Cum să fii moldovean și să fii fericit

E greu. E greu să fii moldovean și să fii fericit. Nici măcar nu există o rețetă. Visul american e legat de cîștigarea milionului sau a altei cifre în dolari. Indicatorul împlinirii vieții este banul. „If you are so clever show me the money”, nu-i așa?

Moldovenii au și ei o rețetă. Fă un copil, sapă o fîntînă, sădește un copac. Dar rețeta asta nu duce la fericire. Ea nici măcar nu este un vis. Ea e pur și simplu un „trebuie”. „Trebuie” să faci un copil, să sapi o fîntînă, să sădești un copac. Și? Și dacă am făcut asta? Nu știu. Contractul nu presupune nici o obligație a părții secunde. Ea nici nu există de fapt. „Trebuie” e impersonal. Ca plouă sau ninge. Cine ninge? Cine plouă? Cine poruncește acest trebuie? Unknown unknown.

Greu de definit fericirea moldovenească. Și nu avem o problemă doar cu conceptul de fericire. Avem o problemă și cu conceptul de moldovean.

Ce este un moldovean? Sunt eu un moldovean? Sunt vinovat. Moldoveanul ajunge în raiul școlar și primește de la șarpe cunoașterea adevărului. Că el, moldoveanul nu există, că e o invenție stalinistă, o greșeală a istoriei și că de fapt e român. Și odată cu „adevărul” primește și vina. Vina de a fi moldovean. Pentru că nu poți așa deodată să ștergi cu manualul tot ce ți-a spus bunica. Sau poți, de fapt. Unii pot. Comsomoliștii mereu au putut.

Vina de a fi moldovean duce la acoperirea zonei rușinoase cu o frunză. Uneori frunza e accent bucureștean, alteori e panglică tricoloră legată de rucsac, poate fi și o frunză „bucovineană”, „basarabeană” sau „vrînceană”, dar de multe ori e chiar o frunză roșie canadiană din pașaportul nou. Româneți voi în Europa voastră cu identitățile voastre rigide și veninoase, noi ne-om descurca cumva și în Quebec.

Sunt și cei cu affirmative action-ul. Care umblă așa goi prin jurul raiului și strigă „da, noi suntem moldoveni și nu ne rușinăm, acceptați-ne cum suntem, jos discriminarea”. Dar ei au două probleme. Prima este nevoia de validare. Cine e acel juriu care să „îi accepte și să le permită”? Dumnezeu a creat omul, da mai departe omul s-a creat singur. Juriul nu există, e iluzoriu, nimănui nu-i pasă. A doua problemă e că e mai dificil de acceptat că cineva s-a născut gay sau cu sexul greșit, decît că cineva se poate naște moldovean. Și pe urmă moldovenii nici măcar nu au parade, doar bancuri. Și accent greșit.

Așa că da, e greu să fii și una și alta. Și moldovean și fericit.

La urma urmei, de ce e așa de important să fii fericit? Au puțini sunt oamenii care se dedică suferinței? Sau lucrului? Sau copiilor? Sau alcoolului? Sau artei? Sau reparațiilor? Sau altora? Sau chiar nefericirii? Să fim sinceri, de cîte ori ne-am dus singuri în direcția nefericirii pentru a putea la sfîrșit să îmbrățișăm strîns identitatea de victimă, de oameni care „nu sunt făcuți pentru fericire și succes”?

Și nici să fii moldovean nu e chiar așa de important. Lumea e plină de posibilități. Vrei să fii canadian, geto-dac, sovietic, unio-european, cosmopolit, globalist ingliș-cool? E simplu. Îți iei viza, trecutul, sufletul și amintirile și te arunci în alte identități. Orice păcat poate fi refulat. Dumnezeu iartă. Oamenii au plecat din rai și s-au descurcat nu rău. Uite ce casă am. Uite ce mașină am. Iată ceremonia de absolvire a copiilor mei. Iată mormîntul meu.

****

Viața e scurtă, dar poate fi două. Una în care te naști, alta pe care o alegi. Pe care o construiești. Pe care o controlezi.

Tu, dacă vrei, rămîi aici. Eu mă duc acolo. Eu nu te judec. Uite ce casă am. Uite ce mașină am. Iată ceremonia de absolvire a copiilor mei. Iată mormântul meu.

Probabil fîntîna și copacul au rămas într-o versiune învechită a rețetei. Rețeta nouă e cea de mai sus. Casa, mașina, studiile copilului, mormîntul. Patru obiective. O problemă. Nu le poți bifa pe toate și să fii viu. Morții nu sunt nici moldoveni, nici fericiți. Ei sunt liberi de iluzii.

Așa că scoatem mormîntul din listă.

Și avem rețeta. Acum știi ce vrei de la viață. Pentru ce te-ai născut. Du-te la bancă, înhamă-te la trei credite și fii fericit, modovene. Fără frică și fără vină. Îmbrățișează noul tău vis.

Uite ce aroganță am. Uite ce iluzii am. Uite ce frici am.

Eu nu te judec.

****

(Караңгайлыг кара ховаа, о дыңгыл, дыңгылдай
Караш кыннып челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай
Карамайның сай-ла чажын, о дыңгыл, дыңгылдай
Саглаңнадыр челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай

Чиргилчинниг чиңге ховаа, о дыңгыл, дыңгылдай
Чиде дүжүп челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай
Чиңге кара сай-ла чажын, о дыңгыл, дыңгылдай
Чиндиңнедир челер доруг, о дыңгыл, дыңгылдай)

 

Oglinda salvată de Zaharia Cușnir

Cînd a murit Zaharia Cușnir, aparatele lui de fotografiat, ustensilele și grămada de negative au fost puse într-o valiză. Valiza a stat o vreme în pod, după care cineva a urcat (pentru frumusețea istoriei trebuie să menționez că a făcut-o pe furiș, cu o lanternă, desculț și speriat) și a furat cel mai de preț lucru – valiza. Negativele au rămas împrăștiate în pod.

Au mai trecut vreo 20-30 de ani și în pod ajunge Victor Galușcă, fotograf și videograf, un băiat nalt și mai tăcut ca Timofti. Dintîi a găsit niște pelicule amestecate cu gunoi și moloz în curte, pe urmă a dat de comoara lui Zaharia în podul casei părăsite.

 

Raită după raită au fost salvate vreo 4 mii de imagini. Împreună  cu Nicolae Pojoga și Elena Donciu, colegii lui de la Asociația pentru Documente și Arhive Fotografice A-DOF, timp de un an, au curățit, indexat și scanat negativele. Din moloz și praf au ieșit chipurile unor oameni puri și gravi din anii 50 din cîteva sate de pe Răut. Femei discutînd în fața unei case de lut, neafectate de cabluri. Două fetițe îmbrăcate în rochii croite din aceeași bucată de stofă. Țărani în cușme, țărance în basmale, toți în ciubote pe glod pe fonul unui gard de piatră.

 

Mii de chipuri surprinse în sat, fără lumină pusă și fără multă pregătire (falsificare?).

 

Pentru că Zaharia Cușnir nu era fotograf profesionist. El a făcut studiile de pedagog la Iași și a lucrat în timpul sovietic ca salahor la zidit, aruncător de pămînt, scoțător de piatră, cărăuș de lut și cioban la vite. Munci grele de colhoz după ce doi ani a încercat să reziste ca samolicinic. Fotografia era o plăcere.

 

Cum (n-)a spus Lică Sainciuc la lansarea volumului „Lumea lui Zaharia”, geniul de artist al acestuia nu s-a manifestat în compoziție, expunere, claritate sau viziune – ci printr-un moft. Moftul de a fotografia și ceea ce înconjura subiectele lui. În portretele făcute de Zaharia mereu a încăput mai mult decît centrul – din fereastră ne privește o față, pe un gard stă un cîine, pe prispă încearcă să intre în cadru un băiețel în cojoc. Ce e cu acest moft? E irațional, spune domnul Lică. Și pentru că a depășit rațiunea a rezistat și în timp. Ceea ce e în jur e cel mai informativ pentru noi acum.

 

„Lumea lui Zaharia” e un volum fotografic unic pentru Moldova și oferă o gaură de cheie prin care putem privi în trecut. De curiozitate. Să vedem cum eram noi cu totul alții.

 

 

Volumul a apărut la editura Cartier și poate fi cumpărat în toate librăriile bune din Moldova și România. Sau online.

 

Prima viață

Kanji și Kubiyama

Garantul păcii, reformatorul pădurii, cel care a supus instinctele, elefantul Kanji era pe ducă. Dinții îi erau roși pînă la gingii. Sîngerau. Pielea zbîrcită pe trupul lui slab atîrna ca o cortină ridicată pînă la jumătate. Șoaptele hîrîite le mai auzea doar sfetnicul său apropiat, girafa Kubiyama.

Kubiyama asculta atent bolboroselile lui Kanji, apoi le transmitea animalelor. Nimeni niciodată nu putea fi sigur că ordinele au venit de la Kanji și nu de la sfetnicul lui înalt.

Treburile în pădure nu mergeau perfect. Leii, tigrii și lupii au întețit contrabanda de carne din savana vecină. Ceea ce era înainte doar o taină cunoscută de toți, a devenit o prezență ubicuă general-acceptată. Bucăți de antilope, zebre și iepuri atîrnau pe crengi în piețele improvizate, iar protestele precaute și pline de frică a locuitorilor ierbivori ai pădurii erau întîmpinate cu rînjete obraznice: „păi carnea asta nu e din pădure, căutați-vă de treabă.”

Petițiile semnate de cerbi ajungeau la Kubiyama pe masă, acesta șoptea ceva Marelui Kanji, dar Părintele Pădurii, fie că nu înțelegea ce se întîmplă, fie că se țicnise de tot, dar nu răspundea niciodată la aceste încălcări flagrante ale Planului pentru Pace și Prosperare Eternă.

 

Planul pentru Pace și Prosperare Eternă

…a fost propus de Kanji acum 30 de ani, deja în perioada de maturitate a elefantului. Obosit de carnagii, lupte între cirezi și haite, între maimuțe și leoparzi, între cerbi și lupi, în care cel mai des piereau copiii și femelele, Kanji a început a umbla prin cirezi pentru a convinge patrupedele să-l susțină. După cîteva ambuscade sîngeroase care așa și nu au intrat în manualele de istorie, animalele de pradă și păsările răpitoare au fost de-acord cu cîteva puncte:

– vînătoarea spontană și privată va fi interzisă;
– vor fi mîncate doar animalele și păsările bolnave, calice și cele condamnate la moarte pentru crime;
– de trei ori pe an va fi organizat Marele Festival Sportiv, în cadrul căruia fiecare animal de pradă va putea alerga după o cireadă și va avea dreptul să mînînce cel mai încet membru al acesteia;
– fiecare șoim va fugări un stol de păsări și va avea dreptul să mănînce cea mai înceată pasăre;
– din cirezile și stolurile fugărite vor face parte doar masculii care au deja urmași – fără femele și masculi tineri, pentru a nu afecta populația pădurii.

Prădătorii au acceptat planul ca pe o salvare. Decimarea constantă a animalelor și păsărilor în pădurea fără reguli a dus deja la un deficit enorm de mîncare. Lupta pentru teritoriu era cruntă și nici cei mai puternici lei nu puteau fi siguri că nu vor fi uciși de un grup de hiene flămînde. Planul lui Kanji era o salvare pentru toți, iar elefanții și zimbrii garantau respectarea lui de ambele părți.

 

Era de aur

Spre surprinderea tuturor planul a funcționat. Animalele de pradă au început a primi constant hrană, din contul epidemiilor și a criminalilor care încălcau regulile. Ierbivorii și păsările au început să trăiască liniștite, știind că nimeni nu-i va mai ataca prin suprindere. În comparație cu sălbătăcia din savană pădurea devenise civilizată, previzibilă și prosperă. Chiar și gazelele de pustiu își schimbau locul de trai și se mutau între copaci pentru a savura viața lipsită de griji.

Primul Mare Festival Sportiv a fost un succes imens. Fiecare cireadă își susținea furibund membrii trimiși pe hipodrom, fiecare lupoaică cu puișori așteptau cu bucurie carnea de animal sănătos care să mai dilueze gustul de mortăciune de la oasele bolnave pe care le primeau de la autorități.

Cu mici excepții – de exemplu mistreții care au pierdut cei mai mulți masculi în jocuri sau arbitrii care au observat că tînărul tigru Arashi în loc să ucidă cel mai lent bizon a ales să prindă anume șeful clanului bizonilor, care era pe la mijlocul șirului de alergători – jocurile au fost un succes, toată suflarea pădurii abia de aștepta trecerea a patru luni să înceapă ediția a doua.

Din motive lesne de înțeles, Pădurea a interzis imigrarea prădătorilor din alte părți, în schimb primea cu brațele deschise orice alte animale. Pride-urile de lei, haitele de lupi și coloniile de ciori au fost amplasate la marginea pădurii penru a opri răpitoarele din traversarea ilegală a pădurii.

 

Și a fost bine

Pădurea a intrat în Era Păcii și Prosperității. Populația creștea rapid, la fel ca popularitatea lui Kanji. Elefantul era atît de mîndru de planul său încît l-a păstrat intact și se supăra dacă cineva propunea modificarea lui. Kanji știa – cu fiecare an în care planul e respectat și funcționează, acesta devine mai valoros. Pentru că regula nu e un text, ci un comportament adoptat. Iar dacă un comportament deja există, de ce să umbli la reguli? De ce să scormonești aiurea în politica pădurii și să stîrnești zîzanie?

De aceea căpeteniile clanurilor, care se adunau cu regularitate lîngă Poiana cu Lac, discutau doar trebi curente – unde se poate de păscut, unde va fi organizat festivalul, cînd se execută animalele savanei prinse trecînd ilegal frontiera, cînd se permite păscutul pe Rezerva Sezonului Fără Ploi și alte fleacuri. De reguli nu se atingea nimeni.

Și fiecare ședință se încheia cu o competiție oratorică de adulații la adresa lui.

Kanji. Părintele Pădurii. Salvatorul animalelor. Posesorul înțelepciunii fără margini, înțelegătorul timpului și transformatorul de esențe. Stăpînul instinctelor. Baobabul păcii. Oceanul binelui. Regele democrației. Cel care se odihnește de-asupra soarelui. Sfîrșitul nopții și revelatorul armoniei din toți. Creatorul vieții fără de griji. Kanji.

Kanji accepta cu modestie laudele, dar ciulea neastîmpărat urechile dacă ele conteneau.

Chiar dacă girafa Kubiyama nu era iscusită în rimă ca privighetoarea Uta și nici vast în vocabular, ca cimpanzeul Oki Kuchi, după cîțiva ani a devenit clar că el e cîștigătorul concursului. Fie că din cauza înălțimii egale Kanji auzea girafa mai bine, fie că din cauza gîtului lung aceasta se putea închina cel mai adînc, Kubiyama a captat întreaga atenție a Părintelui Pădurii, iar ceilalți, un timp au făcut galerie, iar apoi nici nu mai veneau la ședințe, rezolvînd singuri problemele zilnice care apăreau.

 

Limitele păcii lui Kanji

Decizia de a pune animalele de pradă să păzească frontiera pădurii a dus la o consecință nefastă – grănicerii își permiteau escapade nocturne în savană pentru a vîna acolo liber. Organizați în haite puternice ei învingeau ușor fiarele locale, dispersate și obosite de lupte interne pentru teritoriu și se întorceau în pădure cu multă carne. Aceasta era inițial savurată pe loc, dar mai apoi a ajuns să fie vîndută în văgăuni și desișuri ascunse altor prădători.

Ierbivorele și prădătorii din interior, din cauza lipsei de exercițiu, deveneau înceți și neîndemînatici. Marele Festival Sportiv devenise extrem de previzibil – prădătorii de la graniță, antrenați și căliți în lupte cu cei din savană prindeau ușor mistreții sau cerbii îngrășați de viața fără grijă. În paralel, fiarele din centrul pădurii, deprinse cu carne bolnavă distribuită gratuit aveau mușchii atrofiați și colții tociți și uneori nu știau cum să-i folosească după ce vreun iepure bătrîn se îndura de ei și murea de atac de cord în timpul cursei.

Cu cît bătrînețea și senilitatea lui Kanji înainta, cu atît puterea grănicerilor și abuzurile acestora creșteau. Tot mai mulți cerbi și bizoni ajungeau să-și aprindă paiele-n cap în fața Poienii cu Lac, dar nici Kanji și nici Kubiyama nu le ofereau speranțe, doar consolări.

Înainte de a-și da înțeleptul duh, Kanji, în mod previzibil, a anunțat că urmașul lui în rolul de garant al Planului va rămîne Kubiyama. Ierbivorele au împietrit, în timp ce grănicerii nu-și mai puteau ascunde rînjetul. Kanji a plecat neînsoțit de nimeni acolo unde pleacă elefanții să moară.

 

Noul conducător

Kubiyama a ținut un discurs lung și plictisitor. Elefanții și zimbrii, care demult îl detestau, au părăsit adunarea și printre ierbivorele grase s-a răspîndit necontrolat un tremur și un schimb de priviri alarmate. Kubiyama a spus că totul va rămîne pe vechi, că regula va fi păstrată, granița va fi păzită, iar Marele Festival Sportiv organizat, cum se cuvine la sfîrșitul sezonului ploilor. Încet-încet, care cu pretext, care fără, ierbivorele au plecat una cîte una și chiar cîrduri întregi în pădure. După un timp, șacalii, hienele și urșii, locuitori ai interiorului, au plecat și ei.

Kubiyama a rămas singur în fața grănicerilor jubilînd și de girafă s-a apropiat lent și cu pași apăsați tigrul Arashi, liderul pazei de frontieră. Kubiyama s-a întors instinctiv spre Kanji care mereu îi asigura spatele, dar Kanji nu mai era, era doar un vînt slab de-asupra lacului și Kubiyama a înțeles ce îl făcea să se simtă atît de straniu – pe lac nu era nici o pasăre, iar din pădure nu se auzea nici un tril. Chiar și gîzele și broaștele dispăruseră. Liniștea era totală, iar singurătatea garantului era străpunsă doar de ochii galbeni ai tigrului nemișcați asupra girafei.

Arashi a felicitat „înalta patrupedă” cu intrarea în noul rol și a cerut „o mică favoare” pentru colegii lui care își riscau viețile în lupte cu riscurile savanei zi de zi, dar care erau jigniți profund de conducerea pădurii care le nesocotea munca și își bătea joc de ei în văzul tuturor.

Kubiyama a aplecat gîtul mirat și terifiat de tonul pe care și-l permitea Arashi, întrebînd atent în ce consta jignirea și ce putea face pentru neînfricații apărători ai Păcii și Prosperității, care îi juraseră Părintelui Kanji supunere veșnică.

 

Votul adunării generale

Arashi a ținut o pauză indecent de lungă, timp în care privea neclintit în ochi șeful pădurii. A spus apoi cu ton de ordin că regulile lui Kanji sunt încălcate zi de zi, că planul a fost elaborat pentru locuitorii pădurii, dar ierbivorele din savană în număr enorm intră ilegal în pădure, iar savana în care mai e posibil vînatul a devenit un loc pustiu. Grănicerii sunt nevoiți să facă drumuri enorme pentru a printe o blestemată de suricată, în timp ce imigranții se bucură de imunitate, chiar dacă nu o merită. De aceea dacă pacea în pădure mai avea vre-o șansă, atunci numai și numai dacă localnicii vor primi pașapoarte, iar veneticii fără pașapoarte vor trăi pe legea veche de pînă la Kanji.

Cum adică legea veche de pînă la Kanji, întrebă Kubiyama. Pînă la Kanji nu era nici o lege.

Exact, a răspuns tigrul și a propus ca inițiativă să fie supusă votului adunării generale. În spatele lui toate fiarele au ridicat labele în sus, scoțînd afară ghearele.

Unanim, a exclamat Arashi.

Unanim, a repetat tîmp Kubiyama.

 

Pașaportizarea

În ziua următoare Kubiyama a informat prin coțofene întreaga pădure despre obligativitatea pașaportizării. Fiarele de graniță au pus santinele pe cărări și cereau de la toate animalele pașapoarte. Dacă acestea nu le aveau, erau trimise la Kubiyama să obțină pașaport.

Girafa elibera pașapoarte doar animalelor din pădure, iar gazelelor de pustiu, antilopelor de savană și caprelor de munte le spunea să vină în următoarea zi. Acestea inițial nu au avut obiecții, dar în a patra zi au început a observa că pașapoartele sunt distribuite după o anumită legitate. Mai mult – santinelele de la treceri nici nu le mai spuneau să se ducă la Kubiyama, ci doar se hlizeau între ele cînd vedeau „imigranți”.

În ziua a șasea o delegație largă de patrupede au venit la Poiana cu Lac să ceară explicații. De ce toți zimbrii și cerbii au primit pașapoarte, dar nici o gazelă sau țap de munte – nu? Cine a decis amplasarea santinelelor la treceri și de ce ele sunt formate doar din grăniceri? De cînd fiarele de la frontieră au dreptul să se amestece în treburile interne? De ce animalele de pradă nici nu se adresează după pașapoarte și nu sunt oprite la treceri?

Kubiyama a început să liniștească animalele repetînd că pașapoartele s-au terminat, că a doua zi toți urmau să primească pașapoarte, că nu există motive de nemulțumire, că fiarele de frontieră au rămas aproape în așteptarea Marelui Festival Sportiv și adunarea avea să se încheie cu bine, dar din pădure ieși Arashi.

Girafa a tăcut, iar membrii delegației au început să se șușotească.

Arashi, fără a cere tribună, a tăiat scurt – pașapoartele sunt eliberate doar animalelor de pădure, data limită pentru pașaportizare e mîine, oaspeții pădurii, veniți din savană, din pustiu și din munți pot rămîne în pădure cît doresc, dar nu vor mai fi protejați de Regulile lui Kanji, care au fost elaborate doar pentru cei din pădure.

 

Marea Migrație

Membrii delegației au privit cu toții spre Kubiyama și au înțeles că tigrul era, de fapt, noul șef al pădurii. Patrupedele au galopat spre clanurile lor pentru a le spune vestea. Unele cirezi au decis evacuarea imediată din pădure, unde, din cauza copacilor era imposibil să te aperi de atacuri și, plasînd masculii în jur și femelele și puii în centru au început să se îndrepte spre savană.

Altele au decis să rămînă, presupunînd că ierbivorele pădurii nu vor permite abuzuri asupra lor, iar legea va continua să fie respectată. Chiar a doua zi au regretat acest lucru. Copitatele fără pașaport, oprite de santinele, erau măcelărite pe loc de ortacii lui Arashi, chiar în fața cetățenilor pădurii, care priveau îngroziți. Plîngerile și protestele puținilor curajoși erau primite în Poiana cu Lac direct de Arashi, numit recent sfetnic al lui Kubiyama.

Gazelele și țapii de munte, rămași în pădure au fost decimați în cîteva săptămîni, iar carne era atît de multă încît multe trupuri au rămas să putrezească aninate de liane. Hoitarii și corbii nu reușeau să strîngă după grăniceri, iar pădurea a intrat în săptămîna festivalului plină de o duhoare insuportabilă.

 

Cel mai Mare Festival Sportiv

Kubiyama a deschis cu fast primul său festival sportiv. Tonul discursului său înălțător nu se potrivea deloc cu lipsa remarcabilă a elefanților și zimbrilor de la eveniment. Aceștia numeau deja deschis girafa impostor și trădător al idealurilor păcii și prosperității și s-au refugiat în mlaștini, punînd paznici pe unicul drum de acces.

La protestul lui Arashi, care a cerut participarea tuturor la festival, chiar dacă încă niciodată nici un elefant sau zimbru nu a fost doborît în cursă, Kubiyama a răspuns supus că a doua zi va merge și-i va convinge pe toți să vină la hipodrom. Arashi a rînjit și a continuat să privească partida, în care un grup de șerpi grași încercau să fugă de o pasăre-secretar.

După ce cursa s-a încheiat, coțofana-prezentator a invitat în ring girafele. Kubiyama a început a tremura înțelegînd că el tot urma să alerge pentru propria viață urmărit de o haită de lei. După ce a coborît împreună cu confrații săi pe stadion și a început a alerga gîfîind lovind cu capul girafii mai bătrîni pentru a-i împiedica să îl întreacă, urmașul lui Kanji a observat cu groază cum fiarele de graniță s-au repezit toate odată asupra femelelor cu pui aflate neajutorate în tribună. Șiroaie de sînge, smocuri de blană și bucăți de carne zburau de sub ghiarele și colții leilor, tigrilor și lupilor. Kubiyama s-a oprit și se holba la carnagiu atît de uluit încît n-a simțit nici o durere fizică atunci cînd patru lei tineri au tăbărît asupra lui, rămas ultimul dintr-un cîrd de girafe terifiate.

 

Marele Kanji

Cititorul nostru atent, educat de aventurile palpitante ale lui Verne și Doyle, și-a dat seama, neîndoios, că istoria Marelui Kanji nu s-a încheiat, iar elefantul care apare la începutul unei cărți numaidecît se va bălega pe parcursul ei. Bătrînul Kanji, sleit de puteri, credea că se află pe ultimul drum, îndreptîndu-se spre muntele Lupangue din Angola, dar el greșea.

Pentru că în timp ce pădurea natală a lui Kanji revenea la Evul Mediu, în timp ce Kanji mergea încet și obosit spre munte, în timp ce cititorul nostru parcurge uimit aceste ultime rînduri din primul capitol, pe muntele Lupangue, la peste 7 mii de metri înălțime, în mijlocul unei mări de oase și de fildeș aștepta, însoțit de o trusă de instrumente medicale și doi agenți KGB, un om.

Și acel om nu era altcineva decît vestitul stomatolog moldovean Veniamin Cojuharschii. Dar despre întîlnirea lui Cojuharschi cu Marele Kanji vom povesti în capitolul următor.

 

A trăi cu boala

Motanul negru din curtea noastră. Nu pot scrie că-i al meu, că e mîndru. Stă afară lîngă fereastra întredeschisă și absoarbe firele de căldură care se preling din casă. Afară e soare cu dinți. Îl cheamă Barac, nici de la Obama, nici de la Hussein, ci anume ‍de la Barraq. Are pe spinare urme de leșai. E boala de piele cu care lupt de vreo doi ani deja. Pacientul e foarte sensibil. Nu acceptă atingeri, dară-mi-te aplicare de unguent lipicios și urît mirositor. E exclus.

Ultima armă – un spray cu care îl împroșc pe răni în timp ce mănîncă. Sunetul fin al sprayului face toate pisicile din curte (avem 5) să țîșnească speriate care încotro. Ustură. Boala dispare, apoi iar apare, în locuri noi, de obicei în pete mici, fără a afecta blana strălucitoare a motanului. Libertatea de a umbla prin curți și a te bate cu alți motani costă.

Acum e iarnă, leșaiul, din cauza frigoterapiei se retrage singur. Barac, străluce, conform numelui. Imaginea lui pe fereastră, colectînd resturile de căldură ce i le oferă casa, mi-a adus aminte de un concept foarte elaborat pe care l-am învățat în satul bunicilor din Soroca – să trăiești cu boala.

Să trăiești cu boala este o stare de împăcare între om și boala lui, în care nici una din părți nu poate învinge. Fie că e vorba de diabet, de reumatism sau o umflătură ciudată pe spinare; fie că e vorba de o durere cronică la picior, șale sau mînă de origini nediagnosticate, aproape fiecare al doilea om din sat trăia cu o boală.

O parte din ei au ajuns la armistițiu după lupte grele, umblat pe la medici, cheltuieli pe cure și proceduri, fără rezultate decisive. Ei trăiesc cu boala și nu prea au de ales.

Partea a doua, numeroasă și ea, s-a împăcat cu boala fără (mare) luptă. Fie că boala a venit treptat, prin mici amorțeli care au trecut în mici dureri care au trecut în minore dizabilități; fie că ea a venit cînd omul avea alte priorități (da pămîntul cine o să-l prășească?), fie că a a atacat un om cu profundă neîncredere în medicină, în toate aceste și alte cazuri, omul s-a împăcat cu boala din start.

12239985_1132453573431752_3794885983997948501_n

În cazul bunelului era o umflătură mare pe spinare. Toți știam de ea, toți îi spuneam să meargă la medic, umflătura creștea an de an, dar, cum nu încurca la lucru, bunelul nu vedea sensul să piardă o zi sau chiar mai multe ca să și-o scoată. Umflătura ceea a văzut colhozuri, a văzut căderea Uniunii Sovietice, a văzut denominlizarea rublei și deficituri a văzut cum purtătorul ei a căzut dintr-o mîndră și meritată avuție, într-o sărăcie lucie. A trăit mai mult ca mulți din cititorii acestui articol, pînă a devenit vizibilă chiar și prin pulover. A fost scoasă chirurgical la Republican după o mini-revoluție în familie, cu urcat forțat în mașină și ținut o sătpămînă în spital.

Se poate spune că nu există oameni sănătoși. Fiecare din noi duce ceva în corpul lui ce poate fi numit boală – o îndintere de mușchi, niște aritmie, o iritare pe piele, o disfuncție alimentară. Dacă am merge zilnic să facem analize, zilnic am descoperi anumite abateri de la „normal” și nici cei mai aprigi ipohondri nu au atîta panică în ei cîte simptome ale infinitului de boli există și se manifestă în noi. Simți oboseală? Iritare? Ești apatic? Sau plin de energie? Toate pot fi simptome de boală. Așa că e inevitabil să ignorăm zilnic unele simptome și să amînăm vizita la medic. Mai ales că aceasta e atent presărată cu multe emoții negative ca să nu mai avem poftă de ea (rînduri, de ce v-ați adresat așa tîrziu, plăți formale și informale, tratamente scumpe deseori prescrise de dragul procentului, policlinici-închisori reci și sumbre, n-o să continui, avem ce avem pentru că…).

„…deoarece nu avem… știți nu știu ce nu avem… dar era bine să fie, vă spun sincer. Nu s-a pus întrebarea înainte. Cu regret astăzi a apărut această idee, dar era frumos, era bine să fi fost” Nicolae Timofti

Așa că ajungem să trăim cu boala. Mai ales că fix așa boală a avut X sau Y și a umblat la medici a cheltuit o mulțime de bani a făcut operație și ce, l-a ajutat? Nu, nu l-a ajutat? În plus, suntem toți muritori, iar boala asta nu e așa de gravă, ne deranjează un pic, dar încă nu se știe dacă om trata-o să nu prindem complicații, iar medicii noștri, dacă intri pe mîna lor…

Buddha a arătat calea eliberării, omul care trăiește cu boala ne arată calea acceptării. Evident că lumea e plină de suferință, bătrînețe și moarte. Dar cu prima poți să te împaci, a doua e inevitabilă, iar a treia poți chiar să o aștepți cu nerăbdare.

Bunica mea de la Soroca, ca și mulți alți bătrîni din satele Moldovei, după ce și-a epuizat orizonturile de așteptare dătătoare de sens – căsătoria, copiii, căsătoria copiilor, nepoții – a început să se pregătească de moarte. Activ. Să cumpere prosoape și veselă, plapume și băsmăli, să repete mantrele „oare de ce nu mă mai ia odată și odată”, „oare cît o să mă mai țină oare…” și asta la vîrsta de 50-55 de ani deja. E adevărat că ea trăia cu boala fără a avea de ales. Iar aceasta – diabetul – îi lua treptat vederea și trupul, bucată cu bucată, amputare după amputare. Așteptarea morții după epuizarea tuturor ritualurilor merge mînă în mînă cu acceptarea bolii.

Buddha poate și renunță la dorințe pentru a se elibera de cele trei lanțuri, dar moș Vasile le acceptă – și dorințele și lanțurile – pentru că de la un păhărel încă nimeni nu a murit, iar „doctorul nu dă voie” e cel mai bun început de vorbă și ce fel de discuție fără o sută de grame?

Așa că, dragii mei, sănătate, sănătate, că-i mai scumpă decît toate, că restul le-om cumpăra, să fim sănătoși!

 

Turnînd apă în nisip