Categorie: Comunicare

 

Izba Gepidului - un nou restaurant în centrul capitalei

Spațiu ai găsit. Reparație ai făcut. Tot felul de bîrne primitive date cu lac și capete de mistreți ai atîrnat. Mese din lemn masiv și fețe de masă cu broderie roșie ai întins. În fața ușii ai pus cactuși, gnomici și inscripția „În curînd…” În spatele clădirii stă o căruță plină cu fîn. În viceu de-asupra unitazului atîrnă un ghiveci cu flori din plastic. Pe pereți – o suliță, harta României Mari, fotografii din secolul XIX, polobocele cu desenul unui strugure sub care scrie Moldova și covorașul cu Eminescu un pic încrușăt.

Totu-i gata.

Vreo trei nunți – deja rezervate. Ai ristaran. Tradițional.

Dar n-ai denumire.

Nici o problemă – te ajutăm noi. Alege din prima coloană cuvîntul din dreptul inițialei prenumelui și din a doua coloană cuvîntul din dreptul inițialei numelui de familie și ai denumirea ideală.

Turnați jin și dați găluște.

 

A – Casa

B – Bojdeuca

C – Spelunca

D – Beciul

E – Izba

F – Popasul

G – Curtea

H – Gura

I – Lunca

Î – Urletul

J – Zabegalovca

K – Samovarul

L – Prispa

M – Șezătoarea

N – Sfatul

O – Mansarda

P – Hăleala

R – Cuptorul

S – Bordeiul

T – Sărăieșul

U – Botezul

V – Podnavesul

W – Herghelia

Y – Coștireața

Z – Pridvorul

A – Dacului

B – Getului

C – Geto-dacului

D – Daco-românului

E – Haiducului

F – Costobocului

G – Gepidului

H – Pîrcălabului

I – Basarabiei

Î – Boierului

J – Jupînesei

K – Mușteriului

L – Vânătorului

M – Neamului

N – Patriotului

O – Voievodului

P – Trădătorului

R – Mancurtului

S – Ocupantului

T – Domnitorului

U – Sihastrului

V – Potlogarului

W – Baistrucului

Y – Cocostârcului

Z – Dăinuirii

Ce denumire are restaurantul tău?

*Acest articol nu a fost sponsorizat de Curtea Boierului, Casa Dacă, Vatra Neamului, Roata Vremii, Casa Mamei, Popasul Dacilor, Colina Pinului, Curtea Moșului, Crama Basarabiei, Villa Etnică, Casa din Luncă, Cetatea Veche, Popasul Călătorului, Gura Cuptorului, Casa Armenească, Casa Nașului, Cuptorul cu lemne,  sau alte restaurante excelente cu bucătărie incredibil de tradițională.

 

Ziua în care am încetat să-mi fac griji și am îndrăgit știrile false

Mulți cunoscuți de-ai mei au început să vorbească despre fake news. Chiar am fost la lansarea cărții lui Marian Voicu, absolut accidental. Încă n-am citit cartea, dar o recomand cu cea mai mare bucurie. Nu știu dacă ce voi scrie mai jos va ajuta pe cineva să-și umple cu conținut discursul, dar poate, cel puțin va lărgi orizontul discuției.

 

  1. Contextul discuției

Lumea trece printr-un salt tehnologic enorm, dar greu de observat. Mulți îl simt, dar puțini îl înțeleg. Dacă e să reduc la esență, tehnologia nouă este – accesul la date directe despre comportamentul real al majorității oamenilor, cu posibilitate de dezagregare pînă la o persoană, zi de zi.

Niciodată umanitatea nu a cunoscut atîtea despre fiecare om în parte. Pentru științele sociale saltul e ca de la teoria geocentrică la Einstein. Enorm.

Să explic doar un aspect. Pînă acum, ca să afli pulsul societății vizavi de homosexuali, să zicem, aveam doar date secundare. Sociologii produceau date despre ce cred oamenii că ei cred despre ei. Vine un tinerel cu planșetă la ușă și o întreabă pe cheochea Valea – cheoche Vale, da mata respecți homosexualii? Și cheochea Valea zicea – în ochi nu-i văd. Da sîngurică are la gazdă doi artiști talentați și chiar le face ceai dimineața. Îs buni băieții. Acum tineretul e așa, ce să-i faci, zice cheochea Valea. Da în schimb, ce frumos cîntă. Sau din contra – badea Gheorghe zice că tare iubește și tolerează gay-ii, da noaptea umblă prin oraș și îi bate.

De extrem de multe ori răspunsurile oamenilor diferă de la oră la oră, de la operator la operator, de cine mai este în casă, ce vreme e afară și așa mai departe. Și chiar dacă au fost absolut deschiși și sinceri, datele pe care le furnizează sunt – „CEEA CE CRED EI DESPRE EI”. În timp ce acțiunile lor pe internet trădează comportamentul lor real în foarte multe domenii ale vieții. De exemplu despre viața lor sexuală. Despre sănătatea lor. Ce le place, ce urăsc, de ce se tem. Ce venituri reale au. Nu declarate sau doar oficiale. Ce fumează și la ce ore. Și tot așa.

Acum sociologii desigur vor sări în sus ca proștii să explice că datele lor sunt conform metodologiilor, că toate erorile sunt atent eliminate prin metode tainice și chirurgicale, dar asta e bred. Nici un om care ia decizii nu va prefera date sociologice datelor comportamentului pe net. Și supărarea sociologilor e de două ori absurdă pentru că anume acum ei devin foarte importanți. Despre asta poate voi scrie altă dată că și așa mă înșir.

Dar partea asta, sociologică e floare la ureche. Mulți din voi produc date secundare de care nu am idee. Unde ați fost, cît dormiți, la ce oră vă treziți, cîți pași ați făcut, cu ce oameni contactați, fluxurile bănești – ele toate, analizate atent pot da rezultate care depășesc orice înțelegere accesibilă pînă acum. Abia urmează.

 

  1. Date la o parte

Deci. Omenirea a ajuns acum să producă un număr enorm de date extrem de exacte despre (aproape) fiecare membru al ei. Și omenirea nu prea știe ce să facă cu acest cadou din partea lui Dumnezeu. Panica din Congres, cu invitarea lui Zuckerberg, e anume despre asta. Nu despre Putin, fake news (bitch please!) sau Trump. Ci anume despre ce facem cu iaca tăt asta.

E clar că atitudinea moralisto-secoluoptsprezece că oamenii au dreptul și că amendamentul patru și așa mai departe nu merge. La fel cum nu merge cu orice interzicere a unei tehnologii noi. Nu se poate clonare la voi aici în civilizație? Va fi făcută în Somalii, pe vase în apele internaționale, în secret în toate țările. Va fi făcută. Nu vă place că datele voastre pot fi folosite – poftim, interziceți. Dar ele vor fi folosite. În Somalii, pe vase în apele internaționale, în secret în toate țările.

Și SUA și Marea Britanie anume asta au pățit. Fie din întîrziere, fie din cauza existenței statului de drept, au ajuns depășite total de una din Somalii. Și clar că aces la acceste* date acum are doar o parte a societății. Decizia mare, care urmează e – ce parte anume?

Jacek Yerka. Grădina cu patru anotimpuri.

  1. Manipularea e neutră

Manipularea nu e, apriori, nici bună nici rea. E schimbare intenționată de comportament. Fie că guvernul decide să manipuleze șoferii ca aceștia să poarte centuri și să moară mai rar. Fie că Bill Gates vrea să manipuleze părinții din centrul Africii să nu taie clitorul copilelor. Fie că tu vrei să oprești vecinul din dreliuit sîmbăta la 6 dimineața. Toate sunt manipulări.

Accesul la date face manipularea mult mai simplă. Imaginează-ți că știi că vecinul cu dreliul a furat de la lucru două scaune și un ficus. Sau că se uită la gay porn da tatăl logodnicei lui e preot. Sau că se teme de șerpi.

Politicienii mereu au colectat date despre oameni. Mereu au folosit fricile și speranțele lor. Mereu i-au mințit și mereu i-au hrănit cu fake news. Nici unul din aceste instrumente nu e nou. Ce e nou e posibilitatea de a lucra direct și individual cu fiecare om, în baza fricilor și dorințele lor profunde, despre care nici ei uneori nu știu.

Cum e, de exemplu frica de a fi manipulat de Rusia. Sau secret crush-ul pentru Natalia Cheptene. Sau frica că persoana dragă va afla că tu te piși în chiuvetă. Comportamente reale, nu opinii despre sine. Real shit. Ceva cu care se poate de lucrat.

 

  1. Iaca și fake news-ul

Toată isteria legată de fake news are, din cîte văd eu, două funcții principale. Prima – e că guvernele se află în treabă. Adică nu au idee ce să facă, dar finanțează și ei niște activități. A doua e ca sursă de frică.

Problema cu frica e că oamenii o depășesc. Fie că se deprind cu ea. Fie că rutina lucru-supermarket-televizor îi fac să uite. Whatever. De asta cu gestionarea fricilor noastre fiecare guvern serios se ocupă cu cea mai mare atenție.

Cel mai serios guvern, după ce a pierdut sperietoarea ideală – URSS, a avut marele nenoroc (așa s-a întîmplat) să apară terorismul și mai ales al-Qaida. Numa-numa s-au săturat oamenii de al-Qaida, că a apărut (țînchipui?) Statul Islamic cu filmări de cele mai bună calitate, difuzate la toate buletinele de știri. Dar iată că și ISIS, după 10 ani a dispărut. Ce dușman construim? În ce frică investim?

Nu mai e nevoie. Din moment ce se lucrează cu fiecare om individual, nu mai avem nevoie de frici de masă. O ce veste minunată! Cei care se tem de Coreea de Nord vor fi hrăniți cu frică de Coreea de Nord. Cei care se tem de Rusia, vor fi hrăniți cu frica de Rusia. Te temi de accidente – uite ce colecție faină avem. Ești paranoic? Totul în jur va fi fake news.

Fake news-ul e doar o frică. Și cei care „luptă”, o propagă ideal – ei se găsesc unul pe altul, se adună, ceva vorbesc, înțeleg că nimeni n-are idee ce e de făcut și fac toți, împreună, același lucru. Se tem.

 

Soluții?

Ca să propunem soluții, trebuie să definim problema. Eu personal nu văd nici o problemă. Dacă și merită să discutăm ceva în comentarii e anume asta. Să propuneți cum definim problema.

Eu nu văd o problemă. Oamenii au mai descoperit ceva de care nu sunt gata. Nu e prima dată. Dinamita, anthraxul sau bomba nucleară tot nu-s floricele. Omenirea merge mai departe. Adaptanții vor avea pe termen scurt mici avantaje, pe urmă restul se vor adapta și ei. Posibil că invenția va scăpa un pic de sub control și vor muri oameni. Aleator, nedrept și pe neașteptate. Oamenii altfel nici nu prea vor să moară. A mai fost, o să mai fie.

De obicei așa salturi recroiesc lumea.

Totuși.

Da dacă tu vrei să oprești fake news-urile? Să fie totul cum a fost (cînd oare)? Dacă vrei să lupți cu fake news-ul? Dacă ai grant și trebuie să scrii raport?

Iată cîteva idei:

  • Propune interzicerea utilizării emoțiilor în știri și publicitate. Orice apel la emoții este o manipulare a inconștientului.
  • Propune interzicerea fonului muzical în știri.
  • Propune finanțarea cu și mai mulți bani a poliției datelor personale.
  • Propune introducerea pașaportului digital (asta e foarte ironic)
  • Tupa produce o mulțime de materiale în care sparii oamenii cu balonul de săpun „fake news” (prefă-te că nu-ți dai seama că faci, de facto, fake news)
  • Pur și simplu spune tot felul de fraze și cere dreptate cu vocea plină de emoții (unica variantă cît de cît rațională).

 

Tu, totuși, nu ești de-acord

Chiar insist!

 

Мне не нравится лето,
Солнце белого цвета,
Вопросы без ответов,
Небо после рассвета.

Унеси меня ветер
На другую планету,
Только не на эту,
Где я все потерял.
Где я всё потерял…

Где, розовые очки
Моя ракета, где ты
Мое кривое счастье…

Все приборы врут,
Все, кто с нами, умрут,
Кольцевые дороги
Никуда не ведут.

 

Cum se ating bărbații

Am făcut recent un training pe limbajul non-verbal și am observat că din categoriile de comunicare non-verbală – ton, expresii faciale, gesturi, pragmatică, atingeri – anume ultima generează cele mai multe confuzii. Atingerea e o activitate umană extrem de importantă și frecventă. Eu azi am atins cel puțin 20 de oameni și asta doar în întîlniri formale și prietenești.

Îmi pare o temă care merită atenția noastră.

 

Două amintiri

Prima e iterativă și ține de copilăria fragedă. Bunelul meu Ion, atunci cînd revedea un prieten bun după o perioadă lungă îl îmbrățișa bucuros și îl pupa pe buze. Acest lucru era firesc, deschis, sincer și fără nici o conotație sexuală, evident. Pe atunci eu nu îmi puneam nici o problemă etică față de realitatea din jur – o absorbeam ca pe un flux continuu de normalitate în fiecare clipă.

A doua amintire e din prima călătorie într-o țară arabă, deja aveam 21 de ani. Chiar în primele zile am trecut printr-un real șoc, cînd un amic făcut pe loc, care, cu anii, mi-a devenit prieten bun, a pus mîna pe piciorul meu și mă strîngea cînd vroia să accentueze ceea ce spune în timpul discuției.

Toate complexele și fricile mele asociate cu sexualitatea s-au trezit și m-au blocat. I-am spus că „la noi așa nu-i primit” și el și-a retras mîna. Ulterior mereu trebuia să explic că la noi „nu-i primit” atunci cînd cunoscuții arabi mă apucau de mînă cînd mergeam alături pe stradă sau atunci cînd, după salut, chiar și oamenii recent cunoscuți rețineau îndelung mîna în mîna lor, minute în șir, cît ținea discuția.

Era extrem de inconfortabil.

Dar așa e la arabii din orientul mijlociu. Ei se conectează unul la altul cam cum Na’Vi se conectează cu cozile lor cu alte ființe de pe planeta Avatar. Contactul fizic ESTE un canal suplimentar de comunicare și efectele de apropiere, convingere, încredere, dar și respingere pe care îl poate da e un atu enorm în situațiile sociale.

 

Nisipurile mișcătoare ale atingerilor sociale

E un canal extrem de periculos. E foarte reglementat de fiecare societate, regulile lui se schimbă permanent și ești mereu pe muchia prăpastiei atunci cînd îl aplici.a, regulile se schimbă.

Oricît de drag și apropiat nu mi-ar fi prietenul cu care m-aș vedea după o lungă despărțire, dacă aș încerca să-l pup pe buze, asta ar părea șocant și extrem de neadecvat. Ceea ce cu 2 generații în urmă era social acceptat, acum e rezervat doar relațiilor intime. Atingerea a fost astfel sexualizată și tabuizată.

Și nici bărbații nu se țin de mînă cînd merg alături prin oraș în Moldova. Nici nu se ating pe picior dacă vorbesc unul pe altul. Nu se poate. Tabu.

Eu nici nu sunt sigur dacă în Moldova în ziua de azi mai poți mîngîia un copil străin pe stradă, să-l apuci de obrăjori sau să-l iei în brațe. Era general acceptat în anii 80, acum nu știu. Cert e că în SUA sau Canada, dacă faci asta, reacția cea mai întîlnită va fi chemarea poliției.

Regulile se schimbă. Ne place să credem că ne civilizăm și că ne schimbăm spre „mai bine”.

Cînd mă întîlnesc cu japonezi în Moldova, salutul e o problemă. Ei preferă să se închine ușor, explicînd că „așa se face la ei”. Eu rămîn cu mîna întinsă, pentru că „așa se face la noi”. Bărbații se salută între ei strîngînd mîna. Japonezii au exclus practic orice atingere în contactele lor sociale. Presupun că pentru ei e la fel de dificil să accepte strînsul de mînă cum îmi era și mie dificil să accept ținutul de mînă în stradă. Ne îndreptăm și noi spre tabuizarea acestei atingeri (încă) acceptate pe calea „civilizării”? Foarte posibil.

Dar atingerile sunt extrem de importante pentru comunicarea dintre oameni. Capacitatea lor de a produce impresie, de a face un mesaj memorabil, de a sparge zidurile invizibile dintre oameni e uimitoare.

Vrem reguli pe înțelesul tuturor

Regula la noi în vest e simplă. În contacte sociale ne-intime, este permisă atingerea a trei zone – mîinile (inclusiv palmele în timpul salutului), umerii și partea de sus a spatelui. Și gata.

Asta e valabil și pentru bărbați și pentru femei, cu toate că în cazul femeilor sunt multe subtilități pe care le vom aborda cu altă ocazie.

În cazul salutului – strînsul de mînă – sunt cîțiva parametri la care trebuie să fim atenți: inițierea, strîngerea, scuturarea, durata, poziția palmei, atingeri cu a doua mînă. Pentru toate e valabilă legea moderației – nici prea mult, nici prea puțin. Dar să le luăm pe rînd.

Inițierea cel mai des vine de la persoana care se mișcă (intră, se apropie, se ridică în picioare, se întinde) pentru a se saluta. Inițierea trebuie însoțită de contact vizual. Lipsa acestuia în timpul salutului denotă fie dispreț, fie familiaritate extrem de mare între persoane. Contactul vizual vă va scuti și de situația jenantă cînd mîna întinsă rămîne în aer. Ultima situație are un impact major emoțional pentru că strînsul mîinii e un gest pe care îl facem aproape automat, inconștient și blocarea acestuia ne bagă în stupefacție.

Strîngerea prea puternică sau prea molatică atrage atenția și provoacă repulsie. Prima e interpretată des ca atac sau manifestare a condescendenței și dorinței de dominație. Sunt cazuri în care bărbații își cresc gradual ambii puterea strîngerii în timpul salutului. În cazul unei agresiuni non verbale de acest tip recomand retragerea bruscă a mîinii însoțită de un zîmbet larg.

Scuturarea poate lipsi cu desăvîrșire sau se poate lungi mult, mai ales dacă e vorba de un photo opp. Strîngerea de mînă obișnuită are o singură scuturare. Două-trei scuturări, mai ales dacă sunt făcute un pic mai lent, comunică din partea inițiatorului lor o importanță specială acordată întîlnirii. Nu o recomand, dacă persoana cu care te saluți e ierarhic superioară.

Poziția palmei uneori și numai uneori are legătură cu poziția ierarhică a celor care se salută. Poziția superioară e asociată cu întindere palmei cu fața în jos, cea inferioară – cu palma în sus. Cel mai des salutul va fi de la egal la egal, cu palma întinsă vertical.

Uneori în strîngerea de mînă apare a doua mînă. Fie acoperă ambele palme strînse, fie poate atinge cotul, umărul sau spatele salutătorului în strîngerea de mînă însoțită de îmbrățișare. În toate cazurile asta arată o importanță deosebită acordată întîlnirii și trebuie folosită cu moderație. Utilizarea prea deasă sau chiar la fiecare întîlnire a acestui gest îl devalorizează și devii sîcîitor.

Am ajuns la cuprinsul între bărbați. Acesta e folosit în mod natural în cazul prietenilor, mai ales după o lungă nevedere. În mod intenționat el poate fi inițiat de o persoană ierarhic superioară ca să comunice celor din jur luarea sub tutelă sau recunoștința pentru cel cuprins.

Aceasta a fost partea tehnică.

Și ea ține de contactele la locul de muncă, oficiale sau în grupuri de amici nu foarte apropiați.

 

 

Între prieteni și neamuri desigur că gama de atingeri variază și e stabilită de fiecare în parte. Unii bărbați apropiați se pot cuprinde lateral, apucîndu-se de umeri sau chiar talie, se pot apuca de grumaz și rezema cu frunțile unul de altul privindu-se în ochi, se iau jucăuș la trîntă sau se lovesc în glumă cu pumnul în burtă, piept, îți pot cuprinde fețele, punînd palmele pe obraji, pot avea saluturi speciale formate din serii lungi și complexe de atingeri.

Atingerile sunt un comportament natural al oamenilor. Cu cît mai des atingem și suntem atinși cu atît suntem mai fericiți și ne considerăm mai acceptați de cei din jur. Atingerile completează comunicarea, dar oferă și posibilități unice de exprimare, imposibil de înlocuit cu cuvintele. Din păcate toate statele ex-sovietice, inclusiv Moldova sunt mai reci în ceea ce privește exprimarea prin atingere. 

Cele scrise mai sus sunt doar o introducere în temă, multe aspecte (înclinarea, împinsul, atingerea cu exteriorul palmei, atingerea de atenționare, atingerea de tip „transmiteți vă rog 3 lei” sau atingerile forțate din spații aglomerate – transport, cinematograf) nu sunt abordate deloc. La fel atingerile dintre bărbați și femei și cele dintre femei le-am lăsat pentru o altă postare.

Dacă vă pare interesant, pot continua seria de analize pe comunicarea non-verbală.

 

 

Turnînd apă în nisip

 

Un fel de raport de activitate în cadrul Ministerului de Interne

Eu rar scriu despre lucrul meu. Dar și atunci cînd o fac – e postum. Trebuie să trecă suficient timp ca rapoartele publice să nu mai poată afecta planurile în derulare. Și pentru una din colaborări tocmai a venit acel timp.

Poster_1520_gz

În 2012 și 2013 am gestionat comunicarea reformei Ministerului de Interne, întîi în cadrul unui proiect european, iar apoi în calitate de consilier al ministrului Dorin Recean. Printre primele acțiuni de profesionalizare a comunicării ministerului am propus efectuarea unei cercetări ample prinvind imaginea subdiviziunilor MAI. Din păcate mandatul echipei noastre a fost întrerupt subit în toiul conflictelor politice și am reușit să realizăm doar 2 cercetări, din 4 propuse.

Ieri, spre surprinderea mea, MAI și IPP au făcut publice rezultatele celui de-al treilea val de măsurare. E foarte bine că ministerul a decis să păstreze acest instrument. Pentru că Guvernul nu face astfel de măsurări, cercetarea MAI poate deveni cel mai important instrument de măsurare aflat la dispoziția guvernului. Anume de asta din start am introdus în el mulți indicatori inexistenți pînă atunci. Cum ar fi sentimentul de satisfacție față de activitatea ministerelor sau față de activitatea autorităților la nivel local.

Comunicarea este invizibilă. Nu poți pune mîna pe ea. Nu poți lua două „comunicări” și să le compari, ținîndu-le în mînă, ca pe două telefoane. Doar timpul poate descoperi valoare unei strategii și, foarte des, o face prea tîrziu. Este prea tîrziu pentru Poliție și MAI?

 

Să tragem o linie

Ieri a avut loc prezentarea studiului „Evaluarea activității polițienești și reformelor Ministerului Afacerilor Interne. Percepții interne și externe”. Raportul public poate fi descărcat de pe pagina Institutului de Politici Publice.

Sunt două seturi de indicatori care m-au interesat mai mult: încrederea în poliție și satisfacția de activitatea Ministerului de Interne. Pentru primul avem două seturi de date, pentru că e un indicator măsurat și de Barometrul Opiniei Publice, făcut tot de IPP, dar cu alt chestionar.

 

politie1 politie2

 

Analiza tendințelor pe ambele seturi de date ne arată că în perioada sf. 2012 – sf. 2014 a existat o creștere semnificativă a încrederii în poliție. Rezultatul din noiembrie 2014 rămîne a fi recordul încrederii din toată istoria măsurărilor făcute în BOP (27 de măsurări din 2003 încoace).

Iată și graficul încrederii pe ministere. BOP-ul nu face astfel de măsurări așa că avem doar studiul MAI/IPP:

ministere1

Acest grafic arată că oscilația e doar parțial cauzată de scăderea generală a încrederii în guvernare. Sunt două ministere care ies din tiparul celorlalte – MAI și Ministerul Educației care în 2013 au făcut un salt în gradul de satisfacție al cetățenilor, iar căderea ulterioară, din 2015 nu a fost atît de gravă ca la celelalte ministere.

Căderea imaginii MAI și poliției poate fi și o oportunitate pentru actualul management nou al MAI, pentru că le oferă o linie de start ușor de depășit. Contextul general însă face foarte dificil acest lucru.