Orașul sur și frumos

Imaginați-vă că stați în troleibuz și atingeți ecranul telefonului de jos în sus, ca restul pasagerilor, așteptînd să treacă cele 11 stații care vă despart de destinație. În troleu intră o pereche veselă. Fata are vioară, tipul – un contrabas și încep să cînte o sîrbă. Din cînd în cînd muzicanții chiuie și pronunță strigături populare.

Pentru unii plictisiți din transport evenimentul e un prilej de bucurie. Pentru alții e un deranj. Un alt grup, de nedormiți sau obosiți după lucrul de 8 ore, prezența artiștilor e enervantă. Și pentru ei scăpare nu-i. Spațiul e închis. Ceea ce pentru unii din acest spațiu e muzică, pentru alții e gălăgie insuportabilă.

Altă situație. Pleci din ospeție de la un prieten care tocmai s-a mutat într-un bloc „ălitnîi” de 24 de etaje la Ciocana. Ai așteptat 7 minute liftul, în sfîrșit acesta a venit. Urci, în lift mai sunt vreo 3-4 oameni, e pandemie, dar asta-i situația. Liftul coboară și la etajul 18 se oprește. Intră un domn cu fular și pălărie și foarte parfumat. Liftul se umple de un miros puternic.

Doi din colegii de călătorie se uită intrigați la noul pasager. Vasile se gîndește că pe viitor ar fi o idee bună să își ia și el așa parfum, dar nu există Șazam pentru parfumuri, iar să întrebe i-i oarecum. Maria se uită cu interes la domnul elegant. Își notează inconștient etajul la care a urcat – 18. Dar pentru doamna Raisa intrarea domnului e un stres enorm. Pentru că ea are astmă, iar mirosul chimic o sufocă. Încearcă să evite tusa – or mai crede oamenii că are covid. Tu la fel de gîndești să ieși mai repede din lift, la aer. Dar cutia mică se scurge foarte lent din blocul de elită. Etajul 12. Etajul 8. Etajul 5, iarăși o oprire. Mînat de un impuls decizi să cobori pe scări,  ieși din lift și răsufli adînc și cu poftă aer.

Problema desigur că nu e în talentul muzicanților sau în calitatea parfumului. Perechea din troleu putea fi formată din instrumentiști extrem de talentați de la orchestra filarmonicii, iar parfumul putea fi unul de mii de euro flaconul. (Cu toate că de obicei în troleibuz se cîntă răgușit din DDT, iar persoana parfumată din microbuz sau lift a turnat odecolon Romașka după gît). Nu e problema în gusturi.

Seara ies cu copilul la primblare. Vara aceasta am evitat Grădina Publică Ștefan cel Mare, chiar dacă e aproape. Pe la șase în fiecare seară acolo cîntau niște tineri din Victor Țoi, folosind boxe ca să acopere întreg parcul cu sunet. Și nu e vorba că nu îmi place Țoi sau că tinerii erau afoni. E vorba că eu eram în căutare de un loc la aer curat, cu liniște. Un loc în care să doarmă copilul.

Irakli Sutidze

Dreptul la neutralitate în spațiul public

Un oraș niciodată nu poate avea aer de calitate ideală și liniște de mormînt. Orașul e forfotă. Dar pentru moldovenii care ajung prima dată în Cairo sau în India, sunetul străzii este infernal. Toți șoferii par să claxoneze intermitent, autobuzele și maxi-taxiurile claxonează pe tot parcursul staționării, ca să atragă pasageri. E groaznic.

Chiar dacă înțelegem că e imposibil, ne dorim să fie liniște în oraș. Nimeni nu privește cu admirație motocicliștii care își scot toba (glușiteliul) și asurzesc cartiere întregi. Nimeni nu inhalează fericit fumul negru dens de după un Kamaz care ridică greu dealul. 

Neutralitatea spațiului public, capacitatea lui de a accepta oameni diferiți, fără a le crea deranj sau repulsie, fără a-i deranja în primblarea sau odihna lor e una din calitățile esențiale ale unui oraș. Dacă pentru auz, miros și mers comod e destul de clar că neutralitatea este liniștea, aerul curat și căi netede și încăpătoare; neutralitatea vizuală e mai greu de explicat.

Irakli Sutidze

Neutralitatea vizuală și componentele ei

Orașul este un fundal pentru o mulțime de activități umane. Mergem grăbiți, ne odihnim, ne primblăm, așteptăm, mîncăm, ne distrăm, facem sport, parcăm, facem cumpărături, căscăm gura, ne expunem surprizelor, zîmbim necunoscuților, ne indignăm, aflăm ce se mai întîmplă, ne întîlnim cu cunoscuți aleator – în oraș. Facem asta zilnic. O parte importantă din viața noastră are loc acolo.

Orașele bune sunt un fundal ideal pentru această varietate de activități umane. În orașele bune, elementul principal sunt oamenii, de aceea oamenii ies în evidență. Ei se văd. Ei sunt prezenți, ei strălucesc.

Un fundal bun nu poate fi pestriț. Nu poate avea contraste. Nu poate fi haotic. Nu poate fi mai important decît subiectul pe care îl pune în valoare. Un oraș bun se retrage din centrul atenției și lasă să se vadă oamenii.

Pentru mulți această noțiune este greu de acceptat. Cum poate surul să fie frumos? Cum poate culoarea să strice un oraș? Cum poate uniformitatea să fie estetică? E ca din povestea „Sarea din Bucate”.

De dragul exemplului, am pus trei paragrafe din acest text pe fundal alternativ.

Imaginați-vă că toată informația pe care o citiți pe net are mereu fon pestriț, colorat, vioi, „drăguț”. Ochii o să protesteze. Fundalul nu are dreptul să eclipseze ce e important, iar într-un text importante sunt literele. La fel cum într-un oraș importanți sunt oamenii.

Excepțiile, de obicei au motivație clară – orașele din tropice deseori aleg albul uniform, pentru o mai bună respingere a razelor solare, orașele din zona arctică și extremul nord tind să folosească o gamă pestriță pentru a dilua dominanta albă a zăpezii și monotonia peisajului de iarnă.  

În rest, orașul sur, orașul în care trotuarul nu atrage atenția, clădirile nu atrag atenția, copacii nu sunt dați cu var, ci te însoțesc molcom cu culoarea lor naturală, ledurile nu te orbesc, iar iluminarea stradală nu taie ochii e un oraș plăcut. El nu te distrage de la ceea ce faci. El nu insistă, ca muzicantul cu contrabas în troleu, să îi atragi atenția. 

Un astfel de oraș te respectă. El, ca un arbitru bun de fotbal, nu se observă. În el trăiești ce vrei, fără să fii mereu deranjat în mod inutil. Într-un oraș bun, se văd oamenii.

 

Nu scînci, tu ești înghețata

Cercul populist e simplu. Politicienii află din sondaje și big data ce vor oamenii. După care formulează promisiuni care se potrivesc așteptărilor majorității.

Și ce vor oamenii? Cel mai des – să consume mai mult. Să aibă o casă mai mare, o mașină mai bună, mîncare mai abundentă, vacanțe mai exotice și rufe mai scumpe. Deschideți instagramul.

Cu resurse limitate pe care le oferă realitatea, iluzia populistă funcționează doar în credit. Guvernele se împrumută și aruncă banii în consum. Oamenii votează politicienii cei mai iresponsabili fiscal și toți sunt fericiți.

Dar sunt imposibilități.

O imposibilitate e catastrofa ecologică și eu nu vorbesc despre viitor. Noi ne aflăm acum în catastrofă ecologică. Bunicul meu avea acces la apă bună de băut din fîntînă, la aer curat, la mîncare naturală, inofensivă, la liniște, la viață cu puțin stres, eu nu am aceste binecuvîntări. Și nici tu.

Nici un sat nu mai are apă bună de băut în fîntînă. Morțile de cancer sunt în permanentă creștere. Răsuflăm fum de rable cu filtre scoase și mîncăm cele mai nocive și necalitative alimente, în lipsa oricărui control al acestora. Fermierii noștri toarnă chimicate în sol, fără nici o grijă, inclusiv neomologate sau interzise în alte țări, iar legumele irigate cu apă din Bîc mai la vale de Chișinău le mîncăm acasă și în restaurante. Pădurile se rad, legal, de „specialiștii” de la Moldsilva, iar izvoarele și rîurile seacă. Tot șmecherul scoate apă din arteziene, inclusiv pentru irigare. Dezastrul e aici și acum, nu mai trebuie să ne temem de viitor.

A doua imposibilitate o arată criza Covid-19. Pandemia e un pericol pe care nu-l putem învinge individual. Și pandemia nu poate fi învinsă cu „măsuri populare”. Carantina este nepopulară. Restricțiile de călătorie sunt nepopulare. Purtarea măștilor – nepopulară. Trecerea școlilor pe online – nepopulară. Cu populism nu ai cum învinge o pandemie. Trebuie decizii, ca în vremurile vechi și uitate – decizii mature. Decizii orientate pe riscurile reale și binele comun, nu pe sondaje.

Declinul populismului e global. S-a văzut și în SUA, se vede și în Moldova. Ambele țări au fost conduse de președinți populiști, aleși de cetățeni, președinți care:

– au ignorat seriozitatea amenințării,
– au întîrziat cu măsurile restrictive,
– au transformat discuțiile legate de epidemie în bîlci politic,
– au folosit argumentul pseudo-democratic (oamenii nu vor) ca scuză pentru decizii proaste,
– au contribuit decisiv la pierderea luptei cu pandemia,
– au pierdut alegerile după un singur mandat.

Sondajele developează dorințele. Oamenii vor o viață îmbelșugată și fără griji. E normal. Ei se întristează atunci cînd statul ia decizii care le limitează și le creează disconfort – și asta e normal. Dar atunci cînd la capătul drumului confortabil așteaptă moartea, liderii au obligația să schimbe itinerarul. Să ducă oamenii în pustiu.

Eram sigur acum un an că populismul va fi măturat din politică de Covid-19. Eram sigur că în fața morții, societățile vor renunța la divinitatea supremă – consumul – și se vor reorganiza, cu renunțări, cu greșeli, cu dezbateri, dar se vor reorganiza pentru a opri această copilărie globală în care am tot mas.

În copilărie sunt momente cînd urletele și datul din picioare aduc înghețata, dar sunt momente cînd înghețata fizic nu poate fi livrată. Înghețată nu-i, iar în pădure, după copac ne pîndește jaguarul. Și înghețata suntem noi. Și trebuie să încetăm să scîncim și să fim extrem de precauți, atenți și lucizi, dacă vrem să trăim.


I’ll be clickin’ by your house about two forty-five
Sidewalk sundae strawberry surprise
I got a cherry popsicle right on time
A big stick, mamma, that’ll blow your mind

 

Moldovenii niciodată

„Moldovenii niciodată nu vor accepta ideea că, pentru a trăi mai bine, trebuie să depună şi ei un anumit efort.” Referatul despre „Particularitățile societății moldovenești” de Carolina Buzdugan, preluat de pe point.md

„Moldovenii niciodată nu vor ști ce înseamnă „cultură”! De ce a fost chemată la „Vorbe bune cu Lilu”?! Pentru că la această emisiune aveți posibilitatea să cunoașteți oameni Inteligenți, nu din ăia care nu știu a scri sau doar visează la Maldives…” Anastasia Soroceanu despre prezența Marinelei Bezer la emisiunea Vorbe bune cu Lilu.

„Debilism total . Moldovenii niciodata nu vor invata minte . E o rusine .😱😱😬😬😬👿👿👎👎👎👎👎👎” Ирина Чебану Некит despre o bătaie într-un parc din Chișinău

„Dece Voronin stă în Profunzime dar nu la închisoare? Pentru că Moldovenii niciodată nu vor afla adevărul despre 7 aprilie 2009. Pentru că absolut toţi sunt de vină!” iurii despre 7 aprilie

„Corect spui sunt de acord cu tine Jăka, 1000%, moldovenii niciodată nu vor trăi bine pentrucă se îngroapă unul pe altul” Mariana Rotaru despre Adevărul lui Jăka Banditul

„cît vrem dar moldovenii niciodată nu vor fi în rînd cu lumea.” ClanMadara despre jocul Assassin’s Creed

„Corect, numai ca pentru mine Moldova niciodata nu va fi asociata cu un bondar ori cu o musca, Aceste insect isi au locul lor… ” Laconic1 despre articolul „Moldova e ca o muscă fără o aripă”

„Daca il intrebi pe moldovan ce face, cu siguranta iti va raspunde „NICA”. Moldovanul niciodata nu face nimic, chiar daca el mereu face cate ceva.” Jurnal de Soție despre moldoveni

„NU A FOST MOLDOVANUL niciodata pedant (ca nemtii), rafinat (ca englezii), nemultumit (ca italienii), s.a.m.d. Asa cum il vezi azi, la piata centrala, cu barsetka subtioara, cu un pumn de seminte si jguturi-jguturi-jguturi, asa a fost el mereu, “in curs de dezvoltare” Nenormalul despre Moldoveanul tipic

„Moldovanul niciodata nu e multumit!!! In loc sa va bucurati ca nu e chiar atat de rau si ca mai sunt si politishti onesti, voi il faceti de kkt si pe asta… va meritati soarta!!!” Radu Luka despre un polițist care a refuzat mită

„Probabil moldovenii niciodată nu vor trăi mai bine și nici nu vor fi respectați, fiindcă nu se respectă pe ei înșiși, nu-și cunosc istoria, nu au dragoste de neam și își batjocoresc limba.” Ghenadie Rabacov în Blog de Educație și Atitudine

„Moldoveanul niciodata nu gaseste vina in dynsu dar in altcineva… Cine vrea ma inteles…” PRODIGY666 despre unirea cu România

„Moldovenii niciodată nu vor fi ca japonezii. Când, Doamne, fereşte, vine o nenorocire peste noi, unii se dau la umbră şi bat cărţile, comentând cât de greu le construiesc autorităţile noile locuinţe.” Elena Volcovschi despre 7 ani de-acasă

 

Căsuțe pustii

Moldova e plină de căsuțe pentru păsări nefolosite. An de an, în diferite localități, clase de copii meșteresc căsuțe și le anină în copaci. Le văd în parcurile din Chișinău, le văd în fața liceelor, le văd în păduri și în fîșiile forestiere de pe malul Nistrului. Colorate, cu intrare, acoperiș, dar niciodată cu păsări.

Acest ritual anual prin care trec sute sau poate chiar mii de copii, mă duce cu gîndul la metodă. Metoda e un concept ciudat, intrat în viața mea prin Eliade. Întrebat odată despre metodă sau poate chiar neîntrebat, prin vreun jurnal, el zice că metoda lui este să citească din scoarță în scoarță cei mai buni autori, cei mai buni cercetători și apoi să se bazeze pe ei în sintezele lui, (ca și cum) științifice.

E un fel de a nu divulga metoda. Pentru că nu e clar ce criterii folosea Eliade pentru a decide că un autor (de exemplu… Henry Corbin?!) este „cel mai bun” și merită folosit la fundamentarea teoriilor din istoria religiilor.

Căsuțe pentru păsări, Grădina Publică


Căsuțele nefolosite de păsări spun multe despre metodă. Metoda e un fel de deprindere, un fel de tactică folosită des de oameni pentru că a avut succes în trecut. O metodă foarte eficientă e mereu plină de pericole, pentru că poate poseda un om pe tot parcursul vieții.

Pentru mine e clar de ce căsuțele pentru păsări din Moldova nu sunt locuite. Majoritatea au gaura de intrare prea largă – nici graurii, nici pițigoii sau muscarii nu pot folosi astfel de spații. Pentru ei scorbura e protecție. Și protecție înseamnă să nu încapă un cap de coțofană, stăncuță sau cioară care mănîncă ouă sau pui golași cum stați în cuiburi, fără plăpumioare. O altă problemă e că majoritatea căsuțelor sunt amplasate prea jos și prea aproape de activitate umană intensă – la stradă, lînă cărări, unde e mai comod de aninat pentru elevi, nicidecum mai comod de trăit pentru păsări. 

Căsuțe pentru păsări, Valea Morilor

În Moldova mea imaginară lucrurile stau cu totul altfel. Profesorii de muncă sau biologie sau cine o mai fi inițiind stroica asta futilă, se comportă altfel. În primul an ei fac căsuțe, ca de obicei, dar observă că ele nu-s folosite de păsări. În al doilea an ei cercetează împreună cu elevii tema și înțeleg că fiecare specie de pasăre are nevoie de căsuțe cu parametri specifici. Ei fac căsuțe pentru pițigoi și grauri și observă că cele amplasate mai sus sunt folosite, iar cele aninate la 2 metri înălțime – nu. În al treilea an profesorii și elevii deja își pun întrebări – oare au nevoie graurii și pițigoii de potecția și ajutorul nostru, sau există alte păsări, cu adevărat rare, care dispar din cauza lipsei spațiilor potrivite pentru cuibărire? În al patrulea an elevii și profesorul, după ce au aflat multe despre păsări și căsuțe, încep să instaleze boxe metalice pentru păsări răpitoare pe stîlpii de înaltă tensiune. În al cincilea ei deja fac cerc viu în jurul arborilor bătrîni cu cuiburi de codalb pe ele pe care zombii de la Moldsilva îi doboară. Și așa mai departe.

Asta se întîmplă în Moldova imaginară. În care metoda e să faci, să urmărești cum (dacă) funcționează și să intervii cu îmbunătățiri succesive.

În Moldova din jurul meu metoda dominantă e să faci ceva nefuncțional, să pui o bifă (galocică) și să uiți.

Pentru că dincolo de valoarea pedagogică enormă de a pune copiii să bată 4 scînduri și să facă o gaură, mai este și o meta-lecție. Și meta-lecția e următoarea: e acceptabil și merge să faci un lucru absolut inutil, an de an, și să te feliciți pentru asta. O altă meta-lecție e că intenția (noi vrem să ajutăm păsările) e unica importantă, iar rezultatul (nu am ajutat defel păsările) e ignorabil. A treia meta-lecție e că poți să faci an de an un efort fără rezultat real și să fii chiar profesor, să înveți pe alții. Și alta – să faci și să uiți. Să nu revii la ce-ai făcut.

Căsuțe pentru păsări, Valea Morilor


Ai făcut reportaj despre un „caz tragic care a avut loc la” și uiți, mergi mai departe. Ai făcut cercuri giratorii alandala și ai scos semafoarele pentru pietoni și uiți. Nu revii să numeri morții, să te întrebi poate ai greșit, poate merită modificată intervenția. Ai făcut un pic de tam-tam în presă în care te-ai prefăcut că lupți cu cursele ilegale care ucid oameni în oraș și gata, uiți. Ignori cursele care continuă, realitatea nu te mai interesează. La televizor deja au arătat că lupți, ce contează bulevardul Ștefan cel Mare?

Și nu e vorba de noi și ei. De noi, care suntem deștepți și facem lucrurile bine și ei, răii care ne învață lehamitea și diletantismul asumat. Toți avem această luptă între perfecționism și lehamite. Unii o pierd mai din start, alții se predau mai aproape de capăt.

Moldova nu e o țară extremă, a triumfului formelor asupra fondului. Cîte ceva se mai strecoară. Undeva, în curțile comune din Chișinău sau prin vreun sat lîngă pădure sunt graurnițe pline de grauri. Și tineri care instalează căsuțe pentru lilieci. Ei apar în pofida curriculei. Școala, în mare parte, te învață să bifezi. Să faci ceva inutil, să (te) aplauzi și să uiți.

Și e ușor în Moldova e să te prefaci că faci un drum. Sau să te prefaci că faci dezbateri publice. Să te prefaci că iei decizii în Parlament. Sau să te prefaci că ești în carantină. Să te prefaci că faci situație excepțională. Că lupți cu pandemia. Să te prefaci că faci lecții. Să te prefaci că dai examene. Să te prefaci că faci tendere. Să te prefaci că porți mască. Să te prefaci că faci justiție. Să te prefaci că faci jurnalism. Și să te prefaci că faci. Orice.

Căsuțe pentru păsări, Delacău

E ușor pentru că cei din jur acceptă. Ei au fost învățați de mici copii să accepte. Și să (se) aplaude. Așa că aplaud. Aplaud efortul copiilor care fac în continuare căsuțe pentru păsări. Căsuțe pustii. Să aplaudăm împreună.

Și tînga asta de text, în fond, ce este?







 

Patru scenarii de ieșire din criza Covid-19

Virusul și boala pe care o provoacă, în pofida a șase luni de cazuri cercetate și atenția întregului glob este o necunoscută. Nu știm dacă cei care „se vindecă” se vindecă definitiv (1, 2). Nu știm dacă ei capătă imunitate și cît ține această imunitate. Nu știm dacă această imunitate, care nu știm dacă există, asigură imunitate și la virușii* care mutează din Sars-Cov-2. Și cît de des acest virus mutează.

Nu știm multe nici despre „boala” provocată – Covid-19. Este oare o singură boală? Ea se manifestă foarte variat și duce uneori la consecințe catastrofale pentru o gamă întreagă de organe și țesuturi (3). Majoritatea celor care trec prin forma acută a bolii ajung să aibă plămînii ciuruiți (4). Va fi starea aceasta cronică? Se vor recupera plămînii? Sau insuficiența respiratorie va rămîne mereu cu „vindecații”.

Nu știm sigur cît durează perioada de incubare. Nu știm sigur cînd și cît timp este o persoană periculoasă și cînd și cum decidem dacă cineva e „tratat”.

Nu știm multe nici despre felul în care acest virus se răspîndește. Da, aparent se răspîndește de pe suprafețe atinse de oameni bolnavi. Dar o echipă de cercetători germani a analizat un sat întreg și nu a găsit viruși întregi, capabili să infecteze pe nici o suprafață. Nici în casele oamenilor bolnavi. Nici pe clanța de la ușă, nici pe mînerele tacîmurilor și nici pe ecranele telefoanelor! (5) Atunci cum e atît de contagios?

Din decembrie pînă la sfîrșitul lui martie „am știut” că Sars-Cov-2 nu se transmite prin aer, doar prin picături. Dar se pare că această informație (vitală!) nu e sigură. Un grup de cercetători americani afirmă că pot fi cazuri de transmitere prin aer (6). Măștile, care „nu erau obligatorii” chiar și pe pagina oficială a OMS, acum devin puternic recomandate de majoritatea guvernelor (7).

E clar că nu știm mai multe decît știm. Și în așa condiții cine poate face previziuni și în baza la ce date?

Ca metodă vom livra o gamă. Cîteva scenarii, în baza cîtorva criterii esențiale.

Și vom porni de la ceea ce interesează pe majoritatea din noi: Cînd se va încheia? Vom reveni la o viață „normală”, așa cum a fost? Cît vom plăti (în vieți, în libertăți, în bani)? Vom putea învinge acest virus sau va trebui să ne deprindem cu el, să trăim cu boala?

Și voi face patru scenarii, toate posibile, în limita informațiilor citite de pînă acum, în ordine crescătoare. De la cel mai pesimist scenariu, la cel mai optimist.

1. Cel mai pesimist scenariu: dezastru global

Angela Merkel încă în martie a declarat că virusul nu mai poate fi izolat și că se așteaptă ca 60-70% din populația Germaniei se va infecta (8). Dacă acest scenariu se extinde și la nivel de glob, asta înseamnă peste 4 miliarde de bolnavi în 2020. Din ei, cu mult noroc, doar 2% vor deceda, adică numai 80 de milioane de oameni.

Pentru Moldova 70% de îmbolnăviri ar putea fi 2 milioane de oameni. Și cu un sistem medical afectat, subfinanțat și gestionat prost, ne putem aștepta la o rată a mortalității ca în Italia, adică de peste 10%. 200.000 de morți și asta ar fi doar începutul coșmarului pentru scenariu cel mai prost.

Pentru că în acest scenariu boala nu lasă vindecatul cu imunitate. Sunt multe cazuri cu semnul întrebării în Corea, Italia și China, în care oameni „vindecați” se „îmbolnăvesc” iar. Și anume asta se întîmplă în scenariul cel mai rău. Virusul revine și revine. Fie în versiuni care suferă mutații, fie chiar aceeași versiune, ca în cazul răcelii.

La unii revine prin expunere repetată la infecție, la alții din celulele în care virusul a stat ascuns dormant. Și asta înseamnă boală fără sfîrșit.

Dar cum rămîne cu vaccinul? Mă veți întreba. Da, sunt peste 500 de laboratoare în lume care lucrează intens la elaborarea unui vaccin, dar asta nu înseamnă nimic. „Răceala simplă” e provocată de zeci de mii de ani de viruși, inclusiv de coronaviruși și omenirea nu a reușit să obțină un vaccin (9).

Ați auzit de un vaccin anti-HIV/SIDA? Și cam din anii 1980 SIDA ucide milioane, au trecut aproape 40 de ani, dar vaccin nu-i. De unde siguranța asta din presă și guverne că în 2021 vom avea vaccin anti SARS-Cov-2? În scenariul acesta vaccin nu există.

Dar nici asta nu e destul. Chiar cu 200.000 de morți din 2 milioane, Moldova va avea 1,8 milioane de „vindecați”. Și sunt toate semnele că efectul Covid19 asupra corpului uman, chiar în varianta ușoară a bolii, poate fi devastator. Incapacitare a plămînilor, probleme majore cu inima (au 12% din „vindecați”), rinichi, ficat și alte organe afectate. Afecțiuni rare ale creierului generate de Covid19 (10). Cei 1,8 milioane de „vindecați” în primul val de boală pot însemna 1 milion de invalizi. Oameni cu corpul lovit crunt, cu boli și condiții cronice, care vor avea nevoie mereu de suport medical pentru a rămîne în viață.

Asta nu ar fi ceva fantastic sau ieșit din comun. 40% din cei care au trecut prin Ebola fără a muri, au orbit… la 5 ani după „vindecare” (11). Noi nu știm ce alte efecte de lungă durată poate avea acest coronavirus.

Politicienii populiști au tot repetat în februarie că acest coronavirus e ca o gripă obișnuită. Asta au spus-o cam toți tîmpiții ajunși la putere – începînd cu Trump și terminînd cu ayatollahul Khamenei. Viața arată că e mai degrabă un un fel de SIDA, care se transmite ușor. Poate chiar prin aer. Și chiar și SIDA ar putea să ne pară floare la ureche.

Valuri noi și noi de pandemie vor lovi lumea în fiecare an, decimînd populații și făcînd viața un chin pentru cei „vindecați”. Statele, sistemele medicale și economiile pur și simplu se prăbușesc sub greutatea morților, bolnavilor și izolării. Statele slabe devin teritorii ale nimănui. Somalii dominate de legea junglei. În statele mai puternice se recrutează obligatoriu oameni la cursuri rapide medicale. Populația se reprofilează. Transportul, agricultura, producția industrială reduce implicarea omului la minim. Insulele de comunități sănătoase se apără de presiunea externă a migranților medicali.

Civilizația, așa cum o știm noi, se prăbușește lent, sub greutatea unei forme de neviață de 0,1 microni.

(c) Ion Grosu, Maroc 2015

2. Scenariul pesimist: ani de luptă și de lipsuri

Poate acest virus nu e chiar atît de malefic. Un scenariu care ar da speranță ar fi că la fel ca SARS, MERS și Ebola, omenirea va fi în stare să îl oprească. E drept că nici SARS, nici MERS și nici Ebola nu a afectat atîtea țări și atîția oameni.

Dar a mai fost o infecție care a îngenunchiat omenirea și apoi a plecat, se pare, pentru totdeauna: gripa spaniolă. Gripa spaniolă a ucis între 5% și 10% din populația globului în 1918-1920 și apoi ne-a lăsat în pace. Asta ar putea face și acest virus. Se va juca 2-3 ani cu globul, va infecta vreo 2 miliarde de oameni, va ucide vreo 400 de milioane și apoi ne va lăsa în pace și criză economică profundă.

Va mai fi viața la fel după colapsul economic, aproape inevitabil în 3 ani de izolare, lipsuri și sărăcire continuă? Vor mai fi statele la fel? Vor fi războaie, migrații în masă, conflicte grave la nivel internațional?

Unele industrii aproape că vor dispărea – turismul, industria avia, serviciile hoteliere. În 3 ani de pandemie circuitele economice pe care ne bazăm acum vor fi nefuncționale. Societățile vor consuma local, prețurile la tot vor sări în aer, calitatea vieții va scădea.

Pentru Moldova asta va însemna sărăcie lucie, emigrare și mai pronunțată, distrugerea totală a instituțiilor statului și căderea înspre autoritarism în care se guvernează cu telefonul, iar legile nici nu se mai publică nicăieri – trebuiesc ghicite în ochii dictatorului.

3. Scenariul moderat: va fi greu, dar vom învinge

În speranța că scenariile de mai sus sunt „nerealiste”, așteptarea tuturor e că vom învinge virusul cu un vaccin. Și vaccinul ar putea să apară prin octombrie-noiembrie, dacă avem noroc sau prin 2021.

E posibilă și o evoluție în cîteva etape – e scos cu testare grăbită un vaccin rapid în toamnă care dă efecte secundare negative pentru o mare parte din cei vaccinați, ca apoi, prin iunie 2021 să apară un vaccin mai elaborat, testat mai bine și cu mai puține urmări negative pentru populație.

Iar pînă la vaccin virusul va fi mai drăguț cu noi. Va infecta doar 10% din populație, va ucide doar 2% din infectați în Moldova. Adică vreo 7-8 mii de oameni bolnavi, bătrîni și medici. Restul vom sta ascunși prin case, iar autoritățile și afacerile vor găsi metode de a menține economia pe linia de plutire prin introducerea unor protocoale de siguranță.

Economia globală va suferi, dar își va reveni. Vor fi falimente, vor fi mulți pierdanți și cîțiva cîștigători. În statele democratice cererea pentru politicieni populiști, stand-uperi și clouni va scădea. Oamenii vor înțelege că au nevoie de lideri competenți și raționali. Politica externă se va schimba. Unele țări lovite mai dur de criză vor pierde din influență, altele, mai disciplinate vor căpăta avantaj economic și diplomatic major.

4. Scenariul optimist: nu e decît o gripă?

Am mers zilele astea la un spital, cu alte ocazii și motive decît tema articolului. Unul din medici mi-a aruncat o frază care mi-a stîrnit un zîmbet larg: „Hai revino, te rog la sfîrșitul lui mai, cînd nebunia asta se va termina.”

Am rîs, pentru că în mintea mea primul scenariu e atît de realist, încît am exclus din start orice normalizare în 2020. Dar de ce să nu dăm dreptate acelui medic? Poate, într-adevăr, acest virus e o manifestare sezonieră? Poate căldura, umiditatea și ultravioletele verii vor diminua drastic răspîndirea Covid19 și în iunie vom răsufla fericiți. Poate pseudo-carantina va avea efect și cazurile vor scădea pînă la zero în cîteva săptămîni.

Și din iunie ne vom cuprinde la picnicuri, vom merge la meciuri de fotbal, vom rîde de fobiile trecutului și vom ieși doar un pic mai săraci.

Poate chiar vom învăța să consumăm mai puțin, să ne bucurăm unii de alții, să observăm natura așa cum e ea – blîndă și crudă în același timp cu toate ființele. Poate ne va face mai înțelepți suflarea morții în ceafă, poate vom găsi curajul să facem ceea ce vroiam să facem demult.

Tare îmi doresc ca polițistul universului să ne lase să mergem mai departe cu un avertisment simplu, fără amendă, arest sau confiscarea automobilului. Dacă acest scenariu se realizează promit că la 1 iulie 2020 voi…

Voi ce ați promite de dragul scenariului pozitiv?

Oh, I’ve waited so long
On the snow shores of England
To sing my last song
So come row me away
On black rivers and rainbows
To Neptune
Where I can stay