Nu, mulțumesc

Am ales locul 22F în avion, inclusiv pentru că în jur nu era rezervat nimic, cu 10 ore înainte de zbor așa că speram că voi avea mai mult spațiu personal. În plus, în caz de accident tocmai citisem că șansele de supraviețuire sunt mult mai mari pentru cei din fundul avionului. Business classul moare primul și mai sigur. Probabilitatea e aproape dublă. O consolare morală mîrșavă pentru veșnicul proletar din copilăria mea de tranziție.

În avion intră un grup de copii gălăgioși. Zece, douăzeci, patruzeci, peste cinzeci de copii între 5 și 14 ani. Ei umplu alandala toate scaunele libere din fundul avionului. Sunt înconjurat de copii. Alături de mine se așează o fetiță de șase ani, lîngă ea, pe 22D stă alta de opt. În față trei copii, în spate o mare, sunt unicul matur în jur.

Care gavaresc, care vimovlesc, unii chiar hăblăresc între ei.

Intru și eu în vorbă.

Aflu totul în 43 de secunde. Pe vecina mea o cheamă Liza, pe vecina ei Polina, Liza are o soră peste 2 rînduri tot Polina o cheamă, deja e clasa șaptea, copiii sunt dintr-un program prin care din casele de copii din Ucraina pleacă 3 luni vara și una iarna la familii în Spania, Liza deja e a cincia oară în Spania, nu nu are nici o soră în familia spaniolă, dar are două verișoare, da, Polina are două surori spaniole, nu, Polina nu a mers la școală în Spania, dar Liza a mers, prima e din Kiev, a doua din Nikopol și va merge toată noaptea cu autobuzul, nu, nu toată noaptea, da, toată noaptea, nu, nu toată noaptea, ba da, toată noaptea.

Vin însoțitorii cu taraba lor de mîncare, copiii sunt hrăniți cu meniu cald, apoi pasagerii încep să cumpere săndvișuri și ceaiuri. Pînă ajunge taraba la rîndul 22, Liza și Polina demult au terminat masa lor și clipesc curios din ochi în timp ce gîndurile se preling în cascade de cuvinte spaniole pentru că au decis să hăblărească.

Îmi ieu un pachețel de ămăndăms și mai ieu un pachețel pe care-l dau lor. Îl acceptă cu bucurie și supriză, îl împart între ele și continuă vînzoleala.

Cartea mea e în spaniolă? Nu, în engleză. Lor așa le-a mers, zice. Cui? La toți restul. De ce? La ei la toți literele-s totuna, numai la noi îs diferite. Așa e. Dar nu sunt mari diferențe, zic. M e la fel. Și O. Și A, zice Liza. Și I, zice Polina. Aici începe o dezbatere scurtă în care aflu că Liza nu vorbește ucraineana, doar rusa.

Mai trece niște vreme și una din însoțitoarele grupului de copii umblă cu o căldare mare de bombonele și le împarte zvîrlugilor. Eu citesc. Polina se întinde peste Liza și îmi oferă să iau din pumnul ei niște mampasele.

Automat zic nu, mersi, și nu doar zic nu mersi o mai și fac cu un ton extrem de rece și aici mă trezesc și îmi dau seama că am avut o reacție total necontrolată.

 

În primul rînd, măi Ioane, nu e corect să privezi copilul de oportunitatea de a face o faptă altruistă, un dar, îmi spune Ion. Uadafac, Ion. În al doilea, imediat după ce le-ai oferit dulciuri, le-ai oferit și un model de comportament anapoda, Ion – refuzul rece și automat al darului. De parcă le-ai fi reproșat că au acceptat darul meu. Uf. Îmi calmez auto-osînda și mă uit la fetițe zîmbind. Polinei nu i-a plăcut că nu am luat bomboane de la ea, dar ele au trecut repede peste situația jenantă. Discută mai departe.

Încep să caut – de unde a venit automatismul rece al refuzului de a accepta. Poate într-o scenă similară din copilărie alt matur morocănos și rece m-a învățat să refuz darurile? Poate la fel nu am observat impactul emoțional modelator al refuzului și m-am luat imediat după el cu halca? M-am gîndit restul drumului la reflexul necondiționat care de atîtea ori a luat decizii în locul meu. Mult m-am gîndit. De neîmpărtășit. 

Pot să te ajut? Nu, mulțumesc.

Aterizăm. Liza se hlizește, Polina e încordată. Observ. Vorbesc cu ea peste Liza. Îi spun cît de mult îmi plac aterizările și golurile în stomac pe care le oferă, că sunt exact la amerikansiki girki. Zîmbesc relaxat.

Ea oricum e încordată. După aterizare îmi dă un cadou așa de frumos că l-am scris chiar în cartea pe care o citeam:

В прошлый раз когда приземлялись в Испании самолет бухнулся два раза об асфальт и нас так сильно трясло. Я думала что жить перестала.

(Data trecută, cînd am aterizat în Spania, avionul s-a lovit de două ori de asfalt și așa ne-a scuturat… Credeam că am încetat să trăiesc.)

Acest dumala chto jiti perestala a fost așa o lărgire a posibilităților limbii ruse cu care doar Andrei Platonov m-a mai alimentat. Am acceptat umil lecția precedentă și acest dar lingvistic și l-am dat mai departe.

Mulțumesc, Liza și Polina.

 

 

 

Veniamin Cojuharschi pe calea dintre

Metodele lui Veniamin Cojuharschi de a merge pe calea dintre erau variate și în permanentă augumentare.

Una din ele era să asculte un cîntec nou care-l umplea de energie. Veniamin dansa atunci liber, săltăreț, asistemic, ca o matahală pe cutremur. Sunetele, simțirea, imaginile și mirosurile se amestecau, se înlocuiau unele pe altele, se rostogoleau în iureșuri și se contopeau în timpul dansului. Izurile deveneau zgomote, unele nuanțe se vedeau ca trei culori, altele, întregi palete, deveneau o singură culoare sau chiar o durere. Creierul nu reușea să se concentreze pe nimic, fluxul realității devenea haotic, de neînțeles, granițele conceptelor și cuvintelor se diluau și așa apărea lumea dintre. Lumea pe care nu putea păși, dar, iată, că putea să danseze.

 



Altă metodă, accesibilă chiar și în timpul ședințelor de partid sau paradelor era starea de oboseală, provocată de chin fizic și mintal sau indusă pe loc drept (Veniamin știa, ca orice om sovietic, să-și inducă starea de oboseală, ea mereu era acolo) și atunci privirea refuza să urmărească filmul vieții și umbla aiurea pe pete de lumină sau de culoare. Privirea se oprea pe o porțiune a imaginii din fața ochilor, o porțiune iluzorie, creată de obiecte aflate la distanțe diferite, de culori diferite. Putea fi o porțiune de steag roșu prin care trecea o rază de soare. Putea fi o parte a ramei unei ferestre care prin nu știu care miracol se contopea cu umărul unei femei plictisite și cele două bucăți deveneau centrul atenției lui Veniamin, un centru ce nu putea fi nici definit și nici delimitat. Și prin acel centru Veniamin pătrundea în lumea dintre și doar la ghiontul unui vecin sau din tresărirea creierului surprins, era adus înapoi.

Veniamin simțea în așa momente de pironire în nerealitate clipa cînd creierul se revolta și cerea claritate, de parcă întreba – la ce te uiți măi Veniamine? Ce este asta? Și atunci cele două componente dintre – bucata de ramă și bucata de umăr – se despărțeau, se uneau cu restul ramei și cu restul umărului și reveneau la starea de obiect clar, deslușit și înțeles. 

O metodă  a acțiunii dintre, pentru Veniamin era meta-acțiunea sau ținutul cu mult, dar nu chiar cu tot, dinadinsul a stării de ambiguitate a jurului. În acest jur intra nu doar spațiul, cu obiectele și perspectivele lui, dar și timpul apropiat și îndepărtat, cu acțiuni, amintiri și planuri.

De exemplu cînd Veniamin descoperea că nu-și poate aduce aminte exact culoarea ochilor femeii de care se îndrăgostise, el nicidecum nu-și storcea memoria și deducția pentru a scoate răspunsul, ci se uimea de starea lui de neținere-de-minte și o admira. Lăsa mintea în suspans și nedumerire cît mai mult, minunîndu-se de gama de culori de ochi care se menținea în același timp în fața sa. Și în acele clipe scurte, pentru că mintea lui îl lovea cu piciorul în moalele capului și îi punea în față, tiranic, răspunsul „adevărat”, în acele clipe rare, țîșnea spre el un val de lumină orbitoare, pentru că, pe calea dintre, iubita lui Veniamin Cojuharschi avea ochii de toate culorile.

 

Де гуляли ви, руки не мої. Де бували ви, ножки не мої. І лукавили очі не мої, Майже не мої. А весна така земна! Ти собі сама!  Ти нові ключі вставила в замок. Я не міг зайти я стояв і мок! Цілував сліди, цілував замок… Я сьогодні змок! А весна така земна! Ти собі сама! Де гуляли ви, губки не мої. Де бували ви, очі не мої. Із моїх ночей випали два дні! Валідол на дні! А весна така земна! Ти собі сама Ти собі, собі, собі… сама! Ти собі сама!

 

Veniamin Cojuharschi și oglinjoara stomatologică

Cînd s-a născut, Veniamin Cojuharschii avea ochii curați ca o oglindă ideală. În oglinda lui se reflecta lumea din jur și el o absorbea uimit. Treptat, deslușind tot mai clar imaginea lumii, micul Venia a intrat în jocul imitării. Dacă cineva scotea limba, scotea și el limba. Dacă cineva se hlizea, se hlizea și Veniamin. Dacă cineva plîngea, plîngea și el.

Oamenii care îl vedeau pe Veniamin nu aveau ce să vadă. Se oglindeau în el așa cum erau. Dar Venia nu știa asta. El avea ochi mari, bulbucați, care clipeau repede ca nu cumva să piardă ocazia de a vedea ceva intereseant în jur. Și interesant era tot jurul.

Ochii din jurul copilului nu erau puri. Copilul absorbea.

Încet încet (cum cititorul nostru știe că are loc tot ce-i esențial), de la cei din jur, oglinda lui Veniamin a căpătat la început cîteva zone mate, tulburi. Apoi cîteva pete de argint. Apoi cîteva zone unsuroase de la atingerile maturilor. Lumea nu se mai oglindea așa cum e. Ajungea pe bucăți, în fragmente, în zone întunecate și luminoase, în imagini mai bune și mai rele, în elemente mai clare și mai confuze.

În adolescență oglinda lui Veniamin a început să se ciocnească de alte oglinzi, din cauza petelor. Nu se vedeau una pe alta, se loveau cu cruzime neintenționată și suprafața oglinzii s-a deformat. S-a încovoiat. Au apărut cîteva unghiuri. La 22 de ani oglinda lui Veniamin chiar a lăsat cîteva cioburi în altă oglindă și a primit de la niște oglinzi străine schije, așchii și arsuri.

Dacă am fi în stare să vedem oglinzile din ochii oamenilor, Veniamin la 22 de ani ar fi arătat ca un hîrb. Chiar dacă un sfînt biblic, cu pelerină și toiag, ar fi luminat cu o lampă direct în ochii lui Veniamin, nu s-ar fi întors din lumina lui decît raze răzlețe din zone nepătate.

De fapt, la vîrsta aceea tînărul Veniamin nu vedea lumea din jur aproape deloc. Vedea doar umbrele propriilor pete, deformate de suprafața lui bombardată.

Dintr-o pură întîmplare (asta dacă cititorul nostru fidel crede în întîmplări) centrul oglinzii a rămas neatins. O mică pată în formă de romb a rămas practic neatinsă de petele imitațiilor, de deformările ciocnirilor și de cioburile celor din jur. Într-o zi, deja la 47 de ani, aflîndu-se într-un spital militar în Angola, fiind stomatolog, de-asupra unei guri căscate, Veniamin Bogdanovici (deja Kancelovschi) a observat oglinda. Era o oglindă roasă, murdară, unsuroasă, boțită și spartă în cîteva locuri. Dar ceva era foarte ciudat în acea oglindă.

 

 

Veniamin privea în gura pacientului, iar paciantul îl privea cu ochi curați și limpezi de copil. Veniamin a încercat să ignore ochii și s-a concentrat pe dantură. Dar ochii îl priveau atent și curios. Și stomatologul moldovan iar a văzut oglinda. Roasă, murdară, curbată, spartă și slinoasă. Și a recunoscut-o.

S-a recunoscut. Era oglinda lui, reflectată pentru prima dată într-o oglindă curată. El nu vedea umbrele din ochii lui pe lumea din jur. El vedea în ochii Isabelei Pedro Bastos Kangombe din Wakukungo bîrna din ochii lui. Și a început să plîngă. Și a plîns Veniamin 5 ani fără încetare de fiecare dată cînd era potrivit să o facă. Disciplina de partid nu-i permitea să plîngă mereu, din păcate. (Cu toate că, trebuie să recunoaștem, plînsul în timpul adunărilor, mai ales după discursurile anoste ale secretarilor comuniști i-au prins bine în carieră).

Lacrimile au curățit un pic oglinda lui Veniamin și lumea i s-a deschis iar tot mai interesantă și mai clară. Întors în URSS, Veniamin a căutat oglinzi curate în care să se poată vedea. A căutat în toate colțurile țării. Meregea în delegații în toate aulele, kișlacurile și hutorelele în care nici studenții nu acceptau să meargă. Lucra cu dantura, dar căuta în ochi. Și a găsit*.

Unii spun că înainte de moarte, Veniamin Bogdanovici a căpătat ochi atît de curați încît nu-l mai vedea nimeni. Toți se vedeau doar pe ei. Unii credeau că era arogant, alții credeau că e nebun, unii spuneau că-i corupt, alții că-i incompetent, unii vedeau în el un cîrcotaș, alții un avar. Fiecare vedea defectele din propria oglindă. Dar apropae nimeni nu s-a recunoscut în acele defecte.

Veniamin Cojuharschii nu mai putea fi văzut. Mătușa Sarafima din Bălțata în delirul de pe patul de moarte în 1986 tot repeta că Venia n-a murit, Venia n-a murit, el s-o făcut limpede ca văzduhul, dar copiii ei asaltați de grijile pomenilor și moștenirii n-au dat atenție acestor cuvinte.

Serafima ar fi putut multe să ne povestească, dar nimeni niciodată nu a întrebat-o nimic. Ce sens era să pierzi cu o babă nebună cînd toți în jur aveau de realizat cincinalul și de vorbit despre uskorenie?

Nici un sens.

 

*Stomatologul moldovan Cojuharschi, reabilitat în 1956, după 10 ani de stat în Siberia a publicat în anuarul Academiei de Ştiinţe a Moldovei din 1961, cu pseudonimul Iurii Kancelovschi, articolul „Stomatologia tradiţională la poparele băştinaşe din Platoul Central Siberian” (Tradiţîonnaia mediţina polosti rta u korennîh narodov ţentralino-sibirskoi vozvîşennosti) în care, printre zeci de paragrafe despre beneficiile sistemului medical sovietic, descrie cîteva practici tradiţionale ale triburilor Ostiako-samoede, care, la timpul lor au fost trecute cu vederea, ca erezii şi promovare a superstiţiilor. În nota de subsol 188 de la pagina 104 a cărții apare fraza misterioasă „Două oglinzi cînd se privesc una pe alta formează un portal.”. Cenzorul a lăsat să se strecoare această frază vădit antisovietică, fiind încrezut că e vorba de oglinjoara rotundă stomatologică.

 

Întîlnirea micului Veniamin Cojuharschii cu meta

Un copil și un matur alergau prin parc sub ploaie. Parcul era pustiu, frunzele erau date jos de vînt, norii negri se bubuiau unul pe altul, iar șuvoiul a devenit atît de puternic, încît unica salvare a fost ascunsul sub streașina generoasă a unui pavilion. Copilul era speriat de tunete și fulgere, iar maturul era speriat de scenariile construite în capul lui.

Ele conțineau viitoruri traumate ale copilului. Ele conțineau striviri sub greutatea responsabilității și vinii. Ele conțineau privirile percutante ale altor maturi care îl vor fi găsit vinovat de întîmplarea de a nimeri nepregătit sub ploaie. Ele conțineau toate aceste neprezențe inconștient, ca niște pulsații paralizante și stresante. Maturul era agitat, dar nu putea face nici o mișcare.

Copilul a întrebat:

Ce este fulgerul?

În capul maturului au început să se deruleze răspunsuri posibile.

În primul răspuns, maturului îi veni să arate cu degetul la cer, să aștepte o sclipire și să spună „iată fulgerul!”. Evident că va fi urmat întrebarea – de ce fulgeră? Pentru că plouă? Da de ce plouă? Pentru că vremea e schimbătoare – ba e soare, ba plouă, ba e vînt… Da de ce vremea e schimbătoare? Pentru că soarele bate diferit în diferite locuri. Da de ce soarele bate diferit în diferite locuri? Discuția se îndrepta spre infinit. Copiii adoră infinitul, maturii nu prea. Lor le place finitul.

În al doilea răspuns, maturului îi veni să fie cît mai deschis. Să spună că frecarea (copilul nu știe ce e aceea frecare) norilor unul de altul produce diferență de potențial (copilul nu știe ce e aceasta) electrostatic (c.n.ș.c.e.a.) care se egalează printr-o descărcare (c.n.ș.c.e.a.) electrică (c.n.ș.c.e.a.). Dar ce înseamnă frecarea, va întreba copilul. Cînd două lucruri se șîrîie unul de altul, iată de exemplu palmele sau cînd tu șîrîi încălțămintea de asfalt. Dar ce înseamnă descărcare electrică? Asta cînd două lucruri șîrîite capătă energie (c.n.ș.c.e.a.) și energia asta se descarcă, se egalează, țîșnește în jur? Dar ce este energia?

În al treilea răspuns în ajutor vin zeii și fulgerul devine felul în care Dumnezeu fotografiază pămîntul ca să vadă ce fac oamenii, pentru că Dumnezeu știe tot ce facem și ne trimite tot de ce avem nevoie, inclusiv ploaie, vînt, soare, zăpadă și de toate. De ce Dumnezeu fotografiază pămîntul doar cînd plouă? Pentru că atunci cînd plouă sunt nori negri și nu se vede la fel de bine ca atunci cînd e soare și luminos. Da de ce Dumnezeu nu vede bine? Pentru că e foarte bătrîn, el e de cînd lumea și are multe multe griji. Ca maturul, care, de exemplu a uitat umbrela.

Copilul aștepta răspunsul.

Tensiunea în matur creștea.

S-a făcut liniște profundă, cum numai sunetul ploii torențiale poate să facă și, pe neașteptate, un fulger mai puternic decît soarele a luminat jurul așa cum nici maturul și nici copilul nu mai văzuseră.

Și el a înțeles că înțelegerea e împletirea unei noi stofe cognitive cu instrumentele deja existente, că ea se generează singură pe ea și e o joacă de-a infinitul mic. Că înțelegerea se manifestă prin afirmație, iar aceasta vine ca o destinație a înțelegerii, ca un final al ei, ca un rezultat. Că acest final e decis de voința celui care leagă și mai ales de oboseala lui de a înțelege mai departe. Că înțelegerea e un proces invizibil care devine vizibil abia după ce e explicată, e afirmată. Și iese că înțelegi atunci cînd obosești să mai înțelegi. Că nici o afirmație nu poate ieși din cercul înțelegerii, dar cercul crește, crește, fără a se extinde, doar în propriile gînduri. Pe cînd cunoașterea…

Dar aici a venit bubuitul. De parcă toată ploaia de care a fost lipsit pustiul Atacama a decis să plouă într-un singur minut. De parcă izbucniseră trei Krakatoa. De parcă Dumnezeu a obosit să fotografieze oamenii și a luat în mînă o tobă cît sistemul solar și a lovit-o din toate puterile Lui.

Și totul s-a șters din memoria maurului, gîndurile lui s-au prelins în mintea copilului. Dinspre copil spre maur a țîșnit o groază animalică și ambii eroi curajoși ai acestei povești au luat-o la sănătoasa prin ploaie spre casă, spre o baie caldă, spre o dojană iubitoare, spre un ceai fierbinte și un somn dulce dulce. Și maurul era atît de speriat încît abia atingea pămîntul cu vîrfurile pantofilor. Micul Veniamin zbura fîlfîit aninat de mîna lui, fără să atingă pămîntul. Fără să fie atins de picăturile de apă. Fără să fie atins de frunzele căzînd. Era atins doar de meta, doar de această ultimă propoziție din acest text care te atinge și pe tine.

.

 

Cum se ating bărbații

Am făcut recent un training pe limbajul non-verbal și am observat că din categoriile de comunicare non-verbală – ton, expresii faciale, gesturi, pragmatică, atingeri – anume ultima generează cele mai multe confuzii. Atingerea e o activitate umană extrem de importantă și frecventă. Eu azi am atins cel puțin 20 de oameni și asta doar în întîlniri formale și prietenești.

Îmi pare o temă care merită atenția noastră.

 

Două amintiri

Prima e iterativă și ține de copilăria fragedă. Bunelul meu Ion, atunci cînd revedea un prieten bun după o perioadă lungă îl îmbrățișa bucuros și îl pupa pe buze. Acest lucru era firesc, deschis, sincer și fără nici o conotație sexuală, evident. Pe atunci eu nu îmi puneam nici o problemă etică față de realitatea din jur – o absorbeam ca pe un flux continuu de normalitate în fiecare clipă.

A doua amintire e din prima călătorie într-o țară arabă, deja aveam 21 de ani. Chiar în primele zile am trecut printr-un real șoc, cînd un amic făcut pe loc, care, cu anii, mi-a devenit prieten bun, a pus mîna pe piciorul meu și mă strîngea cînd vroia să accentueze ceea ce spune în timpul discuției.

Toate complexele și fricile mele asociate cu sexualitatea s-au trezit și m-au blocat. I-am spus că „la noi așa nu-i primit” și el și-a retras mîna. Ulterior mereu trebuia să explic că la noi „nu-i primit” atunci cînd cunoscuții arabi mă apucau de mînă cînd mergeam alături pe stradă sau atunci cînd, după salut, chiar și oamenii recent cunoscuți rețineau îndelung mîna în mîna lor, minute în șir, cît ținea discuția.

Era extrem de inconfortabil.

Dar așa e la arabii din orientul mijlociu. Ei se conectează unul la altul cam cum Na’Vi se conectează cu cozile lor cu alte ființe de pe planeta Avatar. Contactul fizic ESTE un canal suplimentar de comunicare și efectele de apropiere, convingere, încredere, dar și respingere pe care îl poate da e un atu enorm în situațiile sociale.

 

Nisipurile mișcătoare ale atingerilor sociale

E un canal extrem de periculos. E foarte reglementat de fiecare societate, regulile lui se schimbă permanent și ești mereu pe muchia prăpastiei atunci cînd îl aplici.a, regulile se schimbă.

Oricît de drag și apropiat nu mi-ar fi prietenul cu care m-aș vedea după o lungă despărțire, dacă aș încerca să-l pup pe buze, asta ar părea șocant și extrem de neadecvat. Ceea ce cu 2 generații în urmă era social acceptat, acum e rezervat doar relațiilor intime. Atingerea a fost astfel sexualizată și tabuizată.

Și nici bărbații nu se țin de mînă cînd merg alături prin oraș în Moldova. Nici nu se ating pe picior dacă vorbesc unul pe altul. Nu se poate. Tabu.

Eu nici nu sunt sigur dacă în Moldova în ziua de azi mai poți mîngîia un copil străin pe stradă, să-l apuci de obrăjori sau să-l iei în brațe. Era general acceptat în anii 80, acum nu știu. Cert e că în SUA sau Canada, dacă faci asta, reacția cea mai întîlnită va fi chemarea poliției.

Regulile se schimbă. Ne place să credem că ne civilizăm și că ne schimbăm spre „mai bine”.

Cînd mă întîlnesc cu japonezi în Moldova, salutul e o problemă. Ei preferă să se închine ușor, explicînd că „așa se face la ei”. Eu rămîn cu mîna întinsă, pentru că „așa se face la noi”. Bărbații se salută între ei strîngînd mîna. Japonezii au exclus practic orice atingere în contactele lor sociale. Presupun că pentru ei e la fel de dificil să accepte strînsul de mînă cum îmi era și mie dificil să accept ținutul de mînă în stradă. Ne îndreptăm și noi spre tabuizarea acestei atingeri (încă) acceptate pe calea „civilizării”? Foarte posibil.

Dar atingerile sunt extrem de importante pentru comunicarea dintre oameni. Capacitatea lor de a produce impresie, de a face un mesaj memorabil, de a sparge zidurile invizibile dintre oameni e uimitoare.

Vrem reguli pe înțelesul tuturor

Regula la noi în vest e simplă. În contacte sociale ne-intime, este permisă atingerea a trei zone – mîinile (inclusiv palmele în timpul salutului), umerii și partea de sus a spatelui. Și gata.

Asta e valabil și pentru bărbați și pentru femei, cu toate că în cazul femeilor sunt multe subtilități pe care le vom aborda cu altă ocazie.

În cazul salutului – strînsul de mînă – sunt cîțiva parametri la care trebuie să fim atenți: inițierea, strîngerea, scuturarea, durata, poziția palmei, atingeri cu a doua mînă. Pentru toate e valabilă legea moderației – nici prea mult, nici prea puțin. Dar să le luăm pe rînd.

Inițierea cel mai des vine de la persoana care se mișcă (intră, se apropie, se ridică în picioare, se întinde) pentru a se saluta. Inițierea trebuie însoțită de contact vizual. Lipsa acestuia în timpul salutului denotă fie dispreț, fie familiaritate extrem de mare între persoane. Contactul vizual vă va scuti și de situația jenantă cînd mîna întinsă rămîne în aer. Ultima situație are un impact major emoțional pentru că strînsul mîinii e un gest pe care îl facem aproape automat, inconștient și blocarea acestuia ne bagă în stupefacție.

Strîngerea prea puternică sau prea molatică atrage atenția și provoacă repulsie. Prima e interpretată des ca atac sau manifestare a condescendenței și dorinței de dominație. Sunt cazuri în care bărbații își cresc gradual ambii puterea strîngerii în timpul salutului. În cazul unei agresiuni non verbale de acest tip recomand retragerea bruscă a mîinii însoțită de un zîmbet larg.

Scuturarea poate lipsi cu desăvîrșire sau se poate lungi mult, mai ales dacă e vorba de un photo opp. Strîngerea de mînă obișnuită are o singură scuturare. Două-trei scuturări, mai ales dacă sunt făcute un pic mai lent, comunică din partea inițiatorului lor o importanță specială acordată întîlnirii. Nu o recomand, dacă persoana cu care te saluți e ierarhic superioară.

Poziția palmei uneori și numai uneori are legătură cu poziția ierarhică a celor care se salută. Poziția superioară e asociată cu întindere palmei cu fața în jos, cea inferioară – cu palma în sus. Cel mai des salutul va fi de la egal la egal, cu palma întinsă vertical.

Uneori în strîngerea de mînă apare a doua mînă. Fie acoperă ambele palme strînse, fie poate atinge cotul, umărul sau spatele salutătorului în strîngerea de mînă însoțită de îmbrățișare. În toate cazurile asta arată o importanță deosebită acordată întîlnirii și trebuie folosită cu moderație. Utilizarea prea deasă sau chiar la fiecare întîlnire a acestui gest îl devalorizează și devii sîcîitor.

Am ajuns la cuprinsul între bărbați. Acesta e folosit în mod natural în cazul prietenilor, mai ales după o lungă nevedere. În mod intenționat el poate fi inițiat de o persoană ierarhic superioară ca să comunice celor din jur luarea sub tutelă sau recunoștința pentru cel cuprins.

Aceasta a fost partea tehnică.

Și ea ține de contactele la locul de muncă, oficiale sau în grupuri de amici nu foarte apropiați.

 

 

Între prieteni și neamuri desigur că gama de atingeri variază și e stabilită de fiecare în parte. Unii bărbați apropiați se pot cuprinde lateral, apucîndu-se de umeri sau chiar talie, se pot apuca de grumaz și rezema cu frunțile unul de altul privindu-se în ochi, se iau jucăuș la trîntă sau se lovesc în glumă cu pumnul în burtă, piept, îți pot cuprinde fețele, punînd palmele pe obraji, pot avea saluturi speciale formate din serii lungi și complexe de atingeri.

Atingerile sunt un comportament natural al oamenilor. Cu cît mai des atingem și suntem atinși cu atît suntem mai fericiți și ne considerăm mai acceptați de cei din jur. Atingerile completează comunicarea, dar oferă și posibilități unice de exprimare, imposibil de înlocuit cu cuvintele. Din păcate toate statele ex-sovietice, inclusiv Moldova sunt mai reci în ceea ce privește exprimarea prin atingere. 

Cele scrise mai sus sunt doar o introducere în temă, multe aspecte (înclinarea, împinsul, atingerea cu exteriorul palmei, atingerea de atenționare, atingerea de tip „transmiteți vă rog 3 lei” sau atingerile forțate din spații aglomerate – transport, cinematograf) nu sunt abordate deloc. La fel atingerile dintre bărbați și femei și cele dintre femei le-am lăsat pentru o altă postare.

Dacă vă pare interesant, pot continua seria de analize pe comunicarea non-verbală.