierdut ani prețioși. Acum nu mai știu ce să fac. Nimic nu se leagă. Ce va urma? Ce va fi? Trebuie să schimb ceva în viață. Trebuie să schimb radical. Așa nu mai merge. Am pierdut conexiunea cu mine. Nu mai sunt eu! Trebuie să fiu hotărît. Trebuie să fiu puternic. Trebuie să fiu fericit. Trebuie să mă deschid iubirii. Trebuie să fac sport. Trebuie să renunț la omul cela și acela și celălalt care mă fac nefericiți. Trebuie să citesc mai mult. Trebuie să înțeleg ce vreau. Trebuie să plec. Toți din jur mă țin blocat. Asta nu e viața mea. Acesta nu sunt eu. N-am rămas cu nimic.

Alo, Matilda, salut. La mulți ani. Îți doresc să fii fericită, să ai parte de iubire, să îți atingi toate scopurile, să îți realizezi visele, să îți găsești jumătatea, să fii fericită. La mulți ani și împlinire, multă împlinire profesională și lumină, zîmbet și fericire, multă fericire și iubire. Noi toți te admirăm, te respectăm, noi ne temem de tine și te iubim, tu ești modelul nostru Matilda. Noi toți mereu vorbim despre tine, da. La mulți ani. Multe flori și multă, multă fericire și dragoste. Îți doresc să ai fericire și dragoste și toate dorințele să se îndeplinească. Cît mai multe dorințe îndeplinite, dorințe. Și distracții, nu uita să te distrezi, nu uita să te răsfeți, nu uita de tine. Să fii puternică.  Să ai multe multe dorințe, și jumătate și fericire, multă multă fericire și multe dorințe.

La mulți ani, Matilda.

 

We’re walking in the air
We’re floating in the moonlit sky
The people far below are sleeping as we fly
I’m holding very tight
I’m riding in the midnight blue
I’m finding I can fly so high above with you
Far across the world
The villages go by like dreams
The rivers and the hills, the forests and the streams
Children gaze open mouthed
Taken by surprise
Nobody down below believes their eyes
We’re surfing in the air
We’re swimming in the frozen sky
We’re drifting over icy mountains floating by
Suddenly swooping low
On an ocean deep
Rousing up a mighty monster from his sleep
And walking in the air
We’re dancing in the midnight sky
And everyone who sees us greets us as we fly
We’re walking in the air
We’re walking in the air