Pe piatra asta voi zidi o carte

Dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău, ai fi simțit seara tîrziu, cam după 11, vibrațiile pașilor lui Veniamin Cojuharschii. La început te-ai fi întrebat dacă chiar sunt pași de om sau doar bătaie de vînt. Apoi ar fi apărut dubii privind mișcarea pașilor – se apropie, se îndepărtează, merg pe loc sau tropăie un copil obraznic în vreo casă de aproape?

Dar nu – chiar erau pași și pașii se apropie. Pămîntul încet se zdruncină, pietrele de alături parcă se gudură mai aproape, ca niște boboci în timpul somnului. Pașii tropăie tot mai tare și spinarea ta amorțită abia așteaptă să fie apăsată de greutatea lor proaspătă.

Te-ai fi bucurat de apăsare și ai fi primit-o cu bucurie, ca pe o binecuvîntare, ca pe o atenție, ca pe un semn.

– Mergi pe mine, mergi pe mine, se gîndește fiecare piatră din drum. Trebuie să recunoști că, în vîltoarea dramei, ți-ai pierdut și tu cumpătul și te-ai lăsat pradă dorinței, te-ai lăsat total, ai uitat de mîndrie, de nivelul tău, de ce cred alte pietre și ai început și tu să repeți ca un copil cu temele făcute – pe mine, pe mine, pe mine.

 

Dar Veniamin a pășit pe alături.

Și nici nu avea el ochi să binecuvînteze pietrele pe care pășea și nici atenție nu le atrăgea și nici sensuri ascunse nu ascundea de noi. El era în propriile griji, iar privirea de sub picioare fugea ba în trecut, ba în viitor și nicidecum în direcția noastră.

Încet-încet, vibrațiile pașilor lui s-au topit în depărtare, s-au ascuns absorbite de alte pietre, de pămîntul dintre ele, de păpădiile care pe ici-colo găseau loc, timp și voință să crească în mijlocul drumului și să se bucure de soare, vînt și ploaie.

Pietrele au mai zumzăit abia perceptibil din energia pașilor trecuți și s-au liniștit. Dacă pietrele ar putea dormi, am putea spune că au adormit. Și dacă pietrele s-ar putea trezi, am putea spune că s-au trezit. Dacă pietrele ar putea alerga, ele s-ar fi ridicat și ar fi alergat după Veniamin Cojuharschi.

Și nici să citească pietrele nu pot. Numai tu, numai tu, dacă la 14 august 1973 ai fi fost o piatră din caldarîmul străzii Cheagului din Chișinău ai fi știut să citești printre aceste rînduri.

 

La mulți ani, Matilda!

Sunt genul cela de persoană care nu poate suferi lașitatea. Sunt un om care nu acceptă compromisuri, am principii și știu ce vreu. Eu rar greșesc în oameni, dar în acest caz am dat greș, sunt dezamăgit. Eu nu am încredere în nimeni. Mereu dau peste oameni care nu se țin de cuvînt. Cum poți să fii așa de prost ca omul cela? Sunt corect cu alții. Niciodată nu sar rîndul. Și mă enervează oamenii care se bagă în față. Sau care te calcă în transport și se fac că nu au observat nimic. Cum poți trăi așa? Eu niciodată nu aș putea trăi așa.

Eu am fost acolo. Și acolo și acolo. Am fost în aceste țări. Am vizitat acest oraș și acest oraș. Da tu ai văzut în acel oraș acea clădire? Eu tot. E impresionantă. Cum poate să nu-ți placă acea clădire? Eu tot sunt genul de om care nu merge unde merg turiștii, dar clădirea ceea chiar merită văzută. Eu sunt călător, nu turist. Vreau să merg în țara asta și asta și asta. Aceste țări sunt în lista mea de priorități. Și mai ales acest oraș și aceste locuri frumoase. Ah, tu ai fost deja. Poate voi merge în altă parte. Trebuie numaidecît să văd asta. Visul meu e să călătoresc. Am fost acolo și voi fi acolo. Am fost aici și aici și voi merge acolo și dincolo și voi fi acolo. Am fost un pic în trecut și planific să fiu un pic în viitor. Trecutul și viitorul meu sunt pline de locuri și momente minunate.

Îl respect mult pe Frank. Este un om foarte plăcut. Și de Gabriel îmi place. Chiar dacă uneori e nesuferit. A făcut asta și asta, îți dai seama? Cum poți face asta și asta? Știu, Frank nu-l poate suferi pe Gabriel, dar ei ambii sunt OK. Dacă s-ar împăca ar fi super. Ar fi mai bine pentru ei, pentru mine, pentru lume, pentru viitor. Poate vorbim cu Diego? În Diego nu poți avea încredere. Apropo, lui Frank nu-i place de Diego. Anume pentru că Diego și Gabriel așa de des petrec timpul împreună, dar Frank crede că ei de fapt nu se suferă unul pe altul. Totul din cauza Andreei. Andreea e o tîmpită. Cum poți fi ca ea? Cum?! Îmi vine să turb. Beatrice e încă OK, dar Andreea nu. Nicidecum. Ai văzut cum se îmbracă?

Cum am ajuns în acest hal? Cum am putut rata așa de tare viața? De ce am luat decizia ceea? Aș fi putut face altfel. Ar fi fost altfel. Am pierdut atîta timp cu oameni care nu au meritat. Am pierdut ani prețioși. Acum nu mai știu ce să fac. Nimic nu se leagă. Ce va urma? Ce va fi? Trebuie să schimb ceva în viață. Trebuie să schimb radical. Așa nu mai merge. Am pierdut conexiunea cu mine. Nu mai sunt eu! Trebuie să fiu hotărît. Trebuie să fiu puternic. Trebuie să fiu fericit. Trebuie să mă deschid iubirii. Trebuie să fac sport. Trebuie să renunț la omul cela și acela și celălalt care mă fac nefericiți. Trebuie să citesc mai mult. Trebuie să înțeleg ce vreau. Trebuie să plec. Toți din jur mă țin blocat. Asta nu e viața mea. Acesta nu sunt eu. N-am rămas cu nimic.

Alo, Matilda, salut. La mulți ani. Îți doresc să fii fericită, să ai parte de iubire, să îți atingi toate scopurile, să îți realizezi visele, să îți găsești jumătatea, să fii fericită. La mulți ani și împlinire, multă împlinire profesională și lumină, zîmbet și fericire, multă fericire și iubire. Noi toți te admirăm, te respectăm, noi ne temem de tine și te iubim, tu ești modelul nostru Matilda. Noi toți mereu vorbim despre tine, da. La mulți ani. Multe flori și multă, multă fericire și dragoste. Îți doresc să ai fericire și dragoste și toate dorințele să se îndeplinească. Cît mai multe dorințe îndeplinite, dorințe. Și distracții, nu uita să te distrezi, nu uita să te răsfeți, nu uita de tine. Să fii puternică.  Să ai multe multe dorințe, și jumătate și fericire, multă multă fericire și multe dorințe.

La mulți ani, Matilda.

 

We’re walking in the air
We’re floating in the moonlit sky
The people far below are sleeping as we fly
I’m holding very tight
I’m riding in the midnight blue
I’m finding I can fly so high above with you
Far across the world
The villages go by like dreams
The rivers and the hills, the forests and the streams
Children gaze open mouthed
Taken by surprise
Nobody down below believes their eyes
We’re surfing in the air
We’re swimming in the frozen sky
We’re drifting over icy mountains floating by
Suddenly swooping low
On an ocean deep
Rousing up a mighty monster from his sleep
And walking in the air
We’re dancing in the midnight sky
And everyone who sees us greets us as we fly
We’re walking in the air
We’re walking in the air

 

Putea fi mai rău

Hai nu mai plînge fa, Angelică. Lasă că se mai ogoiește el. Ian arată. N-o lăsat urme, în două zile cacînd nici n-o fost. Putea fi mai rău. Nemernicu. Ei, fa, care poliție, nu fi proastă. Iaca Sveta o chemat poliția și i-o dat 2 săptămîni, o pierdut lucru, acum și cu creditul au probleme, doamne ferește. Nu vre s-o vadă-n ochi, numai scandal. Da la Zina ai auzit ce i-o făcut nicuratu. Doamne ferește fa, am fost la dînsa la spital ieri, toată-i vînătă, fa, toată. Chiar și la degetele mici de la picioare, n-ai idee… Da tunchita ceea din Criuleni, fa, și-a ucis omu cu toporu, ieri la știri au arătat. Bem și noi fa Angelică, dap chiar așa?! Las-că-i bine. O să vă împăcați. Mai rău să nu fie.

Ascultă băi Gheorghe, dacă ți-a spus, ia și fă. Ei amu au toată puterea, auzi, dacă se pun să te nistojască de distrung ăi. Și li-i tot una lor de drujii tăi și de sat și de jurnaliști. Uite cum aista din Șoldănești deamu anu s-mplinește de cînd șăde și pentru ce măi Gheorghe? Îți spun eu pentru ce. Pentru nică. Da tu, dacă ai deamu aceea după tine, fă cum au spus și zi bogdaproste că nu te-o trăsnit. Deam dacă și pe-a lor îi trăsnesc, nu se opresc aiștea îț spun eu. Știi ce i-o făcut lui Mișa cela care îmbla cu ajitația. Doamne ferește măi Gheorghe, doamne ferește. Deamu închide și tu ochii că așa-i acuma situația, da mai încolo s-a vede-s-ă. Pute să fie mai rău.

 

 

 

Lăsați-mă voi cu aiurelile voastre și apucați-vă de lucru. Revaliuțianeri s-o găsit. Ce nu vă place? Îi de-a nostru? Îi de-a nostru. O ușis pe cineva? Controlează judecătorii? Nu și bine că-i controlează. Credeți că ei așa liberi tare ar și șiind angheli tăț cinstiți, curați și el îi pune să ia capica cerez nihaciu, sau ce? Iaca în Ucraina o făcut revoluție. Așa că nu-mi povestiți mie cu aestea a voastre. Eu văd tare bine ce voi vreți. L-om da jios pe aista și a veni altul poate încă și mai nebun.  Șî? Șî și? Sau iaca în Siria. Credeți că în Siria n-o cerut norodu democrație? O cerut mai bine. Și iaca mor ca muștele, plină evropa de bejenț. Așa că staț tiha și nu vă diorgăiți. Pute chiar mai rău să șibă.

Știu că de la zero, puișor, știu. Și mie-mi pare rău și mie, puișor. Om trece și peste asta, puiu, o să trecem, ai să vezi. Așa e uneori, știi cum, dungă neagră, dungă albă. Da ce să facem acum? Dacă ai semnat ai semnat. Judecata n-o să te ajute, nu fi nebun, ai copii, gîndește-te și la noi. Nu mai vinzi tu nimic, că nu mai cumpără acum nimeni. Jumătate e a lor de-acum legal, hai nu fi cu totul, auzi? Explică lu Faina Alexeevna, spune-i ce și cum și hai la cabană să uităm un pic de asta. Pe urmă vii plin de puteri, lucrezi mai departe și poate ne gîndim cumva ceva să dezvoltăm poate altă afacere de-o parte. Tu doar știei că mai devreme sau mai tîrziu o să vină. Măcar nu ți-au luat totul, te-au lăsat să lucrezi mai departe. Hai liniștește-te, putea să fie mai rău.

#puteafimairău

 

Cîteva idei despre pietonala Veronica Micle

Textul de mai jos nicidecum nu vrea să demotiveze grupul de oameni care fac ceva pentru. Jos pălăria și tot respectul pentru cei care reușesc să transforme entuziasmul în presiune. În cel mai trist caz pentru mine textul va fi citit ca o critică sau ca o tentativă de a demotiva. E doar o înșiruire rapidă a gîndurilor care îmi treceau în timpul evenimentului organizat de Centrul de Urbanism. Poate ajută pe cineva.

 

  1. Pietonala nu e monument

Imaginați-vă un oraș în care nu există tramvai (nu va fi tare greu). Și iată locuitorii acestui oraș văd că în alte orașe este tramvai și vor și ei tramvai. Și se adună un grup de inițiativă care reușește undeva la marginea orașului să construiască pe un deal o linie de tramvai de 1 km. La început oamenii vin să vadă ciudățenia, se primblă un pic, dar cu timpul numărul oamenilor scade. Grupul de inițiativă bate alarma – hai să atragem oamenii pe dealul cu tramvai, hai să organizăm evenimente, festivaluri, hai să amenajăm în jur să fie frumos. Oamenii politici arată cu degetul la proiect și spun – iată vedeți – orașul nostru nu e gata pentru tramvai. Tramvaiul nu are nici un sens. Oamenii nu folosesc tramvaiul. Tramvaiul e un eșec.

 

Dacă să ignorăm exagerarea, la fel stau lucrurile cu inițiativa de a face din Veronica Micle stradă pietonală. Strada nu unește nimic cu nimic, la moment fluxul de pietoni pe ea e probabil cel mai redus din tot centrul. Nici nu e de mirare că propunere să fie aleasă anume această stradă vine chiar de la Direcția Transport. Pentru că strada ceea nu trebuie nimănui – nu folosește ca drum, ca spațiu prin care oamenii ajung din punctul A în punctul B.

 

De aceea și la întîlnirea recentă organizatorii repetau mantra – trebuie să organizăm evenimente, să facem strada atrăgătoare – să atragem pietoni pe strada pietonală.

 

  1. Pietonala nu e mall în aer liber

 

O altă idee ciudată pe care o au unii despre pietonale e că acestea trebuie să aducă profituri mari și să se transforme în spații comerciale pentru buticuri, restaurante și tîrguri. Fără îndoială că o pietonală bine făcută va arăta pe anumite porțiuni ca o zonă comercială și de agrement – pentru că aceste funcții orașul le îndeplinește minunat unde sunt mulți oameni.

 

Dar nici comercializarea pietonalelor nu resprezintă esența conceptului. Desigur că vînzările cresc odată cu creșterea fluxului de oameni și evident că pe marginea șoselelor circulate, mai ales aproape de intersecții e convenabil să amplasezi benzinării, plăcintării și vulcanizări.

 

Dar asta doar nicidecum nu înseamnă și nimănui nici nu-i va da în cap că drumurile trebuiesc construite doar în apropierea intersecțiilor.

  1. Strada pietonală e un drum

 

Toată esența străzii pietonale e conținută în denumirea ei. Tot ce e în plus poate face să rătăcim pe tărîmurile veșnicului debate.

 

Strada pietonală e în primul rînd un drum. El permite omului să ajungă unde are nevoie. Funcția primă, esențială și imposibil de ignorat a străzii pietonale e să fie un drum. Și ca orice drum el are nevoie de planificare, amenajare și întreținere. Și resursele necesare pentru asta sunt alocate prioritar pe anumite criterii clare.

 

Orice șofer va sări în sus dacă va afla că prima autostradă din Moldova ar uni Cișmichioiul cu Andrușul de Sus pentru că asta ar fi o irosire absurdă de fonduri. Și asta ar înțelege fiecare fără mari explicații.

 

Dar foarte puțini pietoni înțeleg absurdidatea transformării Veronicăi Micle în pietonală.

 

Dar unde e acel traseu Chișinău-Bălți al pietonalității? Noi nu inventăm acum pietonii, Chișinăul are pietoni de cînd există. Și ei trebuie cercetați. Care sunt traseele cele mai folosite? Care sunt fluxurile?

 

Pur intuitiv e clar că acestea se leagă de polul Pieții Centrale – cel mai popular spațiu pietonal din Moldova. S-ar părea că anume din această zonă ar trebui să înceapă crearea și extinderea rețelei pietonale a orașului.

 

Și asta și a fost motivul propunerii inițiale a străzii Varlaam ca pietonală. Anume de asta are sens scuarul Cehov și a fost mereu plin, cît avea bănci pe el.

 

Pe axa piață-catedrală se pot găsi acele trasee pietonale care să acopere tot centrul orașului. Acestea pot fi străzi întregi dedicate, pot fi cartiere „sparte” printre blocuri sau prin curțile comune – că oricum avem cvartale prea mari în centru.

 

Și mai departe? Da, putem visa mai departe – unirea centrului prin rețea pietonală cu restul sectoarelor. Pentru că odată creat traseul USM – Valea Morilor – Dendrariu – un număr enorm de pietoni și bicicliști din Buiucani vor putea ajunge în centru prin parcuri. 

 

Străzile pietonale sunt în primul rînd drumuri. Chișinăul are nevoie de o rețea paralelă prezentei rețele dedicate automobilelor. O rețea pe care să fie comod, sigur și plăcut să mergi. Acolo unde-ți trebuie. 

 

Și oamenii deja merg. O mulțime de oameni din Chișinău merg chiar în aceste clipe pe jos. Cu pachete, cu cărucioare, cu zîmbete pe buze. Unde se duc ei? Ce piedici au în drum? Ce trasee aleg? Nu știm.

 

Calitățile politicianului ideal

Să luăm acum la puricat cele cinci trăsături necesare politicianului ideal despre care am scris în articolul precedent: orgoliul, prostia, indiferența, fățarnicia și cruzimea.

Orgoliul și vanitatea sunt combustibilul politicianului. Fără deficitul cronic de aplauze și validare din jur, nici un om nu va lucra 16-20 de ore pe zi pentru a cîștiga alegerile sau – și mai dificil – pentru a se menține la putere. Dacă un politician nu are complexul inferiorității, îi va fi foarte greu să găsească motivația necesară menținerii în luptă constantă, extenuantă și fără sfîrșit pentru „putere”.

Da, dictatorii capturează statul, dar și statul capturează dictatorii. Unica remunerare pentru stres, ore nedormite, rupere totală de familie, întîlniri cu alegători, de altfel, nesuferiți și plictisitori, împăcarea lingăilor care mereu cer resurse, fac prostii și se bat unul cu altul, permanenta umbră a loviturii de palat, frica de ziua de după, toate aceste chinuri sunt răsplătite cu resurse, dar, în primul rînd trebuie răsplătite cu frică și iubire – cu aplauze și atenție.

Prostia ajută în acest sens. Și în calea spre putere și în procesul exercitării acestei „puteri”, politicianul repetă același discurs iar și iar, la adunări, întîlniri, delegații, presă, emisiuni și chiar în somn. Un politician inteligent are probleme cu disciplina asta discursivă – începe să improvizeze, să se plictisească, are prea mare încredere în propria capacitate de a se descurca și greșește.

În plus, marea majoritate a electoratului nu are timp de neologisme, fraze complicate și cuvinte cu mai mult de trei silabe. Politicienii de succes îndrugă prostii – fraze fără sens – le repetă de un milion de ori cu siguranța imbecilului hotărît și asta le aduce trofeul: Yes, we can; America Great Again; Change we can believe in. Oamenilor le place de ei. Politicianul ales e caricatura ideală a majorității electorale. Reagan, Bush, Bush, Obama, Trump – niște politicieni minunați.

Indiferența, sau mai bine zis obrazul gros ajută politicianul să reziste. Să reziste valurilor de scuipat continuu cu care sunt bombardați de cetățeni. Pentru că e una cînd inamicul tău personal te urăște pe tine concret. E una cînd un om necunoscut te urăște pentru ceea ce reprezinți (culoarea pielii, limba/accentul). Dar e cu totul altceva cînd oameni absolut necunoscuți de urăsc din toate puterile anume concret pe tine. Să duci așa ceva nu-i ușor. La fel cum nu e ușor să dormi bine noapte știind că la ordinul tău mor familii întregi sub bombardamente. Ai nevoie de multă insensibilitate să mănînci tortă și să ordoni bombardarea unei capitale. Dacă un politician pune pe inimă comentariile trolilor, ura concetățenilor sau nefericirea produsă de deciziile lui – el se va strica.

E foarte important pentru un politician să fie fățarnic. El încearcă să mențină echilibrul în vîrful unei piramide mișcătoare. O piramidă de oameni vii se mișscă, se luptă, îl trag de picioare, iar el stă pe ei și nu cade. O vreme. Pe urmă cade, dar altul se va ridica și va dansa pe oameni.

Grupuri diferite de interese luptă pentru aceleași resurse, grupuri care se urăsc între ele vin la el pentru soluții, grupul pe care îl conduce el e în conflict cu grupuri conduse de alții și el merge la negocieri. Dacă un politician nu poate minți oamenii aflați în conflict, dacă nu îi poate duce cu fofîrlica, obosi cu promisiuni – oamenii își vor tăia gîturile. Asta e firea omului – să îi sară țandăra, să își sărute părinții și frații și să meargă să ucidă alți oameni la război. Politicienii care obțin pacea, inevitabil sunt trădătorii propriului neam care abia visa să moară în tranșee cu kalașul în mînă. Lideri politici care „au trădat” poporul și nu i-au permis să moară la război are și Moldova în scurta ei istorie.

Și aici apare cruzimea. Competiția politică e extrem de dură – concurenți sunt mulți, locuri pe podium – puține, uneori doar unul. De cînd a apărut agricultura și oamenii n-au mai putut să fugă de agresor, legea e făcută de cei care bat și ucid selectiv, iar valoarea adăugată e produsă de cei bătuți și uciși. (Trebuie să recunoaștem că agricultura a făcut o lucru minunat pentru evitarea genocidului – agricultorii trebuiau mereu lăsați să trăiască, pentru a produce o nouă roadă la anul – nu prea avea sens să-i ucizi pe toți sau să le iei toată mîncarea).

Și este un anumit sens economic pentru liderul politic să fie deosebit de crud cu oponentul lui – în primul rînd pentru a preveni apariția unor noi pretendenți, în al doilea pentru a disciplina propria haită și în al treilea pentru a fascina „poporul”. Da, în politica modernă nu mai arăți mulțimii capul tăiat al oponentului, îi umilești „imaginea”. Și exercițiile din electorală te ajută în exercitarea puterii – deciziile potrivite deseori înseamnă condamnări la moarte.

Niște bani furați din achiziții, duc la morți pe masa de operații, Un sens giratoriu pus aiurea ucide a doua zi oameni pe trecerea de pietoni. Aproape toate deciziile de politici produc nemulțumiri, nefericiri și chiar scurtări de vieți. Uneori știi acest lucru din timp și inspiri adînc înainte să tai, dar cel mai des afli despre consecințe mai tîrziu, cînd taxa pentru corupție și prostie e achitată aleator cu vieți omenești pe o șosea ce taie un sat în două.

Și e foarte rar cînd aceste cinci calități se găsesc într-un singur om. Cînd asta se întîmplă, aproape inevitabil, societatea îl descoperă, îl ademenește spre putere, îl ridică în sus cu forțele impersonale economice și sociale și îl pune pe tron.

Dar nimeni nu-i ideal. De aceea și politicianul lasă o trăsătură neacoperită – fie devine prea modest, fie începe să se gîndească prea mult la sensul vieții, fie îi apare sovistea și îi aduce insomnii și ezitări, fie devine sincer cu anumite grupuri sau cu sine. Toate aceste slăbiciuni îi sapă în aura de politician și sistemul îl aruncă din piramidă.

Cel mai bun „rus” al tuturor timpurilor a fost votat Stalin, iar cel mai bun „român” – Ștefan cel Mare. Și asta nu e nici bine nici rău. Asta așa e.