Orașul sur și frumos

Imaginați-vă că stați în troleibuz și atingeți ecranul telefonului de jos în sus, ca restul pasagerilor, așteptînd să treacă cele 11 stații care vă despart de destinație. În troleu intră o pereche veselă. Fata are vioară, tipul – un contrabas și încep să cînte o sîrbă. Din cînd în cînd muzicanții chiuie și pronunță strigături populare.

Pentru unii plictisiți din transport evenimentul e un prilej de bucurie. Pentru alții e un deranj. Un alt grup, de nedormiți sau obosiți după lucrul de 8 ore, prezența artiștilor e enervantă. Și pentru ei scăpare nu-i. Spațiul e închis. Ceea ce pentru unii din acest spațiu e muzică, pentru alții e gălăgie insuportabilă.

Altă situație. Pleci din ospeție de la un prieten care tocmai s-a mutat într-un bloc „ălitnîi” de 24 de etaje la Ciocana. Ai așteptat 7 minute liftul, în sfîrșit acesta a venit. Urci, în lift mai sunt vreo 3-4 oameni, e pandemie, dar asta-i situația. Liftul coboară și la etajul 18 se oprește. Intră un domn cu fular și pălărie și foarte parfumat. Liftul se umple de un miros puternic.

Doi din colegii de călătorie se uită intrigați la noul pasager. Vasile se gîndește că pe viitor ar fi o idee bună să își ia și el așa parfum, dar nu există Șazam pentru parfumuri, iar să întrebe i-i oarecum. Maria se uită cu interes la domnul elegant. Își notează inconștient etajul la care a urcat – 18. Dar pentru doamna Raisa intrarea domnului e un stres enorm. Pentru că ea are astmă, iar mirosul chimic o sufocă. Încearcă să evite tusa – or mai crede oamenii că are covid. Tu la fel de gîndești să ieși mai repede din lift, la aer. Dar cutia mică se scurge foarte lent din blocul de elită. Etajul 12. Etajul 8. Etajul 5, iarăși o oprire. Mînat de un impuls decizi să cobori pe scări,  ieși din lift și răsufli adînc și cu poftă aer.

Problema desigur că nu e în talentul muzicanților sau în calitatea parfumului. Perechea din troleu putea fi formată din instrumentiști extrem de talentați de la orchestra filarmonicii, iar parfumul putea fi unul de mii de euro flaconul. (Cu toate că de obicei în troleibuz se cîntă răgușit din DDT, iar persoana parfumată din microbuz sau lift a turnat odecolon Romașka după gît). Nu e problema în gusturi.

Seara ies cu copilul la primblare. Vara aceasta am evitat Grădina Publică Ștefan cel Mare, chiar dacă e aproape. Pe la șase în fiecare seară acolo cîntau niște tineri din Victor Țoi, folosind boxe ca să acopere întreg parcul cu sunet. Și nu e vorba că nu îmi place Țoi sau că tinerii erau afoni. E vorba că eu eram în căutare de un loc la aer curat, cu liniște. Un loc în care să doarmă copilul.

Irakli Sutidze

Dreptul la neutralitate în spațiul public

Un oraș niciodată nu poate avea aer de calitate ideală și liniște de mormînt. Orașul e forfotă. Dar pentru moldovenii care ajung prima dată în Cairo sau în India, sunetul străzii este infernal. Toți șoferii par să claxoneze intermitent, autobuzele și maxi-taxiurile claxonează pe tot parcursul staționării, ca să atragă pasageri. E groaznic.

Chiar dacă înțelegem că e imposibil, ne dorim să fie liniște în oraș. Nimeni nu privește cu admirație motocicliștii care își scot toba (glușiteliul) și asurzesc cartiere întregi. Nimeni nu inhalează fericit fumul negru dens de după un Kamaz care ridică greu dealul. 

Neutralitatea spațiului public, capacitatea lui de a accepta oameni diferiți, fără a le crea deranj sau repulsie, fără a-i deranja în primblarea sau odihna lor e una din calitățile esențiale ale unui oraș. Dacă pentru auz, miros și mers comod e destul de clar că neutralitatea este liniștea, aerul curat și căi netede și încăpătoare; neutralitatea vizuală e mai greu de explicat.

Irakli Sutidze

Neutralitatea vizuală și componentele ei

Orașul este un fundal pentru o mulțime de activități umane. Mergem grăbiți, ne odihnim, ne primblăm, așteptăm, mîncăm, ne distrăm, facem sport, parcăm, facem cumpărături, căscăm gura, ne expunem surprizelor, zîmbim necunoscuților, ne indignăm, aflăm ce se mai întîmplă, ne întîlnim cu cunoscuți aleator – în oraș. Facem asta zilnic. O parte importantă din viața noastră are loc acolo.

Orașele bune sunt un fundal ideal pentru această varietate de activități umane. În orașele bune, elementul principal sunt oamenii, de aceea oamenii ies în evidență. Ei se văd. Ei sunt prezenți, ei strălucesc.

Un fundal bun nu poate fi pestriț. Nu poate avea contraste. Nu poate fi haotic. Nu poate fi mai important decît subiectul pe care îl pune în valoare. Un oraș bun se retrage din centrul atenției și lasă să se vadă oamenii.

Pentru mulți această noțiune este greu de acceptat. Cum poate surul să fie frumos? Cum poate culoarea să strice un oraș? Cum poate uniformitatea să fie estetică? E ca din povestea „Sarea din Bucate”.

De dragul exemplului, am pus trei paragrafe din acest text pe fundal alternativ.

Imaginați-vă că toată informația pe care o citiți pe net are mereu fon pestriț, colorat, vioi, „drăguț”. Ochii o să protesteze. Fundalul nu are dreptul să eclipseze ce e important, iar într-un text importante sunt literele. La fel cum într-un oraș importanți sunt oamenii.

Excepțiile, de obicei au motivație clară – orașele din tropice deseori aleg albul uniform, pentru o mai bună respingere a razelor solare, orașele din zona arctică și extremul nord tind să folosească o gamă pestriță pentru a dilua dominanta albă a zăpezii și monotonia peisajului de iarnă.  

În rest, orașul sur, orașul în care trotuarul nu atrage atenția, clădirile nu atrag atenția, copacii nu sunt dați cu var, ci te însoțesc molcom cu culoarea lor naturală, ledurile nu te orbesc, iar iluminarea stradală nu taie ochii e un oraș plăcut. El nu te distrage de la ceea ce faci. El nu insistă, ca muzicantul cu contrabas în troleu, să îi atragi atenția. 

Un astfel de oraș te respectă. El, ca un arbitru bun de fotbal, nu se observă. În el trăiești ce vrei, fără să fii mereu deranjat în mod inutil. Într-un oraș bun, se văd oamenii.